În laboratorul de creaţie al unui lingvist
Pentru tipar;)
Cînd Ivan Carlovici, diriginte al clasei a X-a şi profesor de matematică, a ajuns să-i fixeze în caracterizare direcţia pe care i-o preconiza în viaţă, a aşternut cu scrisul său energic, fără ezitare, următoarele: „Ivan (pe atunci toţi Ionii erau ivanizaţi!) îşi va îndrepta paşii spre ştiinţele exacte”. Şi mare i-a fost dezamăgirea cînd a aflat că elevul său, promiţător în ale matematicii, s-a înscris la facultatea de filologie. Logica bine disciplinată, mult apreciată de bunul profesor de matematică, dublată de un fin simţ al frumosului şi o dragoste neţărmurită pentru cuvînt, s-au dovedit a fi calităţi absolut necesare pentru un viitor specialist în materie de limbă.
Tocmai de atunci, din îndepărtatul an 1951, cînd absolventul şcolii medii din Călăraşi a înşelat aşteptările profesorului de matematică, îl şi cunosc pe Ion Eţcu, acum – profesor doctor habilitat în filologie. Am făcut împreună facultatea de filologie, iar mai apoi, timp de peste patru decenii, am lucrat la Institutul de Limbă şi Literatură, actualmente Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe din Moldova, colaborînd la scrierea mai multor lucrări de proporţii, cum ar fi: Manual de limbă pentru clasele a V-a şi a VI-a, care l-a scos din uz pe cel al înverşunatului românofob I.D.Ceban, Dicţionar rus-român de termeni juridici, Ghid de conversaţie rus-român, Capitole de istorie a limbii literare, Capitole de stilistică, Varietăţi funcţional-stilistice, Norme ortografice, Dicţionar ortografic. Spun toate acestea ca să fiu bine înţeles că într-adevăr sînt una dintre persoanele avizate să vorbesc despre colegul de breaslă Ion Eţcu, care pe 21 aprilie rotunjeşte vîrsta de 70 de ani. Nu, nu am greşit: 70 de ani.
Deşi mereu nemulţumit de sine şi de cele realizate, Ion Eţcu a reuşit să facă lucruri multe şi frumoase. Mai întîi de toate s-a manifestat ca om de o rară omenie, coleg atent şi săritor, prieten devotat. Puţini sînt colegii de institut care nu au profitat de bunăvoinţa lui cînd era vorba de pus la punct, sub toate aspectele, vreun articol sau chiar studii de proporţii: o făcea cu totală dăruire şi absolut dezinteresat. Deseori – chiar în detrimentul propriilor interese. De aceea s-a bucurat şi se bucură de simpatia şi dragostea celor care îl cunosc. Aş mai adăuga aici încă un amănunt: niciodată nu-l părăseşte buna dispoziţie, îi plac glumele, vorbele de duh, ştie să le asculte, dar e meşter şi a le spune. Nu-i bogat, deşi munca i-a fost şi îi este unica plăcere adevărată. Nu l-am auzit însă lamentîndu-se, plîngîndu-se de sărăcie, viaţă amară sau greutăţi – de frică, precum spune dînsul, să nu dea peste cineva care o duce mult mai rău.
A vorbi despre Ion Eţcu cercetătorul, omul de ştiinţă nu e lucru uşor, deoarece presupune realizarea unei aventuri pe cît de grele, pe atît de interesante şi captivante: să te străduieşti a te strecura în laboratorul lui de creaţie, adică în împărăţia celei mai neprihănite intimităţi, în care se intră doar cu sufletul curat. Dacă, bineînţeles, eşti admis.
Înţelegînd de timpuriu că inteligenţa presupune asimilarea temeinică, dar şi creatoare, a moştenirii ce ne este lăsată de înaintaşi, omagiatul nostru a ajuns să fie un neobosit şi devorant explorator al Galaxiei Gutenberg. Problemele ce l-au preocupat pe parcursul a cinci decenii sînt multiple şi diverse. Voi reţine atenţia doar asupra cîtorva.
