Cît priveşte limba şi scrisul japonezilor...
Pentru tipar;)
Cu aproximativ 325 de ani în urmă, Spătarul Nicolae Milescu ne lăsa, în monografia Siberia şi China o curioasă prezentare a limbii chineze, o descriere de-a dreptul surprinzătoare prin exactitatea ei filologică: „Şi întrucît ei (chinezii – n.n., Vl.P.) n-au nici un fel de scrisoare, ci numai semnele celea zugrăvite – hieroglifele – a rămas ca fiecare semn să fie socotit un cuvînt. Şi cîte cuvinte şi lucruri sînt, tot atîtea semne trebuiesc cunoscute. Ei nu înşiră semnele lor pe hîrtie în linii drepte, aşa cum scriem noi, dar le aşază de-a lungul coalei de hîrtie, de sus în jos, în coloană. Ei citesc, ca şi turcii (din acea epocă, pe cînd utilizau alfabetul arab – n.n., Vl.P.), de la dreapta la stînga şi cititul, după obiceiul lor, se face de-a cîntarea”.
Oricît de perspicace era Nicolae Milescu, ceva similar despre limba japoneză nu ar fi putut scrie – din simplul motiv că nu ar fi ajuns pe insulele nipone. Ţară în genere izolată, în primul rînd în virtutea aşezării sale geografice, Japonia din aşa-numita epocă a shogunatului (1192-1867) a devenit un spaţiu cu desăvîrşire închis chiar şi pentru popoarele vecine, ca să nu mai vorbim de europeni. Apariţia, insolentă, a unor misionari creştini şi neguţători olandezi şi portughezi, pe la mijlocul sec. XVI şi la începutul veacului următor, îl determină în anul 1603 pe shogunul (comandantul militar suprem, pe lîngă care împăratul avea un rol mai mult decorativ) Tokugawa Ieyasu să promoveze o politică de autoizolare totală a ţării, cînd porturile sînt închise pentru navele străine, iar orice contact cu străinătatea rămîne interzis japonezilor sub pedeapsa cu moartea. Abia în 1854 escadra comandorului nord-american Perry impune cu forţa armelor deschiderea unor porturi nipone navelor de comerţ străine. Violenţa dă roade neaşteptate: Kyoto (capitala de atunci a japonezilor) semnează un şir de tratate de colaborare cu S.U.A., Marea Britanie, Rusia, Franţa, Olanda, Prusia (1854-1861); o amplă mişcare de revoltă a categoriilor sociale de jos şi de mijloc îl constrînge pe ultimul shogun să depună puterea (1867), iar prin restabilirea autorităţii împăratului se inaugurează epoca Meiji (1868-1912), o perioadă de rapide şi adînci transformări în viaţa Japoniei.
Pe urmele misionarilor, negustorilor şi aventurierilor europeni vin în arhipelagul nipon (format din 4 insule mari şi vreo 4 mii mici şi minuscule) şi unii cercetători, inclusiv din cei preocupaţi de studiul limbii, literaturii, etnografiei etc. Europenii descoperă cu uimire şi admiraţie, aici, în Ţara lui Soare-Răsare, străvechi şi originale forme şi genuri de poezie, proză, teatru, pictură.
Vechimea acestor manifestări ale spiritului japonez fac dovada unei durabile existenţe a limbii literare, mai bine zis, a unei îndelungate fermentări a acestui idiom. Pretutindeni în lume literatura a fost o ilustrare a evoluţiei limbii; în Japonia, însă, această ilustrare a fost completată şi de arta plastică, precum şi de cea teatrală, apoi şi prin cinematografie.
O dată cu pătrunderea în insulele japoneze a budismului (în sec. VII, din China via Coreea), aici apar şi primele texte scrise, care au stimulat tentaţia localnicilor de a înregistra creaţiile literar-istorice: legende, mituri, cronici şi, evident, scrieri cu caracter religios. Epoca Nara (710-794) este considerată perioada de înflorire a poeziei japoneze tanka, precum şi a celei de formă choka. În anul 759 este alcătuită antologia Manyonshu – Culegerea celor zece mii de petale, incluzînd 4.500 de creaţii folclorice şi individuale, astea din urmă avînd circa 500 de semnatari! În următoarele două veacuri ia naştere specia jurnalului intim (nikki) şi cunoaşte o dezvoltare spectaculoasă genul de proză monogatari, care excelează prin Genji monogatari – Romanul prinţului Genji, scris de Murasaki Shikibu (978-1016), doamnă de onoare la curtea imperială. E un roman de dragoste şi de moravuri, cu o compoziţie complexă, în care vreo 300 de personaje formează anturajul unui strălucit prinţ pe nume Genji. Situate la intersecţia povestirii, nuvelei şi romanului, aceste creaţii [poate în primul rînd scrierea anonimă Taketori monogatari (Povestea tăietorului de bambus)] au anticipat structural ciclul de basme O mie şi una de nopţi (sec. IX-X), sau Rahmenerzählung-urile („povestiri în ramă”, „povestiri-cadru”) din Europa medievală şi rezistă la o comparaţie cu Decameronul lui Giovanni Boccaccio (mijlocul sec. XIV) sau, şi mai aproape de noi, cu Hanul Ancuţei lui M. Sadoveanu.
