Paştele Blajinilor
Pentru tiparLumea Blajinilor – o definire enigmatică, destul de complexă şi de mult apusă – îşi trage obârşia din înrâurirea unei concepţii de străveche factură mitică, care admite şi are ca suport realitatea unor lumi coexistente. Geneza şi cadrul motivaţional ale credinţei populare, astfel definită, aparţin unor stranii mentalităţi de odinioară. Practicarea sărbătorii şi a credinţelor de factură primară, generate de particularităţile ineditului ceremonial al Paştelor Blajinilor, s-a strecurat prin negura anilor până în zilele noastre pe întortocheatele cărări ale mitului. Descrierea versiunii originale a insolitei sărbători populare pendulează între imposibilitate şi posibilitatea valorificării doar a unor date fragmentare şi vagi informaţii, moştenite din generaţie în generaţie în arhiva memorială a Dornelor. Aşa că întâmplările, fenomenele şi faptele reliefate fac obiectul unei străvechi mentalităţi populare şi al unei, tot pe atât de vechi, stări culturale din aria teritorială de referinţă. Sărbătoarea astfel denominată, care s-a manifestat cu intensitate şi în unele intervale istorico-sociale defavorabile sau chiar ostile culturii tradiţionale, are la bază condiţia cosmică a unei civilizaţii cu obârşii supranaturale, pe de-a dreptul misterioase. Lumea Blajinilor, după opinia bătrânilor din Dorne, trăieşte, undeva, la capătul pământului, pe Apa Sâmbetei, apă care desparte viaţa pământeană de tărâmul celor trecuţi în nefiinţă. O lume care, după opinia bătrânilor, a intrat în graţia divinităţii datorită modestiei şi a purităţii sale morale. Este, de fapt, o lume misterioasă, care nu poate fi asociată entităţilor divine şi nici celor malefice, de inspiraţie demonică. Prin sistemul mitului de acumulare spontană se deduce că Blajinii, în lumea lor imaginară, au rânduite şi sărbătorile de Paşte, fenomen care este sărbătorit şi de pământeni, deşi limita de înţelegere a sensului sărbătorii, în toată complexitatea sa magico-mitică, este depăşită. Paştele Blajinilor, care a fost şi, sporadic, mai este o realitate specifică Dornelor, are în osatura sa particularităţi şi structuri inedite, cu desfăşurare în timp în strânsă relaţie cu Paştele creştinilor şi, în general, cu civilizaţia pământeană. Descrierea fenomenului, aşa cum era perceput el în Dornele de la jumătatea secolului al XX-lea, are la bază memoria bătrânilor din satele dornene, inclusiv cea a autorului care, în copilăria sa, a avut şansa să practice multe dintre cerinţele magico-mitice ale ceremonialului de străveche îndatinare.
