Un poet care nu l-a ratat pe Eminescu
Pentru tiparLa 31 martie curent Nichita Stănescu (1933-1983) ar fi împlinit 70 de ani. Aniversarea poate deveni un prilej de rediscutare a operei aceluia care, deşi îşi exprimase în tinereţe teama de a nu ajunge „marele poet” pe care şi l-a „construit”1, la vîrsta maturităţii creatoare insistă – într-una din poeziile sale reprezentative, Papirus cu lacune – că scrie din nou Oda (în metru antic). („Scriu din nou Oda în Metru Antic, // mă-nţelegi, scriu din nou Oda în Metru Antic”).
Se ştie că mai mulţi critici literari au situat creaţia lui Nichita sub semnul modelului eminescian...
Ioana Em. Petrescu este însă singura care, abandonînd definitiv ideea studierii „surselor” şi „influenţelor”, precum şi pe cea a exhaustivităţii „ultimei metode”, a relevat cu atîta originalitate şi rafinament critic semnificaţiile profund culturale ale eminescianismului posteminescian. Iar în ultimul capitol din remarcabilul studiu Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, analizînd în special eminescianismul lui/la N. Stănescu, cercetătoarea semnalează – ca pe un fapt oarecum inedit, dar lăsat încă în penumbră – caracterul lui „dialogic”, sugestia fiind una dublă: primo – că fenomenul se deosebeşte prin ceva important de eminescianismul reprezentat de Blaga, Arghezi şi Ion Barbu; secundo – că dialogul lui N. Stănescu cu Eminescu, desfăşurîndu-se sub formă de intertext, depăşeşte domeniul poeticii, din moment ce intertextul poate fi considerat „un fel de limbaj al fiinţei reactivat într-o nouă rostire individuală”2.
Dacă adoptăm această „viziune” a Ioanei Em. Petrescu, vom „vedea” în confruntarea poetului modern cu universul eminescian o formă de dialog ontologizat, ca expresie a intenţiei sale (aproape etalată) de a face pasul-limită şi-n această direcţie. Că are această intenţie sau nu are acoperire în substanţa poeziei – unicul spaţiu valoric ce i-ar justifica-o – e o altă problemă. Cert este, însă, faptul că cele mai numeroase aluzii şi citate eminesciene – integrate în textura liricii proprii cu un efect semantic atît de tulburător – le întîlnim la Nichita Stănescu, el fiind unicul poet în literatura română care l-a mai şi tematizat pe Eminescu. Avem în vedere o tematizare nu ocazional-festivistă sau hagiografică (de care a fost tentat totuşi în unele eseuri), ci una tot ontologizată. Iată un singur exemplu în acest sens:
Tu n-ai murit
pentru că eu sunt trupul tău,
care vorbeşte cu vorbele tale.
Cînd drag îmi este mie pe lumea asta,
cu iubirea ta mă gîndesc la amorul tău,
Mihai, dacă-ai şti cît de tare îmi lipseşti,
ca şi ochilor, ca şi pietrelor, ca şi curcubeielor!
.................................................
Mihai, tu care eşti mai tînăr decît mine,
gîndind în vorbele tale nu mă lăsa să îmbătrînesc!
.................................................
M-a apucat apoia pietrelor, apoia ierburilor.
M-a apucat apoia fructelor de toamnă, Mihai.
Himera trebuie să guste această apoie coaptă
şi miezuroasă.
Creierul sîmburos al acestui apoi
nu este un creier descreierat.
.................................................
ca dovadă inima ta ce a făcut pat din creierul meu,
ca dovadă singurătatea mea,
care nu credeam să-nvăţ a muri vreodată.
(Către Eminescu)
Subiectul liric din această vibrantă epistolă Către Eminescu nu este un „trimbulind” exprimîndu-şi ludic ideea bizară a „reîncarnării” lui Eminescu, ci e unul profund marcat de experienţa eminescianismului, adoptat ca ipoteză ontologică şi resimţit acum ca o povară şi o grea suferinţă; de unde şi invocarea „mai tînărului Mihai” ca o condiţie a menţinerii în starea „de cîntec” în transcenderea spre moarte, spre această transtemporală „apoie”. Subiect „învăţînd” eminescianismul şi „dovedind” prin această cumplită „singurătate” autenticitatea şi sensul nefiinţei („creierul” căreia „nu este un creier descreierat”), el se identifică în final – prin actul re-rostirii primului vers din Oda (în metru antic) – cu idealul invocat.