Din a doua jumătate a sec. X în proza japoneză se produce o curioasă sciziune. Durînd un veac şi jumătate, „schisma” a pus în evidenţă preocupările literare ale femeilor care scriau în japoneză, spre deosebire de bărbaţi, ce mai dădeau preferinţă exerciţiului literar în limba chineză.
Volumul Makura no soshi (Însemnări de căpătîi) anunţă apariţia unei noi specii literare – eseul (zuihitsu). Din anul 922 datează antologia Kokinwakashu – Culegerea de poeme vechi şi noi: 20 de cărţi, cuprinzînd 1.100 de poezii în specia tanka, grupate tematic pe anotimpuri şi pe trăiri omeneşti („Primăvara”, „Toamna”, „Iubirea”, „Gelozia”, „Despărţirea”, „Drumeţii” etc.). Practica antologiilor a durat în Japonia cîteva secole: în urma unor competiţii special organizate, se întocmeau antologii „oficiale” („plăcute curţii”) şi individuale. La începutul sec. XII apare o antologie a poeţilor din trecut: însuşi titlul ei, Hyakunin issu (Cîte o poezie de la o sută de poeţi) e o dovadă că numărul celor tentaţi de fiorul liric era acolo extrem de mare.
În epoca Muromaki (sec. XIV-XVI) se dezvoltă dramaturgia şi poezia renga („poemul înlănţuit”). Evoluţia speciei lirice renga a favorizat apariţia celebrului haiku. Cît priveşte arta dramatică, ea capătă strălucire graţie talentului şi intuiţiei artistice a lui Kanami Kiyotsugu (1334-1385) şi fiului acestuia, Zeami Motokiyo (1363-1443). Ambii au fost atît autori de piese dramatice (yokyoku), cît şi teoreticieni ai teatrului cu măşti, cunoscut ca teatrul no (sau noo). În sec. XV erau atestate peste 230 de piese scrise sau adaptate pentru teatrul no. O reprezentaţie nu dura mai mult de o oră, avînd 3 (uneori 2, 4, 6) personaje, acompaniate de un cor. Piesele no erau în genere nişte lucrări lirice, spre deosebire de kyogen – teatrul umoristico-satiric. O poziţie intermediară o avea teatrul joruri, în cadrul căruia se prezentau spectacole jucate de păpuşi, „sonorizate” de un actor. Teatrul kabuki, cu un caracter popular, mai accesibil marelui public, ia naştere în veacul XVII, ca să se cristalizeze în sec. XVIII – începutul sec. XIX.
Între timp, în Japonia cunoaşte o nemaipomenită răspîndire poezia hokku sau haiku: au existat trei şcoli hokku, cea mai strălucită rămînînd şcoala reprezentată de Matsuo Basho (1644-1694). Matsuo Basho a elaborat şi principiile estetice ale miniaturii lirice pe care o cultiva: sabi (frumuseţea rafinată), shiori (perceperea asociativă a armoniei frumosului) şi hosomi (profunzimea pătrunderii în esenţe). Talentul desăvîrşit şi autoritatea ce şi-o cîştigase i-au adus numeroşi discipoli, inclusiv pictorul Yosa Buson (1716-1783), care s-a manifestat şi ca un inovator al poemului haiku. Kobayashi Issa (1763-1827) renovează limbajul poeziei haiku, apropiindu-l la maximum de cel utilizat de contemporanii săi.
