Despărţire dureroasă
Pentru tipar
Moartea e o stihie în faţa căreia sărmana inteligenţă umană nu e în stare decât să alcătuiască mici baraje aidoma unor grămăjoare de nisip pe o plajă pe care valul marin le spulberă într-o clipă. Emoţia e singura replică substanţială ce i se poate da despărţirii de aproapele nostru, o nespus de dureroasă emoţie care se întreţese cu marea enigmă. Te pregăteşti să te aperi pe-o parte şi te vezi lovit dintr-o direcţie impredictibilă. Bolnav, ani, decenii de-a rândul, cu spitalizări şi tratamente mediatizate, Grigore Vieru a fost răpus de molohul automobilistic. La prezentul început de an, când atmosfera sărbătorilor încă nu s-a risipit, când tonica urare „La mulţi ani!“ încă se mai aude, vestea are un aer contrastant ce-i adânceşte relieful. Am polemizat cu poetul basarabean în chestiuni politice, însă n-am încetat niciodată a-i preţui mult creaţia. Caz dramatic, copământeanul şi colegul meu de generaţie a înălţat un fanion al verbului românesc deasupra marasmului sovietizării care urmărea să suprime, în ciuda „internaţionalismului” de care făcea paradă, caracterul naţional al urgisitei provincii dintre Prut şi Nistru, parte a firescului simţirilor şi reacţiilor omeneşti în genere, neadmise în paradisul sacrileg al totalitarismului. La începuturile sale scriitoriceşti, Grigore Vieru a fost silit şi el a-şi muia de câteva ori condeiul în călimara cu noroi a propagandei bolşevice. Putem presupune că s-a distanţat cu dezgust de acea silnică prestaţie. Să nu uităm nici faptul că Basarabia, ruptă de trupul Moldovei în 1812, ilustra un hiat cultural ce nu putea fi anulat decât treptat. Ceea ce implica o situaţie specială, reluarea în prealabil a unor fire ale tradiţiei cu aer mai mult ori mai puţin anacronic în raport cu evoluţia literaturii române, fire compunând o textură de-o înduioşătoare autenticitate morală prin chiar defazarea lor de limbaj...
Omul avea o înfăţişare aparte. O faţă prelungită, stoarsă, sugerând o suferinţă ancestrală, plete romantice tot mai vestejite către bătrâneţe, o frunte neverosimil de largă, selenară, buze subţiri, fin contractate, parcă în aşteptarea unei rostiri ce se amâna. Vorba domoală îi era înclinată spre efuziune, spre amicală, caldă deschidere, cu toate că o aproape imperceptibilă ezitare trăda un substrat secret, circumspect, doar iluzoriu comunicativ. Momentele de exhibiţie temperamentală disimulau o inhibiţie. La interiorizarea structurii lirice se adăuga probabil şi un amar scepticism ţărănesc, cu seculare ecouri retrospective. În producţia poetică a lui Grigore Vieru întâlnim doi curenţi ce pot fi socotiţi antitetici, însă a căror colaborare a reprezentat o necesitate. Pe de o parte, avem a face cu o undă de melancolică, radioasă visare, de contemplaţie a lucrurilor „simple”, de tremolată evocare a evenimentelor de temelie ale existenţei, nu în ultimul rând a fiinţelor dragi, indisociabile de inimă, precum mama căreia i-a închinat stihuri antologice. Pe de altă parte, consemnăm atitudinea combativă, postura de oştean pururi în stare de veghe pentru a-şi apăra vatra ameninţată. Asemenea lui Eminescu (ne cerem scuze dacă apropierea poate părea totuşi exagerată), Grigore Vieru a fost nevoit a-şi cultiva această dualitate a scrisului, a amesteca melosul reveriei cu sunetele metalice ale luptei. Combatant aşa cum a fost Octavian Goga sau Aron Cotruş sau Radu Gyr, bardul de la care ne luăm rămas bun face figura unui trubadur purtând la brâu un paloş.
Poate cu timpul, când relaţiile între etnii şi ţări, între politici şi credinţe se vor stabiliza pe un fundament pacific irevocabil, arma în chestiune va căpăta aspectul unui obiect desuet, de interes exclusiv muzeal. Dar deocamdată ne confruntăm cu aspre adversităţi ce e foarte probabil să mai dureze, obligându-ne să fim uneori şi militanţi. Oportunismul, defetismul, laşitatea nu fac onoare nimănui. Principal e să ne situăm pe baricada justă. Partizanii-mercenari ai unor interese meschine ori de-a dreptul oripilante, sub semnul ideologiei totalitare, care au abundat în epoca noastră, au ajuns a compromite în ochii unora postura de luptător pe tărâm civic. Trebuie spus că, în calitatea sa de herald al românilor basarabeni oprimaţi, supuşi riscului de a-şi pierde identitatea, Grigore Vieru a slujit cu stăruinţă şi abnegaţie o cauză nobilă. Împrejurarea că uneori s-a apropiat de demagogii naţionalismului de stirpe ceauşistă nu-i scade nici valoarea operei, nici bilanţul vieţii, în faţa cărora ne descoperim acum smeriţi. Să ni se îngăduie ca în încheiere să repetăm întrebarea pe care Arghezi o pune morţii, închipuindu-şi-o ca pe-o prinţesă perversă: „Alteţă, care-ţi va fi logodna următoare?”.