Atît tematizarea lui Eminescu, cît şi citarea abundentă – inclusiv sub forma reeditării întocmai a unor titluri (O călărire în zori, Odă în metru antic) – funcţionează la N. Stănescu în direcţia unui eminescianism i-mediat, rădăcinile căruia trebuie căutate în chiar scenariul lui ontologic, în care nu mai există poeţi în înţelesul comun, ci doar „personalităţi exprimînd – metalingvistic – impersonalitatea”3, sau „iubitori de poezie” în experienţa existenţială a cărora se revelează, etern, Eul-Unic; rolul unui asemenea „ales” în spaţiul spiritualităţii româneşti atribuindu-i-se, exclusiv, lui Eminescu. Deci, trăirea i-mediată a eminescianismului ar urmări perpetuarea acestuia peste timp şi sublimarea lui în acte semantico-estetice inedite.
Privite într-o atare perspectivă, par să aibă anumite semnificaţii – complementare gîndirii poetice – şi momentele de joc actoricesc (nu de... „comportament infantil”, cum au fost numite insinuant, fără a li se întrezări motivaţiile existenţiale) în care Nichita Stănescu, oferind autografe sau distincţii în scris – ce se numeau „Ordinul lui Eminescu...” şi „Steaua albastră a nordului, Luceafărul” – le semna „...lui Mihai de la Mihail” (M. Cimpoi), sau „...de la M. Eminescu” care „ştie el ce face” (M. Bandac). Asemenea momente – de natură biografică, dar foarte frecvente în viaţa poetului – par să se constituie într-un limbaj – un fel de limbaj ritualizant, sugerînd conştiinţa dimensiunii eminesciene a propriei personalităţi creatoare.
Poet inegal în opera sa, dar tinzînd mereu spre o superioritate categorică atît faţă de contemporaneitatea literară cît şi faţă de sine însuşi – nu din grandomanie, ci din convingerea că aceasta e o condiţie a probităţii celui ce-şi revendică un destin creator („Dacă orice poet adevărat n-ar crede despre sine că este cel mai mare poet, ar fi o farsă şi o minciună tot ceea ce scrie dînsul.”4) – N. Stănescu se va afla, în mod programatic, într-o permanentă stare de radicalitate şi faţă de înaintaşi (inclusiv Eminescu), prin impunerea unui nou tip de poetică – numită în nichitologie „poetică pulsatorie”, sau „a rupturii” – şi prin resemantizarea totală pretins epuizantă a noţiunii de poezie. Însă această întreprindere temerară nu-l împiedică să-şi reclame cu insistenţă legătura dialectică – extrem de complexă – cu tradiţia în general şi cu Eminescu în special. Volumul eseistic selectiv Fiziologia poeziei, dar mai ales Cartea de recitire inclusă în acest volum, prezintă, în sensul dat, o mărturie în plus. Vorbind aici despre informaţia şi formaţia sa culturală, meditînd asupra propriei „genealogii” poetice, Nichita Stănescu îi va numi ca „blocuri etice masive şi gînditoare”, care i-ar fi determinat istoriceşte apariţia, pe Văcărescu şi Cîrlova, pe Arghezi, Bacovia şi Ion Barbu, dar mai presus de toţi în această ierarhie va fi situat – întotdeauna – „Eminescu cel mare”. Or, atît scriitorii preeminescieni, cît şi cei posteminescieni, fiind resimţiţi ca „monade” determinante, n-au fost asumaţi ca modele perene la care să se fi raportat permanent verificîndu-şi propriile performanţe. În viziunea sa, însuşi numele Eminescu a devenit „criteriu de apreciere”5, adică – un etalon, prin definiţie, demn de urmat.