Epoca modernă, formată din erele Meji (1868-1912), Taisho (1912-1926) şi Showa (după 1926), a contribuit la sincronizarea literaturii japoneze la principalele curente şi demersuri specifice literaturilor europene din Occident şi din Rusia. În limba japoneză se traduce masiv din aceste literaturi, scriitori dintre cei mai diferiţi exercită influenţe pe alocuri decisive în literele japonezilor: Shakespeare, Ibsen şi Cehov – în dramaturgie, Byron, Hugo şi Verlaine – în poezie, Zola, Dostoievski, Proust şi Joyce – în proză etc. Concomitent, în Europa şi în America devin tot mai cunoscute creaţii ale scriitorilor japonezi din diverse epoci. Poezia haiku este cultivată în tot mai multe ţări europene – de la Helsinki la Bucureşti, de la Moscova la Madrid. Aduc strălucire poeziei japoneze moderne creaţiile lui Tsuboi Shigeji, Kanake Mitsuhara, Murrano Shiro, Kitagawa Fuyuhiko, Ando Tsuguo, Sekine Hiroshi, Hasegawa Ryusey ş.a. Opera unor prozatori japonezi ca Tamura Yasujiro, Funabashi Seyichi, Ishihara Shintaro, Komatsu Sakyo, Akutagawa Ryunosuke, Abe Kobo, Mishima Yukio, Kaiko Takeshi, Haruki Murakami, Kawabata Yasunari, Oé Kenzaburo este tradusă şi tipărită aproape integral în marile centre culturale ale Europei şi Americii; ultimii doi din această listă sînt încununaţi cu laurii Premiului Nobel.
Interesul pentru literatura niponă a stimulat şi cercetarea limbii poporului japonez, una dintre cele mai vechi limbi scrise din lume. Ce-i drept, această vechime este supusă unor îndoieli, dată fiind lipsa de continuitate în evoluţia idiomului nipon. Astfel, primele texte japoneze, din secolele VII-VIII, practic nu mai erau înţelese peste un mileniu, în sec. XVIII, cînd se cristalizează normele limbii literare, pe baza dialectului din zona Kyoto-Osaka. În a doua jumătate a sec. XVIII, intră în concurenţă dialectul de est al japonezei, vorbit în această zonă, numită convenţional Tokyo-Yokohama. Abia de la începutul sec. XIX se dezvoltă în Japonia „limba scrisă pe baza stilului vorbit”, stilul fiind cel specific limbii locuitorilor din vecinătatea actualei capitale nipone. Totuşi, generalizarea limbii standard, bazată pe dialectul Tokyo-Yokohama, a decurs destul de anevoios: dacă în literatura artistică, în învăţămînt sau în presă ea şi-a făcut loc treptat, dar sigur, apoi în uzul oficial-cancelăresc a fost introdusă prin decret imperial abia după cel de-al doilea război mondial.
Deşi s-au efectuat numeroase şi solide cercetări asupra limbii japoneze, pînă în prezent nu s-a ajuns la un numitor comun în ceea ce priveşte originea acestui idiom, nici familia la care ar trebui ea plasată. La o cunoaştere de suprafaţă a japonezei, bate la ochi asemănarea ei cu chineza şi coreeana. Adevărul e că japonezii au preluat de timpuriu de la chinezi hieroglifele (parte din care le utilizează şi în prezent), iar de la coreeni – o serie de cuvinte şi structuri lexico-gramaticale, multe din acestea fiind împrumutate anterior de coreeni de la chinezi (terminologia religioasă, filozofică, din domeniul literaturii, artei, ştiinţelor etc.). Această legătură dintre limbile japoneză, coreeană şi chineză este ilustrată, de obicei, prin identitatea unor cuvinte cu veche şi largă circulaţie ca, de exemplu, denumirea banilor: yen-ul din japoneză, yuan-ul din chineză şi won-ul din coreeană este acelaşi cuvînt, cu modificările specifice fiecărui idiom.
Limba japoneză este una dintre primele 10 limbi de pe glob, ca număr de vorbitori: peste 125 milioane, majoritatea absolută a purtătorilor ei aflîndu-se în patrie; dincolo de hotar trăiesc vreo cîteva milioane de japonezi: în S.U.A. (California, Hawaii), Canada, Taiwan, Brazilia, alte ţări latino-americane.
Denumirile indigene – a ţării (Nihon), respectiv, a limbii (nihongo) – sînt puse în legătură cu legenda descendenţei japonezilor de la zeiţa soarelui (ni însemnînd în japoneză soare, iar hon – obîrşie). Denumirea, folosită de noi şi de alte popoare europene, a fost preluată din chineză, în care tot ce e japonez se numeşte že-pen.
Tradiţional, japoneza e considerată o limbă izolantă. Totuşi, ca structură fonetică şi gramaticală, precum şi datorită unor rădăcini comune vechi, japoneza se încadrează în familia limbilor uralo-altaice, din care fac parte ramurile de limbi turcice (turanice), tunguse, manciuriana, mongola şi coreeana. Este demonstrată asemănarea de substrat a japonezei şi cu limbile malaio-polineziene, indoneziană, tibetană, birmană, khmeră (kampucheană).
