Limba şi literatura română în Cehia
Pentru tiparÎn societatea cehă, primele semne ale unui interes mai pronunţat faţă de viaţa politică şi culturală încep să se manifeste pe la jumătatea secolului al 19-lea. Să menţionăm cîteva exemple: în 1846, cunoscutul publicist ceh Karel Havlíček Borovský oferă colegului său de breaslă din Ardeal, George Bariţiu, periodicul său Pražské noviny, în schimbul Gazetei de Transilvania, convins fiind că această legătură ar contribui la o mai bună cunoaştere şi apropiere a naţiunilor asuprite din Austria. Animate de aceleaşi intenţii sînt şi scrisorile publicistului român C. A. Rosetti, adresate politicianului ceh Ladislav Rieder. Poetul revoluţionar ceh Josef Václav Frič a fost surghiunit în Transilvania, în 1858-59, exprimîndu-se despre oraşul Dej în felul următor: „Deés poate fi caracterizat drept un orăşel respectabil, avînd o aşezare aproape romantică şi o climă sănătoasă.” În 1871, marele clasic al literaturii cehe, Jan Neruda, publică în ziarul Národní listy din Praga foiletonul intitulat Bukurešt’, în care descrie cu un extraordinar simţ al observaţiei şi cu sincere simpatii „Parisul de pe Dîmboviţa”, vizitat cu un an în urmă (traducerea foiletonului a apărut în volumul Jan Neruda: Călătorii, Editura Univers, 1984).
Un rol important în dezvoltarea relaţiilor culturale ceho-române l-a avut profesorul Ioan Urban Jarník (1848-1923), fondatorul romanisticii cehe. Jarník a început să se ocupe de limba română încă din timpul studiilor sale la Paris, din anii şaptezeci, iar din 1882 a introdus studiul limbii române la catedra de limbi romanice a Universităţii Caroline din Praga. În felul acesta, universitatea noastră a devenit a cincea instituţie de învăţămînt superior din afara graniţelor României – după cele din Petersburg, Torino, Budapesta şi Viena – la care se ţineau cursuri de limba română. Profesorul Jarník, din 1879 membru corespondent al Academiei Române, s-a ocupat nu numai de lingvistică, ci şi de folclorul românesc, alcătuind, împreună cu Andrei Bârseanu, valoroasa antologie Doine şi strigături din Ardeal (1885).
Spre sfîrşitul secolului al 19-lea încep să apară în cehă şi primele traduceri din literatura română din acea perioadă: Moara cu noroc, de Ioan Slavici (1889), Păcat şi alte nuvele, de Ion Luca Caragiale (1895).
O atmosferă deosebit de favorabilă amplificării relaţiilor culturale dintre cele două ţări s-a instaurat după primul război mondial şi, mai ales, după încheierea Micii Înţelegeri (1920-1921). Cîtorva filologi şi ziarişti cehi li s-au creat condiţii pentru a studia la Universitatea din Bucureşti. În anul 1927, la Praga a luat fiinţă Institutul Cehoslovaco-Român, care-şi propunea să promoveze schimburi culturale reciproce; biblioteca lui a fost dotată din partea unor instituţii româneşti şi de prietenul devotat al Cehoslovaciei, profesorul Nicolae Iorga, cu un fond de carte bogat. Ilustrul istoric român ţinuse, la începutul anilor ’20, cîteva conferinţe la universităţile din Praga şi din Brno; în 1924 a fost ales membru al Societăţii Regale de Litere şi Ştiinţe a Boemiei, iar ceva mai tîrziu, în 1932, i-a fost acordat titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea din Bratislava. Abia din această perioadă se poate vorbi de o intensificare a preocupărilor privind traducerile din literatura română la care şi-au adus o contribuţie însemnată profesoara Jindra Hušková-Flajšhansová de la Facultatea de Litere din Bratislava, traducătoarea pragheză Marie Karásková-Kojecká, iar mai tîrziu, în anii treizeci, şi profesorul de literatură franceză şi română J. š. Kvapil. Aceşti traducători merituoşi au reuşit să prezinte cu succes operele unor scriitori români de seamă, precum Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Cezar Petrescu. Un detaliu semnificativ: mai multe romane din literatura română contemporană au fost atunci traduse şi introduse pe piaţa literară surprinzător de repede, de exemplu Calea Victoriei, din 1929, a apărut în traducerea cehă chiar în anul următor, sau Ochii Maicii Domnului (din 1934), a apărut în cehă încă în 1936.
Ocuparea Cehoslovaciei de către Germania fascistă, în 1939, a dus la ruperea legăturilor de pînă atunci. Institutul Cehoslovaco-Român a fost desfiinţat de către autorităţile germane imediat după 23 august 1944.