În fiecare an, miercuri, în săptămâna patimilor, după ce se însera, se dădea foc la grămezi de vreji sau de vreascuri dinainte pregătite pe ogoarele ori pe turiştile din apropierea caselor de locuit. Grămezile trebuiau să fie suficient de uscate şi de voluminoase pentru a se putea degaja cât mai mult timp căldura şi o vâlvătaie mare. Focul astfel declanşat în acea seară de străveche predestinare avea la bază un simbol sacru prin definiţia sa – focul de denie – cu geneza în negura vremurilor nepovestite şi diverse semnificaţii: se dăruia lumină şi căldură moşilor şi strămoşilor din spiţa neamului, adică sufletelor celor trecuţi în veşnicie, lumina calea celor aflaţi pe celălalt tărâm pentru a putea coborî peste noapte, la ospăţul nemuririi din Joia Mare, în vatra lor de obârşie, se semnala sosirea sărbătorilor de Paşti în lumea creştină şi în cea a Blajinilor, se îndepărtau duhurile malefice din vecinătatea casei de locuit ş.a. Tot în aceeaşi zi, dar în intervalul de timp cuprins între ujina mare şi apusul soarelui, copiii, cei neîncercaţi de vârsta pubertăţii, scoteau în curtea casei o masă, una folosită, de regulă, pentru prăznuirea moşilor şi a strămoşilor. Pe masă se aşternea o bucată de pânză albă, neutilizată în alte scopuri, apoi se încărca cu diferite sortimente de mâncăruri, toate de post, şi de băuturi, mai ales miedul şi mursa. De pe masa astfel pregătită nu trebuia să lipsească nici apa de izvor, cea neîncepută, şi nici vinul pământului, adică apa minerală. Apa, vinul pământului, miedul şi mursa se turnau în ulcele de lut – ulcele de paos – nefolosite în alte ocazii. Pe fiecare ulcică de paos se aşeza câte un colăcel în care se înfigea o lumânare din ceară de albine. Pe masă trebuia să se găsească, de asemenea, furculiţe, linguri, pahare mici, chibrituri ş.a. Pe lângă masă, pe trei laturi ale sale, se aşezau tot atâtea băncuţe din lemn pe care se aşterneau plocăzi, lăicere sau macaturi. O latură a mesei, cea dinspre nord, unde nu se aşezaseră bănci, era destinată focului. De aceea, copiii care se ocupau de amenajarea mesei pregăteau şi o grămăjoară de lemne uscate, cu toate cele necesare pentru aprinderea focului în momentul hărăzit de legile nescrise. Din grămăjoara destinată arderii nu trebuia să lipsească lemnul de alun. Toată noaptea, copiii nelumiţi, sau o bătrână iertată, rămâneau de veghe lângă masa astfel pregătită, invocând rugăciuni pentru iertarea păcatelor celor trecuţi în nefiinţă. Cineva din familie, cel puţin o persoană, trebuia să meargă la biserică, pentru a participa la denie, ocazie care era folosită şi pentru aprinderea lumânărilor din ceară curată la mormintele celor dispăruţi.
A doua zi, joi, în săptămâna patimilor, până a se miji de ziuă, un copil nelumit trebuia să aprindă focul în grămăjoara de lemne dinainte pregătită la capătul mesei, pentru a purifica zona din jurul mesei şi al casei cu fumigaţii de răşină de brad. În această fază a ceremonialului se aprindeau şi lumânările înfipte în colăceii aflaţi pe ulcelele de paos. La revărsarea zorilor, potrivit credinţelor neîntinate de trecerea vremii, soseau sufletele celor trecuţi în lumea umbrelor pentru a se întâlni şi pentru a se ospăta în vatra lor de obârşie. După ce se încălzeau la focul cu semnificaţie sacră, se aşezau la masă pentru a se odihni pe băncile dinainte pregătite, pentru a-şi potoli foamea şi setea. Dacă în timpul zilei, prin vatra gospodăriei marcată de tradiţie treceau cerşetori sau copii necăjiţi, ei primeau de pomană câte un colăcel cu lumânare, o ulcică cu băutură şi câte ceva din sortimentele de mâncare aflate pe masă. Ce rămânea neconsumat, în aceeaşi zi, cu puţin timp înainte de apusul soarelui, se arunca pe o apă curgătoare, de preferinţă pe un pârâu cu apă curată, pentru a ajunge în Lumea Blajinilor, cărora, pe această cale, li se vestea apropierea sărbătorilor de Paşti. Ziua de joi era rezervată, prin tradiţie, pentru copt pască, cozonaci şi pentru prepararea celorlalte sortimente de mâncare şi de băutură necesare sărbătorilor mult aşteptate. Tot în aceeaşi