Veritabil animator al mişcării olimpice
Pentru tipar;)
;)
;)
„Devotamentul lui pentru cauza sportului şi pentru apropierea dintre popoare este unul deosebit. În virtutea acestui fapt şi drept mărturie a consideraţiunii mele regale confer lui Juan Antonio Samaranch Torello titlul de marchiz de Samaranch, titlu pe care el şi descendenţii săi îl vor purta cu drept deplin în acord cu legislaţia spaniolă, care confirmă nobleţea în această ţară.”
Juan Carlos, Regele Spaniei
În penultimul an de pregătire pentru Olimpiada de la Sydney din 2000, marchizul Juan Antonio Samaranch, Preşedinte al Comitetului Internaţional Olimpic (C.I.O.), venea pentru a doua oară în Moldova. Această vizită diferea de prima, ce a avut loc în 1992, nu numai prin faptul că nu făcea parte dintr-un itinerar programat cu mai multe opriri la staţiile numite republici ex-sovietice. Acceptase în mod special invitaţia la Chişinău din mai multe considerente, dar, cred, şi dintr-o simpatie ce ne-o purta mai de mult. Samaranch venea nu numai pentru a-i fi înmânat Ordinul Republicii şi a răspunde cu Ordinul Olimpic de Aur cu care urma să-l decoreze pe Preşedintele Moldovei Petru Lucinschi.
Diplomat de carieră, era obişnuit cu recepţii şi onorurile ce i se acordau. Asemeni, însă, misionarilor prefera să se întâlnească cu cât mai mulţi oameni de diferite profesii, confesiuni şi orientări pentru a-i uni pe toţi în religia şi cultul idealului olimpic.
Demonstra o memorie extraordinară. În drum de la aeroport remarca, răspunzând parcă unei amintiri: „Frumos arată Chişinăul. Recunosc, cu şapte ani în urmă, părea apăsat, îngrijorat de ceva. Poate şi din cauza că începuse conflictul armat de pe Nistru, şi, să ştii, oraşele simt ca şi oamenii neliniştea...”. „Mă bucur, domnule Preşedinte, de această apreciere, i-am răspuns. Sper să aveţi surprize şi mai frumoase...”
Discuţia de la Primăria capitalei cu Serafim Urecheanu nu a durat mai mult de o oră. Am avut însă impresia că cei doi se cunoşteau de multă vreme. Se simţea o deschidere totală. Nu o spun dintr-o pornire şablonardă ca un tribut obligatoriu plătit circumstanţelor. Stima este fondul necesar sentimentelor noastre, materialul trainic ce ne dă o doză de încredere, de siguranţă de care fiecare avem nevoie ca să trăim. Dincolo de zâmbetul protocolar răzbătea ceva mai mult – o preţuire reciprocă pentru realizările fiecăruia în domeniul profesat, chiar dacă acestea erau atât de diferite. Când spre finalul întrevederii primarul capitalei noastre dădu citire hotărârii de a-i conferi Preşedintelui C.I.O. titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului Chişinău, marchizul a răspuns mişcat: „Domnule primar, mă simt deosebit de emoţionat şi îndatorat pentru această neaşteptată onoare ce mi se acordă”.
A doua zi J. A. Samaranch şi S. Urecheanu au plantat cu prilejul inaugurării Aleii Olimpice un pom, într-o neuitată atmosferă de primăvară...
Unii au considerat acordarea titlului de Cetăţean de Onoare al Chişinăului drept un gest de moment, care, chipurile, favoriza imaginea primarului înainte de alegeri. Nimic mai fals. Era hotărârea unui om care a ştiut să preţuiască meritele deosebite ale unei personalităţi cu o contribuţie ce a lăsat urme de neşters în istoria omenirii. Pentru că Samaranch va rămâne, în pofida oricăror detractori şi pigmei, grăbiţi să aducă osanale celor care l-au înlocuit, fie de asemenea merituoşi, omul care a salvat Jocurile Olimpice ale modernităţii şi a dăruit lumii puse pe ceartă continuitatea unui ideal.
În 1972 americanul Every Brandadge, cel de-al şaselea Preşedinte C.I.O., după trei mandate în fruntea forului suprem sportiv, lăsa mişcarea olimpică făcând o tristă precizare: „După cel mult două olimpiade jocurile vor apune...”.
Riscul nu părea unul imaginar, ci imens prin duritatea încercărilor. Mişcarea olimpică era serios afectată de morbul boicoturilor. Politicienii, în cinica lor luptă pentru putere, implicau şi sportul, trăgându-l în mlaştina dezbinării. Juan Antonio Samaranch este ales Preşedinte C.I.O. în 1980 – apogeul crizei prin care trecea mişcarea olimpică – când S.U.A. şi ţările Occidentului în mare parte boicotează jocurile Olimpiadei de la Moscova, ca protest împotriva invaziei sovietice în Afganistan.
În 1984, la prima ediţie a jocurilor, când se afla în calitate de conducător al C.I.O., era rândul sovieticilor să refuze participarea, obligând şi celelalte ţări partenere, cu excepţia României, ieşită demonstrativ din cor, să nu-şi trimită echipele la Los Angeles. Samaranch depune eforturi imense ca să salveze Jocurile. Este conştient că nu-şi are a reproşa vreo vină – culegea de fapt roadele unei proaste semănături. Dar trăieşte totuşi uneori momente de disperare. „Erau zile întregi, îşi amintea Marta Salsas, secretara lui spaniolă, când Samaranch stătea închis în hotelul Palace din Lausanne, fără să iasă ori să primească pe cineva. Se simţea absolut bulversat. Spunea tuturor că nu are nimic de comunicat. Numai uneori, împreună cu soţia sa, puteam avea acces la el pentru semnarea documentelor... Şi, totuşi, după un timp Samaranch îşi reveni, redevenind cel pe care-l cunoşteau toţi: zâmbitor, calm, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Urcă în avion şi porni în impresionantul său ocol în jurul lumii ca să salveze Jocurile viitoare...”
Cu siguranţă, istoria va reţine semnificaţia acestor călătorii, ce au însumat aproape cinci milioane de kilometri.
În 1988, când mulţi credeau că Jocurile de la Seul vor finaliza marea aventură olimpică modernă, istoria îşi reia, cu o nebănuită forţă, cronicile ce vor atesta cu fiecare nouă ediţie celebrele-i cuvinte: „Aceasta a fost cea mai minunată olimpiadă din istoria olimpică”. Şi aşa de fiecare dată: la Barcelona, Abberville, Lillehammer, Atlanta, Nagano, Sydney...
Triumful suprem a fost Australia-2000, unde s-au prezentat toate ţările lumii fără nici o excepţie. Şi când în acelaşi an Samaranch a încheiat lucrările Adunării Generale C.I.O. în Buenos Aires şi a lovit cu ciocănelul în masă, pronunţând: „Aceasta a fost ultima şedinţă pe care am prezidat-o ca Preşedinte C.I.O. Vă mulţumesc!”, sala s-a ridicat în picioare ovaţionându-l aproape jumătate de oră...
Eram extrem de mândru că cea mai mare personalitate a lumii olimpice, după Pierre de Coubertin, este Cetăţean de Onoare al oraşului meu, Chişinău.