De fapt, N. Stănescu n-a căutat niciodată în literatură modele. Cel eminescian i-a survenit – prin forţa geniului – în mod firesc; iar survenindu-i, n-a fost însuşit de poetul modern ca model literar, ci cu precădere ca model ontologic, în faţa căruia toate celelalte sisteme de gîndire i se par doar construcţii experimentale, ontologii particulare, prea apropiate de simpla reprezentare poetică. Asimilarea, în cărţile sale reprezentative, a unor inserte de sorginte eminesciană ce gravitează în jurul versului „Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”, precum şi detectarea în creaţia altor poeţi a unor asemenea versuri echivalabile „necuvîntului” (cum ar fi „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat” (L. Blaga), sau „E timpul, toţi nervii mă dor” de G. Bacovia), constituie încă o dovadă a faptului că poetul a căutat în literatura înaintaşilor mai curînd acel misterios „altceva” – virtual ori manifestat accidental – care ar corespunde concepţiei sale asupra „naturii” poeziei („Caut în lectură ceea ce mă legitimează ca artist”6), şi care să nu fi fost valorificat încă de nimeni, asumîndu-şi, prin aceasta, curajul (şi riscul!) unui alt model poetic totalizator, spre încercarea de a-l „înfrunta” în perspectivă (în ciuda propriilor afirmaţii canonizante despre Eminescu) chiar şi pe autorul Odei (în metru antic). Merită atenţie, pe linia afirmaţiilor de mai sus, şi unele confesiuni ale poetului însuşi, ele dovedindu-se destul de relevante... Spre exemplu: „E adevărat că ne interesează cum respira el (Eminescu – n.n., G.C.). Vrem să învăţăm cum respira el. Cine ştie, poate vom putea şi noi scrie Luceafărul, sau Glossa, sau Kamadeva. Dar Luceafărul l-a scris el...”7 (subl. n., G.C.). Sau: „...cercetarea atentă a postumelor ne indică cîteva posibile cărări însemnate de el şi nestrăbătute încă în contemporaneitate.”8 (subl. n., G.C.).
Surprinde în asemenea confesiuni stănesciene vizînd raportul său cu Eminescu şi faptul că N. Stănescu nu mai plăteşte tribut vechilor concepţii romantice despre originalitatea divină a scriitorului, el impunînd eventualilor comentatori perspectiva evoluţiei interioare a literaturii. E de menţionat, în acest sens, binecunoscuta „lecţie covîrşitoare de estetică” pe care i-a dat-o Ion Barbu, îndemnîndu-l să prefere Oda (în metru antic) înaintea Luceafărului – lecţie care, însuşită fiind, i-a produs brusc „revelaţia unui Eminescu profund, etern şi în acelaşi timp măreţ şi de toate zilele”9 (subl. n., G.C.), Luceafărul rămînînd, în opinia ambilor mari poeţi inovatori, „o pînză de epocă, amplă, în care s-a folosit mult albastru de Prusia, care s-a înnegrit o dată cu vremea, iar pînza a căpătat pe ea unele fisuri, devenite sacre, amintind mai mult de spiritul unei epoci decît de eternitate”10 (subl. n., G.C.). Chiar dacă această evaluare a celor mai importante opere eminesciene mai rămîne discutabilă, ea se remarcă prin tratarea Odei... ca potenţial semantic cu infinite posibilităţi de manifestare variată în literatura posterioară. Întrebat la vîrsta maturităţii creatoare care este cea mai frumoasă poezie pe care a scris-o vreodată, Nichita Stănescu va răspunde de-a dreptul şocant: „Odă (în metru antic) de Mihai Eminescu”11. Să fie răspunsul o simplă mostră de exprimare înadins ludică, atît de caracteristică poetului? Sau e unul semnificativ? – fapt ce ar naşte alte întrebări: Ce fel de (re)scriere are în vedere? Una literară, aplicînd regimul stilistico-semantic eminescian propriilor texte, sau una „hemografică” (citeşte – ontologizată), reeditînd „cu sine însuşi”, pe plan existenţial mesajul Odei...? În viziunea lui, aceste două moduri de a scrie sînt identice; între poeticitate şi implicarea ontică nu mai există nici o diferenţă. Astfel, poza de „coautor” tîrziu al Odei (în metru antic) devine expresia identităţii cu Eminescu în ceea ce se poate numi destin creativ – ipostază ce se menţine, subtextual, în aproape toată opera stănesciană.