Prima şi nepotolita lui dragoste ştiinţifică a fost şi a rămas sintaxa limbii române, căreia i-a consacrat mai multe studii substanţiale şi trei monografii: Propoziţia nominativă (1967), Tipologia propoziţiilor (1979) şiSintaxa elementară. Introducere în sintaxologie (2000). Să încercăm să desprindem din cele menţionate doar ceea ce a adus nou I.Eţcu în ştiinţa despre structura sintactică a limbii române. De acum în prima sa monografie – Propoziţia nominativă – dînsul nu numai că a demonstrat existenţa în limba română a unui tip special de propoziţie, nu numai că i-a descris particularităţile gramaticale, semantice şi funcţionale, ci a şi semnalat tendinţa destul de pronunţată a limbii spre deverbalizarea enunţului. Totodată, a atras atenţia asupra unor contradicţii vădite în ştiinţa gramaticii româneşti, contradicţii la care a revenit în celelalte două cărţi. Primul lucru ce i-a trezit nedumerirea a fost lipsa de continuitate a raţionamentelor de care se face uz în fonologie şi morfologie atunci cînd se ajunge la descrierea nivelului sintactic al limbii. De bună seamă, enorma masă de sunete sau de cuvinte este împărţită, după anumite criterii, în clase de sunete sau de cuvinte, a căror esenţă este reprezentată de foneme sau de aşa-numitele părţi de vorbire: substantiv, adjectiv, verb etc. Astfel, toate cuvintele din limba română au fost grupate în 10 clase, care, la rîndul lor, au fost reprezentate de 10 noţiuni abstracte, de 10 categorii ştiinţifice. Iar în spatele fiecărei clase de cuvinte se află o anumită realitate pe care ele o numesc, o desemnează. Clasa reprezentată de substantiv, de exemplu, însumează obiectele şi fenomenele denumite, clasa reprezentată de verb – acţiunile, mişcările, stările etc. Continuînd raţionamentul, I. Eţcu şi-a pus întrebarea firească: masa infinită de unităţi de comunicare poate sau nu poate fi structurată la fel ca şi masa de sunete sau de cuvinte? Şi dacă da, atunci ce ar urma să căutăm şi să descoperim în cadrul unor clase de unităţi de comunicare? Răspunsul vine de la sine: anumite realităţi. Prin urmare, mai întîi trebuie structurată realitatea despre care comunicăm. Dar pentru a proceda la structurarea realităţii ambiante, trebuie să ai o idee absolut clară despre felul în care se prezintă ea – avem de a face cu un conglomerat de elemente sau cu un întreg bine structurat, dominat de anumite legi? Răspunsul clar ni-l poate da doar filozofia. Şi ea ne asigură că realitatea ambiantă se prezintă ca un sistem bine structurat sau, şi mai precis, ca un sistem de sisteme. Concluzia care se impune este că şi sintaxa, adică totalitatea unităţilor de comunicare ce descriu, desemnează această realitate, se prezintă ca un sistem de sisteme. Şi cercetătorul se vede nevoit să facă o excursie de documentare în teoria sistemelor şi în cea a clasificării. Ca rezultat, izbuteşte să grupeze situaţiile ontice în 10 clase (lista acestor clase rămînînd deschisă), avîndu-se în vedere elementele constitutive şi reţeaua de relaţii ce le leagă într-un tot indestructibil. Deci, în procesul comunicării noi formăm enunţuri ce desemnează într-un număr nelimitat aceste sisteme ontice, ce ţin de realitatea ambiantă. În felul acesta se ajunge la stabilirea unei liste de 10 clase de enunţuri elementare, omogene din punct de vedere structural, semantic şi funcţional. Problema următoare care îl frămîntă pe cercetător este cum să pătrundă, să identifice şi să descrie esenţa fiecărei clase de unităţi de comunicare, dacă practic numărul lor e nelimitat. Urmează iarăşi o excursie de documentare, dar de acum în teoria cunoaşterii. Se familiarizează cu operele lui Kant şi Hegel, unde găseşte argumentarea temeinică a căii preconizate să asigure cunoaşterea ştiinţifică eficientă: contemplarea, analiza şi clasificarea faptelor sesizabile, urmată de actul de abstractizare la nivelul gîndirii teoretice, unde