zi, seara, înainte de apusul soarelui, toate cojile de ouă – se considera un mare păcat să scurgi ouăle în asemenea împrejurări – şi diversele fărâmituri se trimiteau în Lumea Blajinilor pe calea aceleiaşi ape curgătoare. Seara, după ce se aprindeau alte grămezi de vreji sau de vreascuri, se pornea la denie. Cel puţin unul dintre copiii nelumiţi sau o bătrână iertată trebuia să supravegheze grămezile aflate în flăcări şi să arunce din când în când bulgări de răşină de brad în vâlvătăile focului, în scopul purificării locului. Credincioşii prezenţi la denie trebuiau să evacueze biserica cu cel puţin o oră înainte de miezul nopţii. La ora zero, relatează cei care pretind că au fost martori la evenimente, uşile de intrare se deschideau larg, iar în biserică îşi făceau apariţia credincioşii trecuţi în lumea umbrelor, în frunte cu slujitorii de odinioară ai altarului, care, înălţând imnuri de slavă divinităţii, începeau oficierea slujbei de denie. Vopselele naturale – florile de Paşti – cu care se înroşeau ouăle în sâmbăta premergătoare Paştelui, înmiresmate cu aroma florilor de busuioc şi de sovârf, se trimiteau şi ele Blajinilor tot pe calea undelor de apă curgătoare. Cojile de ouă roşii, rezultate din practica „ciocnirii” în zilele de Paşti, aveau ca destinaţie aceeaşi lume misterioasă, prin acelaşi tradiţional sistem al apei curgătoare.
Miercuri, în săptămâna luminată, se mai înroşeau câteva ouă care, a doua zi, în Joia Verde, după ce se rostogoleau pe iarbă, se dădeau de pomană pentru a vesti Blajinilor că sărbătorile creştinilor s-au terminat şi că se apropie Paştele lor. Cojile rezultate din ciocnirea ouălor în ziua de Joia Verde se înscriau pe acelaşi traseu şi aveau aceeaşi destinaţie pe calea undelor de apă. Sâmbătă, în ultima zi din săptămâna luminată, se preparau mâncărurile şi băuturile specifice – pască, cozonac, prăjituri, mied, mursă şi, desigur, ouă roşii – pentru a servi organizării ceremonialului de sărbătorire a Paştelui Blajinilor. În ziua de duminica Tomei – prima duminică de după Paşti – după ce se mergea pe la rude şi vecini cu mâncare şi băutură, dându-se de pomană şi ciocnindu-se ouă roşii, se poposea pe malul unui lac sau al unei ape curgătoare, unde se ospăta, se cânta şi se petrecea de Paştele Blajinilor. Undeva, pe ostroavele de pe Apa Sâmbetei, la umbra unor arbori misterioşi, Blajinii îşi sărbătoreau Paştele. Cea mai mare bucurie a celor care făceau parte din acea lume imaginară era să ştie că Paştele lor sunt serbate şi de către pământeni şi să primească pe calea apelor mâncărurile şi băuturile oferite de către cei de pe Pământ. Sărbătorirea Paştelui Blajinilor de către pământeni, cu tot ceremonialul premergător acestora, se considera un gest de preţuire şi de recunoştinţă pentru faptul că, prin postul şi rugăciunile lor, Blajinii implorau divinitatea pentru a fi îngăduitoare cu pământenii. Până ce ajungeau pe masa de ospăţ a Blajinilor, ouăle, pasca, cozonacul şi băuturile specifice sărbătorilor de Paşti luau forma lor iniţială. De fapt, se credea cu tot dinadinsul că un ou îndestula masa pentru 12 Blajini, iar ospăţul de Paşti, aşa cum era definit el de credinţele populare de odinioară, era unul modest, care avea loc într-o armonie desăvârşită. Paştele Blajinilor reprezenta pentru bărbaţii acelei lumi misterioase ziua întâlnirii cu femeile lor, toate fiind de o frumuseţe uluitoare, coabitare care dura până la Ispas. În acest interval de timp, mai ales în ziua de Paştele Blajinilor, dacă cineva punea urechea pe luciul apei, putea auzi cum aceste fiinţe supranaturale, considerate a fi deosebit de benefice omenirii, îşi petrec ziua de Paşti. Pentru a putea auzi cântatul cocoşilor în misterioasa lume de pe Apa Sâmbetei, era suficient ca, în ziua lor de Paşti, să se apese urechea pe pragul uşii de intrare în casă. Într-o asemenea situaţie, curiosul pământean risca să rămână fără auz pe toată durata vieţii. Aşa se explică, invocând cutumele tradiţiei populare, de ce a tăia cocoşul pentru sărbătorile de Paşti se consideră un mare păcat, unul de neiertat.