Momente în bună parte extraliterare, aluziile cu privire la perenitatea Odei (în metru antic) n-ar suscita atîta atenţie, dacă n-ar fi fost reluate insistent în microeseuri, poetul configurînd ideea că anume acest text constituie punctul de plecare şi termenul de referinţă al universului său imaginar. Dar temeiul sigur prin care s-ar justifica o asemenea revendicare îl constituie, indiscutabil, opera poetică, întrucît anume valenţele ei semantice intertextuale sînt în măsură să confirme declaraţiile strict ocazionale ori speculative. În aria poeticităţii, orice tip de relaţie – inclusiv cea paradigmatică – se relevă cu mai multă pregnanţă. Însă înainte de a interveni în această materie, e necesar a preciza că eminescianismul de tip intertextual cultivat de N. Stănescu, aspirînd să repete – la limită – o experienţă poetică dominantă, se deschide, în acelaşi timp, spre un spaţiu mai larg, în care poezia realizează necesitatea propriei avansări şi chiar a autodepăşirii ca noţiune. Prin poetul Necuvintelor poezia se transformă din text în discurs oral (el îşi dicta poeziile), oralitatea presupunînd „o mai mare intensitate a comunicării”12; iar ca noţiune, ea se transformă din artă a cuvîntului în „tensiune semantică spre un cuvînt... pe care nu l-a găsit”13. Cu alte cuvinte, Nichita Stănescu reprezintă acea „mutaţie” în gîndirea artistică, prin care poezia se transformă din reprezentare în act – ceea ce echivalează, într-un anumit sens, cu re-instaurarea „viziunii (a unei noi viziuni – n.n., G.C.) în locul vederii”, dacă e să raportăm acest merit fundamental la cel eminescian, în formula Ioanei Em. Petrescu.
Aşadar, obsesia Eminescu mai însemnează la N. Stănescu şi prilejul unui alt mod de a concepe poezia. Dialogul cu Oda (în metru antic) va sta sub semnul căutării unui „alt-Ceva”, a ineditului ce ar concura universul eminescian. Anume în acest sens vorbeam anterior de o „înfruntare” a lui Eminescu – o înfruntare prin căutarea şi instaurarea unui alt concept de poeticitate, capabil, la rîndul lui, să antreneze alte mutaţii pe plan literar, să marcheze destinul literaturii posterioare. Condiţionat de această ambiţie, poetul modern va avea revelaţia poeziei „metalingvistice”, care, în opinia sa, la Eminescu ar fi doar abia sesizabilă în Odă..., în Kamadeva şi în unele postume. Prin valorificarea amplă a acestui tip de poezie (o valorificare deschizînd noi posibilităţi limbii române), el îşi relevă propria statură de inovator, rămînînd fidel crezului său artistic, potrivit căruia valoarea unui scriitor constă „nu în copierea maestrului, ci în dezobişnuirea de maestru”14, în aspiraţia de a scrie „cu sine însuşi”, ontologizînd, deci, tensiunea metamorfozelor universale, aşa cum ar fi încercat Eminescu în aceleaşi postume. Ambiţia „înfruntării” se va reduce, aşadar, la continuitate – o continuitate prin promovarea cu elocvenţă (post)modernă a poeziei care „nu ţine de cuvinte”, dar care, „din disperare”, îşi manifestă palpabilitatea în acte semantice de genul „Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”. Procesul va urmări – ca încununare finală – reînsuşirea şi ruperea definitivă a acestui tip de poezie de spaţiul ei originar şi e condiţionat, după cum am mai spus, de curajul unui alt model poetic totalizator, lansat ca o soluţie la „disputele” – uneori acerbe – dintre modernism şi romantism în poezia românească şi nu numai a sec. XX: „...făcînd calculul trist că se împlinesc 90 de ani de cînd Eminescu nu a mai scris real (subl. n., G.C.), nota poetul în 1979, cred că în acest an (atenţie! – an în care scria deja tulburătoarea carte a „învăţării morţii” Noduri şi Semne, apărută abia în ’82 – n.n., G.C.) el se va naşte din nou de la început... (subl. n., G.C.) Eu am venit pe lumea limbii româneşti ca să-l vestesc”15.
