Grigore Vieru cel adevărat
Pentru tipar
Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet. El a fost un simbol al Basarabiei înstrăinate. Prin intermediul creaţiei poetului Ţara a aflat încă în anii ’70 că Basarabia cea răpită de la trupul ei trăieşte.
Grigore Vieru a debutat în presa din România cu un ciclu de versuri tradus din... ruseşte (şi care apăruse în revista moscovită „Iunosti”).
Grigore Vieru e scriitorul care a modelat generaţia noastră.
Când revenea de la Bucureşti, compartimentul trenului era plin cu saci cu cărţi.
Cărţile aduse de el – Iorga, Blaga, Preda, Stănescu etc. – le-a citit aproape un sfert de Chişinău. Nu era zgârcit, le „împărtăşea” şi altora, ca pe o azimă. Într-o perioadă de deznaţionalizare feroce a Basarabiei, de la el, dar şi din acele cărţi, generaţia noastră a pătruns adevăratele sensuri ale noţiunilor de Patrie, Neam, Limbă, Istorie, sovietizate excesiv.
El a crescut generaţii de cititori în spirit românesc.
A alcătuit abecedare, manuale pentru şcoală, a compus cântece care să ne îmbărbăteze.
Poeziile lui Vieru odată scrise nu mai erau ale lui. El era al lor.
Profilul poetului, felul de a fi, de a rosti cuvintele, parcă fusese modelat de acestea.
Unele dintre poemele sale deveniseră cântece. Multe deveniseră folclor. Lumea le rostea, trecându-le din gură în gură, omiţând numele autorului.
La începutul anilor ’70 eram student, când am adunat cu alţi colegi de facultate, în cadrul unei expediţii de colectare a literaturii folclorice, în nişte sate de codru, mai multe poezii populare, basme, cântece, cimilituri... În una dintre localităţile vizitate, un bătrân de vreo 80 de ani mi-a recitat câteva balade şi mai multe poezii pentru copii de... Grigore Vieru.
− De unde le cunoaşteţi, l-am întrebat plin de curiozitate pe uncheş?
− De la maică-mea, care le-auzit şi ea, la rându-i, de la bunica ei...
− Dar poeziile lui Grigore Vieru?
− Apoi cred că tot de la dânsele...
Chit că acele femei trăiseră pe vremea lui Eminescu.
La o întâlnire de la Biblioteca „Ion Creangă” din Chişinău, poetul a prins să recite una dintre cunoscutele sale poezii:
„Tata fluiere ne face,
Noi cântăm voios...”.
Şi aici poetului, se mai întâmplă, i-a dispărut vocea, şi atunci toată acea sală de copii s-a transformat într-un fel de cor antic, care l-a ajutat pe poet să-şi termine poezia:
„...Pentru pace, pentru pace
Mulţumim frumos!!!”.
Se crease într-un moment impresia că acei copii ai Basarabiei cunoşteau mai bine decât Grigore Vieru cele scrise de Grigore Vieru.
La o grădiniţă din Chişinău, cum Grigore Vieru, care fusese solicitat să se întâlnească cu copiii, era plecat din Basarabia, Uniunea Scriitorilor l-a trimis pe poetul Ion Vieru.
Dar copiii nu pot fi minţiţi. La un moment dat unul dintre copilaşi s-a ridicat şi a protestat:
− Noi vrem să-l vedem pe Grigore Vieru cel adevărat.
Vieru cel adevărat era doar unul. Pentru noi Grigore Vieru a însemnat un model de scriere. Spre deosebire de unii tineri condeieri care au îmbătrânit fără să se maturizeze, Grigore Vieru n-a fost tânăr niciodată. El s-a născut bătrân. Ca poet, evident. Primele poeme îl evidenţiau ca poet matur, care nu-şi poate permite luxul de a se juca de-a cuvintele. De la Alarma (prima lui carte cu versuri pentru copii) şi până la alarma conţinută în ultimele sale poeme şi articole Grigore Vieru a fost o santinelă la curăţenia şi prosperitatea limbii române, la cultivarea Conştiinţei şi Demnităţii noastre naţionale.
Avea un vis: Unirea. Pe care aşa şi nu l-a văzut realizat.
Acum o vreme presa bolşevică de la Chişinău vorbea de Vieru ca de un scriitor care şi-a supravieţuit opera. Şi abia când Vieru a declarat într-un interviu din „Literatura şi Arta”: „Vreau să văd Unirea şi să mor”, adversarii lui ideologici au fost, brusc, de acord cu faptul că „Vieru e un poet nemuritor”.
Cei care îl urau, îl urau mai degrabă tot pentru bunătatea lui, pentru corectitudinea şi pentru talentul său, pentru că nu ceda în faţa minciunii, pentru că mai marii zilei se linguşeau în faţa lui, dar cel mai mult pentru lecţia de românism pe care o reprezenta însuşi. Când era omagiat Vieru, era, de fapt, omagiată Basarabia. Cea din sufletul său, care era numai şi numai românească.
Adversarii l-au ucis pe Vieru de mai multe ori, dar el n-a murit niciodată. Pentru că a ştiut să învie de fiecare dată prin vers. De astă dată el a plecat ca să rămână.
Dacă un ostaş moare acasă în patul lui, nu-l ia nimeni în seamă. Pe Grigore Vieru au venit sute de mii de oameni să-l petreacă în ultimul său drum. Pentru că ostaşul Vieru a căzut în bătălie. În bătălia pentru Bine, Adevăr, Dreptate, Frumos, Limbă, Istorie, Valori naţionale.
Deşi avusese două infarcte, Vieru „nu se astâmpăra”, cum scria un ziar guvernamental de la Chişinău. Vieru ieşea la luptă cu inima sfâşiată, ca un drapel pe redute.
În ziua înmormântării lui Vieru s-au vândut toate florile din Chişinău, încât cineva mi-a spus că s-a deplasat cu o maşină la Ialoveni să procure câteva crizanteme. Se pare că abia după ce a plecat poetul, Basarabia şi-a dat seama ce-a însemnat acesta pentru ea.
Şi acum mă întreb: chiar trebuia Grigore Vieru să moară, pentru ca să poată fi apreciat la justa valoare?! Ca să i se vadă adevărata lui dimensiune?! Ca să simţim cu toţii atât de acut golul enorm pe care l-a lăsat poetul şi luptătorul în urma-i?!
Toate cărţile lui au fost avanposturi. Ele luptau, iubeau, vorbeau şi când poetul nu se afla în preajma lor. La fel vor proceda acestea şi de azi încolo. Vor lupta, iubi şi vorbi în locul lui Grigore Vieru, cu cuvintele Limbii Române, cu lacrimile (de bucurie şi suferinţă) ale Naţiunii Române şi cu speranţele neamului nostru de care sufletul poetului a fost întotdeauna preaplin „ca un pom de roşii mere”.