După trei zile de la aruncarea cojilor de ouă în albia apelor curgătoare, timp în care Blajinii îşi extrăseseră substanţa hrănitoare dorită de ei, un copil aflat până la vârsta pubertăţii sau o bătrână iertată puteau desprinde pieliţa de pe coji – bănuţul – în scopul folosirii ei în practica medicinei empirice de odinioară. Bozarcele – femeile care se ocupau cu tămăduirea bolilor – foloseau pieliţa în stare proaspătă sau conservată, sub formă de praf, în diversele descântece pentru sperietură. Procedeul, care era cunoscut şi aplicat pe scară largă în practica vindecătorilor de boli, avea efecte benefice în totalitatea cazurilor care făceau obiectul unor astfel de tratamente.
Blajinii erau definiţi ca fiinţe supranaturale care vieţuiau undeva, departe, la răscruci de lumi şi de timpuri. Lumea lor era dincolo de munţi, de dealuri şi câmpii, de mări şi de oceane. Era o lume a spiritelor de dincolo de lumea reală, era, după convingerea bătrânilor, o lume care se stingea încet, dar sigur. La jumătatea secolului al XX-lea, despre Blajini vorbea şi bătrânul de o vârstă cu veacul, dar şi copilul atras în vraja serilor şi a zilelor destinate istorisirilor de întâmplări adevărate sau ale celor imaginare. În văpăiţele şi pe vetrele Blajinilor – se argumenta cu convingerea credinţelor populare – ardea apa sau, se susţinea, că ei merg pe apă şi nu se scufundă. Aceste făpturi – istoriseau bătrânii – sunt de o frumuseţe seducătoare şi modeste din cale-afară. Ele, de sărbătorile lor, stau la sfat la lumina nopţilor cu lună plină, se plimbă pe cărările din umbra clarului de lună şi rătăcesc printre văi de valuri înspumate. De aceea pământenilor nu le era îngăduit ca, în nopţile cu lună plină, să se exprime, spunând Ce bine se vede! O astfel de sintagmă se considera o mare ofensă la adresa Blajinilor. În asemenea împrejurări, ei blestemau spunând Să ţi se vadă ţie aşa cum ni se vede nouă şi nouă cum ţi se vede ţie! În societatea Dornelor de odinioară se vorbea cu admiraţie şi convingere despre Blajini. Femeile lor, datorită frumuseţii de-a dreptul orbitoare, erau asemuite cu zânele bune. Relatările despre Blajini deveneau captivante, aveau darul de a te scoate în afara timpului, te fermecau. Se intra într-o lume care plutea în misterul tainelor, care te situa în afara realităţii, o lume curată, o lume a umbrelor care se pierdeau în adâncul nopţilor cu lună şi al molcomelor ninsori solstiţiale. Era o lume care, prin fantasticul ei, nu se putea uita. De Paştele Blajinilor, anul acesta, am aprins o lumânare din ceară curată în mijlocul ierburilor de acasă, acolo unde bătrânii, acele arhive vii, o aprindeau altădată. Îndreptându-mă spre casa părintească, simţeam cum aromele de liliac pluteau în sublima atmosferă a copilăriei mele. Lângă portiţa de la cerdacul casei m-au întâmpinat bujorii arzând sângeriu, bujorii şi noianul amintirilor de neuitat. Atunci am înţeles mai bine ca oricând că veşnicia s-a născut la sat.