are loc identificarea esenţei faptelor empirice şi formarea categoriilor ştiinţifice. Înarmaţi cu aparatul teoretic, operînd cu categorii ştiinţifice, revenim la punctul iniţial, adică la realitatea vie, pentru a-i descoperi şi descrie diversitatea infinită a formelor ei de manifestare. Dar ajunşi la nivelul gîndirii abstracte, apare o altă incertitudine: după ce principii să ne călăuzim în procesul formării noţiunilor abstracte, a categoriilor ştiinţifice? De data aceasta s-a recurs la serviciile logicii formale şi ca rezultat ne-am ales cu înţelegerea şi justificarea raţiunii de a fi a unor categorii ştiinţifice ca: subiect, predicat etc. Şi tot aici apare cu toată claritatea necesitatea unei delimitări nete a realităţii ontice, a faptelor ce ţin de nivelul realităţii senzoriale, pe care o vedem, o auzim, o scriem, de realitatea gnostică, abstractă, ce ţine doar de nivelul raţiunii teoretice. Este evident că subiectul, predicatul etc. sînt categorii ştiinţifice şi, dacă le considerăm părţi ale propoziţiilor, e logic ca şi propoziţiile să fie considerate categorii ştiinţifice ce ţin de nivelul gîndirii abstracte. Din raţionamentul de mai sus se desprinde în mod evident următoarea concluzie principială: dacă sintaxa se prezintă ca un compartiment al limbii alcătuit din unităţi comunicative, ştiinţa care studiază aceste unităţi nu poate fi numită tot sintaxă. Şi I.Eţcu o numeşte sintaxologie.
În felul acesta, parcurgînd o cale lungă, de aproape jumătate de veac, cu multe hopuri şi numeroase hăţişuri cognitive, cercetătorul izbuteşte să demonstreze argumentat că sintaxa limbii române este alcătuită dintr-o serie de clase de unităţi de comunicare, numite enunţuri elementare, nucleare, fiecare clasă caracterizîndu-se prin particularităţile ei sistemice inconfundabile. La nivelul gîndirii abstracte, adică al sintaxologiei, sintaxa limbii române este reprezentată prin 10 entităţi abstracte, prin 10 sisteme abstracte, adică prin 10 propoziţii sau sisteme propoziţionale. De data aceasta subiectul şi predicatul apar ca părţi principale, necesare şi suficiente, deci ca elemente ale unui sistem aparte doar într-un singur caz, în cazul sistemului bimembru (SP). În toate celelalte sisteme (SPCd, SPCind, SPCc, SPCt etc.) subiectul şi predicatul apar ca necesare, dar insuficiente. Prezenţa altor părţi de propoziţie este absolut necesară pentru existenţa unor sisteme aparte.
Aceasta ar fi în linii generale odiseea cercetătorului I. Eţcu în domeniul sintaxei limbii române, acestea ar fi doar cîteva adevăruri smulse din împărăţia Necunoscutului întru fundamentarea şi desăvîrşirea edificiului ştiinţific lăsat nouă de predecesori. Şi acum, de la înălţimea celor realizate de omagiat, să aruncăm o privire de ansamblu asupra limbii române şi a ramurilor ştiinţifice care o studiază. Masa infinită de sunete concrete din care e alcătuit nivelul sonor al limbii este reprezentată printr-un număr limitat de unităţi abstracte, de categorii ştiinţifice, numite foneme şi care alcătuiesc obiectul de cercetare al fonologiei; masa enormă de cuvinte concrete este structurată în 10 clase şi reprezentată de 10 categorii ştiinţifice, 10 părţi de vorbire, care constituie obiectul de cercetare al disciplinei lingvistice numite morfologie; în sfîrşit, masa enormă de enunţuri structurate în clase omogene este reprezentată printr-un număr limitat de propoziţii (în cazul nostru 10), care alcătuiesc obiectul de cercetare al disciplinei numită sintaxologie. E simplu? Da, e simplu, e logic, e frumos. În toate trei cazuri e vorba de acelaşi obiect de cercetare, de limbă sau, şi mai precis, de trei aspecte ale unuia şi aceluiaşi obiect – limba română. De aceea e logic, ba şi mai mult, e absolut necesar să fie asigurată continuitatea procedeelor de cercetare, ceea ce trebuie să conducă, în toate trei cazuri, la obţinerea unor rezultate similare.