La eliberarea ţării noastre a contribuit, în anii 1944-1945, şi armata română: aproximativ 50.000 de soldaţi români au căzut pe teritoriul nostru. Legăturile diplomatice au fost reluate în octombrie 1945, iar relaţiile dintre cele două ţări au luat o amploare deosebită: în anii şaizeci, Cehoslovacia era, din punctul de vedere al schimburilor comerciale, al doilea partener al României.
În acest context, în anul universitar 1950-1951, la Facultatea de Litere a Universităţii Caroline a luat fiinţă secţia de limba şi literatura română (şi o secţie asemănătoare a funcţionat de atunci şi la Brno şi la Olomouc). În anii următori, cei doi profesori ai secţiei, dna Maria Kavková şi dl Jiři Felix, au elaborat pentru studenţi, dar şi pentru un public mai larg, o serie întreagă de cursuri universitare şi de manuale, îndrumînd cîteva promoţii de românişti cehi.
În prezent, secţia funcţionează în cadrul Institutului de Studii Romanice al Facultăţii de Litere, fiind reprezentată de trei cadre didactice: un istoric literar, un specialist pentru predarea limbii române, un lector din România. Concursul de admitere se organizează din doi în doi ani, numărul candidaţilor oscilînd între 20 şi 25. În momentul de faţă, în secţie avem în anul I – 12 studenţi, în anul IV – tot 12 studenţi, în anul V – 2 studenţi. În general, ei au optat pentru încă o disciplină filologică (franceza sau italiana, polona sau ucraineana); după cinci ani de zile, studiul se termină cu un examen de stat, şi, în majoritatea cazurilor, cu susţinerea unei lucrări de licenţă (atunci cînd româna este disciplina principală).
În ultimii ani, interesul studenţilor avansaţi s-a îndreptat exclusiv către teme literare; cu un succes deosebit au fost susţinute lucrările privind cel de-al doilea val al suprarealismului românesc, imaginea războiului de pe teritoriul Cehoslovaciei la cîţiva prozatori români, personajele lui Panait Istrati, proza fantastică a lui Mircea Eliade, opera lui Constantin Brâncuşi, scriitori români din exilul francez etc. Absolvenţii secţiei pot lucra în serviciul diplomatic sau în învăţămînt, însă noi sperăm că cel puţin cîţiva dintre ei vor deveni şi traducători bine pregătiţi şi entuziaşti ai literelor româneşti.
În pasajul consacrat predării limbii şi literaturii române în Cehia, trebuie să menţionăm cu mare regret faptul că, după despărţirea de Slovacia, Praga a rămas unicul centru de românistică din ţara noastră, secţia de română de la Universitatea din Olomouc fiind desfiinţată (inclusiv biblioteca ei), iar la Universitatea din Brno aceasta nu a fost deschisă de ani de zile. Cu toate acestea, interesul pentru limba română, mai ales din partea tinerilor, se manifestă şi acolo, dovadă fiind un curs liber la Facultatea de Litere din Brno cu vreo 30 de participanţi, condus de o româncă.
În legătură cu concepţia studiilor române de la noi, aş dori să mă refer şi la un context mai general. E un fapt arhicunoscut că, în prezenta lume globalizată, migrarea populaţiilor şi contactele dintre diferite culturi au ajuns la proporţii inimaginabile înainte. Sociologii şi psihologii cehi (şi, probabil, şi cei din alte ţări foste comuniste) constată că, din cauza izolării de dinainte de ’89, populaţia noastră nu prea are experienţe de comunicare degajată cu indivizi sau grupuri reprezentînd etnii, limbi, religii şi tradiţii diferite de ale noastre. (Aici poate trebuie amintit un fapt pe care n-aş vrea să-l comentez acum, fiindcă ne-ar conduce la o serie de probleme de ordin istoric: Republica Cehă a devenit un stat aproape uninaţional, după ce cca 80.000 de evrei din Boemia şi Moravia şi-au pierdut viaţa în Holocaust, trei milioane de nemţi au fost strămutaţi în Germania imediat după război, iar în 1992 cîţiva politicieni slovaci şi cehi au decis asupra despărţirii Cehoslovaciei în două state, aşa că i-am pierdut şi pe cei 5 milioane de slovaci şi 500.000 de unguri.) În această situaţie, pot apărea foarte uşor fel de fel de prejudecăţi sau chiar conflicte. Ca exemplu ar putea servi situaţia refugiaţilor din unele ţări năpăstuite de soartă, care nu sînt totdeauna priviţi cu înţelegere de către populaţia cehă. Sau un alt exemplu: în presa noastră, în general, se scrie despre România, Bulgaria, Ucraina etc. aproape în exclusivitate în legătură cu fapte negative, bunăoară: copii abandonaţi, cîini vagabonzi ş.a.m.d., ceea ce în mintea unui ceh „de pe stradă” coincide cu faptul că în metroul praghez acţionează (acum, din fericire, mai puţin) grupuri de cerşetori şi hoţi – ţigani din România. Ce sarcină ne revine atunci nouă, care ne ocupăm de literatura şi civilizaţia unui popor numit cîndva „apropiat”: să popularizăm, în sensul cel mai larg al cuvîntului, cultura ţării respective.
