„Bilingvismul împăciuitor” înseamnă aceeaşi supremaţie a limbii ruse
Pentru tiparDupă numeroasele iniţiative „îndrăzneţe şi cu largi perspective”, propuse de cei cu putere de decizie de la Chişinău: „mitropolit... al întregii Moldove”; „limba moldovenească cu particularităţi diferite de cele ale limbii române”; „istorie integrată a poporului Republicii Moldova” – pentru a menţiona aici doar cîteva enormităţi răsunătoare, – iată, ne mai (re)vine una de o rară „prospeţime” şi de o irepetabilă „originalitate”. Ne referim la ideea ce transpare din proiectul de federalizare a R. Moldova – cea a „bilingvismului împăciuitor”, capabil să aducă armonie şi înţelegere (ce iluzie!) între toţi cei ce sînt aşezaţi cu traiul în statul nostru independent şi indivizibil (altă iluzie).
La drept vorbind, ideea de a atribui prin lege limbii ruse statut de „a doua limbă de stat”, mai zisă şi „limbă oficială”, nu apare pentru prima dată în aria de preocupări ale marilor noştri conducători. Ea a fost servită cu diferite sosuri de-a lungul anilor şi astăzi zumzăie tot mai insistent, monoton şi supărător trăgîndu-şi seva din bilingvismul „glorios” atît de cajolat, atît de răsfăţat în perioada socialismului „înfloritor” şi a comunismului care tot la orizont a rămas, cînd aveai dreptul să alegi între a vorbi limba maternă sau limba rusă, fiind însă obligat să alegi limba rusă; dar şi din opintelile de ultimă oră ale docţilor teoreticieni şi inimoşilor apărători ai „linghii moldoveneşti”.
Lingviştii de la noi şi de peste hotare au vorbit în nenumărate rînduri despre impactul nefast al bilingvismului unilateral naţional-rus asupra procesului de funcţionare a limbii române în Republica Moldova, asupra structurilor ei lexicale, semantice şi chiar sintactice. Ei au descris pericolul degradării sinergiei limbii noastre (R. Piotrowski, S. Berejan), tulburării coerenţei ei interne ca rezultat al dezechilibrului acţiunii propriilor „mecanisme de autoreglare şi autoorganizare” (S. Berejan).
Este de la sine înţeles faptul că ameliorarea situaţiei lingvistice de la noi, evitarea pericolului unei destrămări în continuare a sistemelor limbii române vorbite în acest spaţiu, păstrarea, nuanţarea şi diversificarea forţelor ei de expresie au o importanţă vitală.
Realizarea acestor deziderate poate fi efectuată nu numai dacă va spori considerabil numărul celor care vor conştientiza rolul nefast al decretării limbii ruse drept limbă de stat, dar şi – lucru de o semnificaţie aparte – cu o condiţie că vom reuşi să ne trezim mîndria de a fi român, verticalitatea, demnitatea de homo sapiens aparţinînd acestei entităţi – sentimente ascunse adînc în spiritul şi inimile noastre.
Vom continua a trăi, a simţi şi a vorbi pe vechi dacă vom considera că anul 1917 e mai plin de conţinut decît anul 1859, dacă vom accepta şi în continuare să ni se spună cebotari, cebani, cojuhari, fără a găsi necesara tărie să ne opunem şi să dăm strălucirea cuvenită adevăratelor nume româneşti. Nu vom izbuti să schimbăm situaţia dacă vom continua să ne credem mai „valoroşi”, mai „importanţi”, cînd ni se spune Cătălin Mircevici, sau Viorica Petru Păduraru, adică Viorica, fiica lui Petru Păduraru, respectiv, Cătălin, fiul lui Mircea. Vom rămîne cu proasta faimă de „mămăligari”, „mulî” etc. atîta timp cît ne vom complăcea în utilizarea cuvintelor, îmbinărilor, imitarea pronunţiei ruse şi chiar acceptarea tacită a... înjurăturilor ruseşti.
Deci, să spunem NU acordării în R. Moldova a oricărui statut pentru limba rusă ce ar avantaja-o, această limbă fiind oricum favorizată – istoriceşte, dar şi politiceşte – în raport cu româna.