Citînd, în serviciul propriilor cercetări, acelaşi pasaj din Hemografie, Corin Braga vede în el ideea de „înaintevestire” a lui Eminescu însuşi ca „mesia în spaţiul limbii româneşti”16. E frumos. Dar se pare că exegetul a fost indus în eroare de verbul „a vesti”, care mai înseamnă şi „a înfăţişa”, „a reprezenta” pe cineva prin sine. Or, din contextul eseului reiese că N. Stănescu nu-i atribuie un asemenea rol mîntuitor lui Eminescu, ci conştientizează şi îşi asumă personal imperativul unui alt model poetic de anvergură şi rezonanţă eminesciană – proiect a cărui realizare va începe prin exploatarea posibilităţilor moderne ale poeziei, pe care abia le-a însemnat „ultimul” Eminescu.
Paradoxală totuşi în esenţa ei, această continuitate va consista, practic, în re-dimensionarea „critică” a eminescianismului în baza Odei (în metru antic), poemul fiind conceput ca o formulă ce-l conservă într-o stare condensată la maximum.
Se impune, deci – la intervenţia analitică în sintaxa poeziei stănesciene, în mecanismul ei interior de devenire şi funcţionare – o raportare constantă a acesteia la Oda... eminesciană – „bloc semantic” ce constituie arhetipul generativ al universului stănescian. Or, în parametrii săi reprezentativi, creaţia lui Nichita Stănescu pare să-i legitimeze pretenţia re-scrierii Odei..., dacă prin „re-scriere” se are în vedere nu o reproiectare a ei în manieră mimetică, ci reactivarea poemei în toate articulaţiile semantico-filosofice, cu tendinţa – tot mai accentuată de la Elegii încoace – de a-i sublima mesajul, prin transgresarea lui în spaţiul onticului.
Procesul se va desfăşura într-un regim de permanentă confruntare cu Oda...-arhetip, configurîndu-se, gradat, după principiul concentric, în cîteva „unde intertextualizante”.*
Principalele unde intertextualizante (adică, hipertextele rezultate în urma reînsuşirii creative a Odei (în metru antic)), schiţate în ordinea gradului de amplificare şi nuanţare semantică a textului eminescian, ar fi următoarele:
I. Odele-replici i-mediate
1) Odă în nici un fel de metru
2) Dialog cu Oda în metru antic
3) Odă în metru antic
II. 11 Elegii (Cina cea de taină), avînd corespondenţe tensionale şi similitudini semantico-vizionare cu Oda (în metru antic).
III. Ciclurile poetice reprezentative, luate într-un ansamblu semantic coerent, în ordinea corespondentă arcului tensional-vizionar al Odei....
Note
1. Aurelian Titu Dumitrescu, Nichita Stănescu, atît cît mai ştim noi, Bucureşti, 1989, p. 206.
2. Ioana Em. Petrescu, Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 232.
3. Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990, p. 582.
4. Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990, p. 559.
5. Nichita Stănescu, op. cit., p. 230.
6. Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990, p. 547.
7. Nichita Stănescu, op. cit., p. 237.
8, 9, 10. Nichita Stănescu, op. cit., p. 412.
11. Nichita Stănescu, Album memorial, Editura Viaţa Românească, Bucureşti, 1984, p. 82.
12. Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990, p. 557.
13. Nichita Stănescu, op. cit., p. 38.
14. Nichita Stănescu, Antimetafizica, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p. 280.
15. Nichita Stănescu, Respirări, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982, p. 66.
16. Corin Braga, Orizontul imaginar, Editura Imago, Sibiu, 1993, p. 277.
* * *
* Termen preferat în varianta dată, pentru a sublinia ideea de funcţionare continuă a hipertextelor stănesciene.