Aş mai avea de spus un lucru foarte important, după mine, despre cercetătorul Ion Eţcu. Prin anii ’60, cînd părea că presiunea ideologiei bolşevice mai slăbise puţin, a fost iniţiată o mişcare patriotică de combatere a ignoranţei verbale, a agramaţiei şantiste. Cele 13 fascicule de Cultivarea limbii, alcătuite, redactate împreună cu regretatul Ion Mocreac şi publicate succesiv pînă prin ’80, au fost tot atîtea replici la adresa ideologiei totalitare, care ne împingea cu înverşunare spre deplina contopire cu mult iubitorul „frate mai mare” pentru a „înflori” sub toate aspectele în neant. În aceeaşi cheie a supus unei analize minuţioase traducerile făcute la Chişinău din Cehov şi Puşkin şi a abordat o serie de probleme de stilistică.
Începînd cu anul 1988, I.Eţcu se încadrează activ în mişcarea de renaştere naţională: cutreieră republica ţinînd conferinţe în şcoli, în casele de cultură din diferite centre raionale, în brigăzi pe cîmp, la întreprinderi. La conferinţa ştiinţifică de la sfîrşitul anului 1988 consacrată problemelor limbii, cu participarea unor specialişti de la Moscova, unii lingvişti autohtoni mai continuau să fluture drapelul amăgitor al variativităţii, eschivîndu-se în felul acesta de la formularea unui răspus clar şi răspicat la întrebarea privind denumirea limbii noastre. Ion Eţcu a spus-o fără ocolişuri: mai întîi să recunoaştem unitatea limbii vorbite dincoace de Prut cu limba vorbită dincolo de Prut, să profităm cît mai mult de pe urma acestui act şi pe urmă s-a vedea cum rămîne cu aşa-zisa variativitate lingvistică. Crezul său de patriot-lingvist şi l-a expus într-o suită de articole şi studii publicate în ziare şi reviste. Numele lui figurează în lista celor 66 de temerari oameni de cultură şi ştiinţă care au semnat renumita Scrisoare Deschisă, cunoscută astăzi sub denumirea de „Scrisoarea celor 66”. Dînsul a fost unul dintre animatorii şi principalul autor al proiectului de lege privind funcţionarea limbilor în republică, proiect elaborat de Institutul de Lingvistică. E cazul să amintesc că publicarea acestui proiect în oficiosul Moldova Socialistă s-a încheiat cu destituirea din post a redactorului-şef T. Ţopa, ceea ce a provocat prima grevă a jurnaliştilor noştri. Mai tîrziu, cînd elemente românofobe din parlament puneau la cale obţinerea de la Prezidiul A.Ş.M. a confirmării unui neadevăr, a unui fals sfruntat, precum că numele corect al limbii noastre nu ar fi cel de Limbă Română, Ion Eţcu, în lipsa directorului S. Berejan, în calitatea sa de director adjunct organizează elaborarea unei declaraţii a Institutului de Lingvistică, care, fiind dată publicităţii, a zădărnicit uneltirile exponenţilor moldovenismului primitiv, vulgar, demonstrînd că nu un prezidiu eterogen şi neavizat al A.Ş.M., ci doar Institutul de Lingvistică este în drept să se pronunţe în materie de limbă, cum de altfel a şi făcut-o în repetate rînduri, spunînd sus şi tare că unica denumire corectă a limbii noastre este Limba Română.
Despre Ion Eţcu – omul, cetăţeanul, savantul – se pot spune încă multe lucruri bune şi frumoase. Mă voi opri însă aici, sperînd să revin la subiect şi cu prilejul altor aniversări. Şi în acest context mă declar pe deplin de acord cu dl prof. univ. dr. Nicolae Mătcaş, care, vorbind cîndva despre omagiatul nostru, l-a numit “veşnic tînăr şi ferice”. Şi Ion Eţcu nu a dezminţit nici pînă astăzi aceste calificative. Dovadă este şi Ionel-Cristian, ultimul lui fecior, care împlineşte un an şi jumătate. Să ne trăieşti, dragă Ioane, ani mulţi şi fericiţi şi să ne bucuri cu noi realizări în domeniul lingvisticii româneşti. Vivas, crescas, floreas! Semper sis in flore!