Din acest motiv am modificat, în limitele posibilului, programa cursurilor în secţia de română a Institutului de Studii Romanice, aşa că, în momentul de faţă, ea conţine, pe lîngă disciplinele filologice tradiţionale, şi: 1) Istoria şi civilizaţia poporului român, 2) Introducere în folclorul român, 3) Etnologia română, 4) Seminar de traduceri din literatura română. Studenţii noştri care, în plus, au fost de mai multe ori în România (la cursuri de vară, cu diferite burse sau în excursii organizate de ei înşişi) sînt de pe acum în stare să explice persoanelor interesate care a fost etnogeneza românilor, de ce sînt ei ortodocşi sau în ce fel sărbătoresc Paştele. Asemenea cunoştinţe pot fi de un mare folos atît într-o tabără de refugiaţi, cît şi la o negociere interguvernamentală; oricum, pot contribui la o mai bună înţelegere reciprocă. În domeniul literaturii, absolvenţii secţiei precum şi actualii studenţi sînt încurajaţi în ceea ce priveşte traducerile din beletristica română. Adevărul este că traducerile din ultimii ani (în volume sau în reviste literare) din Mircea Eliade, Max Blecher, Urmuz, Modest Morariu, Ana Blandiana ş.a. au trezit, în rîndurile cititorilor cehi, un viu interes pentru o literatură încă relativ puţin cunoscută la noi. De asemenea, ne-a bucurat şi faptul că Dicţionarul scriitorilor români, apărut la editura pragheză Libri în 2001, s-a epuizat în scurtă vreme, iar, în cursul anului următor, editura a mai tipărit o completare a tirajului – 350 de exemplare.
Altă posibilitate pentru o mai bună cunoaştere a realităţilor româneşti şi pentru o apropiere reciprocă o reprezintă Asociaţia Cehia-România, înfiinţată la Praga în februarie 1991 (atunci sub denumirea Asociaţia Cehoslovacia-România). Această organizaţie nonguvernamentală are în spate, de fapt, o preistorie lungă, pe care şi-o aminteşte cu mîndrie: Institutul cehoslovaco-român, din perioada interbelică, apoi Societatea pentru relaţii culturale şi economice (1946-1951, desfiinţată de regimul stalinist) şi, în sfîrşit, Asociaţia cehoslovaco-română (născută în atmosfera „Primăverii de la Praga”; desfiinţată de regimul zis „de normalizare”, în 1971). Actualmente avem peste o sută de membri (din diferite localităţi ale Cehiei) şi un program cuprinzînd conferinţe, mese rotunde cu oaspeţi din România şi din Republica Moldova şi vizionări de filme, pe de o parte, iar pe de altă parte – publicarea unui buletin şi a unor broşuri pe teme culturale ceho-române. Într-un mod exemplar, colaborăm cu Ambasada României, dat fiind că la Praga lipseşte un Centru Cultural Român (spre deosebire de Bucureşti, unde Centrul Ceh nu numai că există, dar este şi cunoscut datorită multiplelor sale activităţi).
Munca în cadrul Asociaţiei este una cotidiană, nu foarte uşor vizibilă în prim plan. Totuşi îndrăznesc să spun că relaţiile bilaterale ceho-române din ultima vreme se formează nu numai la nivelul organelor celor două state, ci şi prin intermediul acestei organizaţii modeste, destinate oamenilor de rînd care doresc să afle ceva despre ţara în care erau obişnuiţi să plece în interes de serviciu sau ca turişti. Asociaţia începe să fie luată în serios de autorităţile cehe şi române (ministerele de externe, ambasadele), opiniile noastre încep să aibă o anumită pondere. Şi încă ceva: să ne închipuim că fiecare dintre membrii Asociaţiei are rude, colegi sau prieteni cu care împărtăşeşte impresii despre o conferinţă, un film, o excursie. Spre deosebire de presa noastră uneori doar pretins liberă şi obiectivă, se realizează aici un veritabil dialog şi o încercare de a ne cunoaşte şi de a ne înţelege mai bine. Păcat că, deocamdată, nu a fost înfiinţată o organizaţie similară în România cu care am putea colabora în favoarea îmbunătăţirii relaţiilor bilaterale.
Concluzia se impune de la sine: să venim cu informaţii, să venim cu traduceri; în ciuda deselor confruntări cu probleme financiare sau birocratice, rezultatul – adică o mai bună cunoaştere a unui popor şi a unei culturi – merită asemenea eforturi.