Cuvintele nipone, spre deosebire de cele chineze sau coreene, sînt formate din două sau mai multe silabe. Silaba nu se termină decît în vocală, ceea ce i-a determinat pe mulţi să asemene japoneza cu italiana. La întărirea acestei opinii a contribuit şi existenţa în japoneză a tonurilor muzicale (înalt, jos), care fac aproape egală accentuarea tuturor silabelor. Astfel că, deşi noi accentuăm, mai mult în virtutea unor asocieri, cuvintele japoneze pe penultima silabă (Hitáchi, Sappóro, Kawabáta etc.), înşişi japonezii accentuează fiecare silabă: Ká-wá-bá-tá, Fú-jí-yá-má ş.a.m.d. Se atestă, în schimb, o deosebire de pronunţare în vorbirea femeilor (e mai conservatoare, mai arhaică şi cumva mai sobră) şi a bărbaţilor (întru cîtva „superficială”, mai puţin „gravă”).
Unele sunete (foneme), aparent indispensabile tuturor limbilor din lume, sînt necunoscute japonezilor, această lipsă creîndu-le greutăţi la rostirea cuvintelor străine. Este vorba de consoanele [l] şi [v], pe care japonezii, cînd trebuie să le utilizeze, le înlocuiesc prin [r], respectiv [b]. Fenomenul poate fi uşor observat şi la modul de adaptare a unor toponime româneşti; în exemplele de mai jos ne putem convinge şi de altă realitate fonetică japoneză: silaba se termină obligatoriu în vocală, ceea ce nu permite alăturarea a două consoane diferite:
Kuruji (Cluj), Bukaresuto (Bucureşti), Puroieshichi (Ploieşti); Arudearu (Ardeal), Banato (Banat), Morudowa (Moldova), Munchienia (Muntenia), Toranshiruwania (Transilvania) ş.a.
În acelaşi fel sînt modificate, în adaptare japoneză, şi numele de persoană româneşti: prenumele Barbu devine Barubu, numele Popescu – Popesuku; subsemnatul era numit de către japonezii cu care am avut ocazia să comunic Buradu Pohiryo.
Printr-o coincidenţă cumva mistică, este „întru totul japonez”, ca alcătuire sonoră, numele redutabilului nostru lingvist Eugeniu Coşeriu. Am zis „mistică”, deoarece acest nume de glorie al românilor este familiar în Japonia, dacă e să ne referim, cel puţin, la comunitatea filologico-lingvistică. Traduse simultan, cu ascensiunea de savant a lui Coşeriu, la Tokyo şi în alte centre universitare nipone s-au tipărit vreo zece volume cuprinzînd scrieri lingvistice ale pămînteanul nostru.
Neexistînd în japoneză categorii gramaticale ca persoana, genul, numărul şi cazul, este firesc ca substantivele şi alte nume (în special adjectivul) să fie invariabile. Ideea de plural se face uneori prin reluarea singularului sau prin adăugarea unui determinant ori a unui sufix: hito – om, dar hitohito (om-om – oameni) sau morohito (– toţi oamenii).
Un specific al gramaticii japoneze îl constituie prezenţa unui caz numit „absolut”, marcat prin particula wa, care s-ar traduce cu aproximaţie cît priveşte:
Nippon wa/shina guni desu – (cît priveşte) Japonia este un imperiu insular.
Sore wa so desho – [cît (mă) priveşte] Cred că e aşa.
Tenki wa taihen fujun desu – (cît priveşte) Timpul este foarte schimbător.
La verbe (care stau, ca şi conjuncţiile, obligatoriu la sfîrşitul propoziţiei) predomină formele impersonale [Doko e ikimasa? – Unde se merge (- mergem)]. Există, în schimb, în limba japoneză multe moduri, timpuri şi forme gramaticale şi/sau lexicale ce marchează diferite nuanţe de exprimare/adresare: familiară, politicoasă, livrescă, epistolară etc. Deosebit de dezvoltat este stilul onorific: serii paralele de cuvinte şi desinenţe ce exprimă diverse grade de politeţe şi respect faţă de interlocutor sau/şi persoana despre care se vorbeşte. De exemplu, rudele proprii cele mai apropiate – tată, mamă, soţ, soţie – sînt desemnate prin termenii chichi, haha, shujin, kanai, pe cînd aceleaşi rude ale altor persoane sînt denumite respectiv otosan, okosama, goshujin, okusan. Verbul a merge are forma de modestie mairu, pentru egali – radicalul iku, iar pentru exprimarea respectului se utilizează forma iraschen. Există în japoneză şi prefixe de politeţe (o-, go-), care se pun înaintea unor substantive sau grupuri nominale: gokigen yo! – la revedere (cu noroc/cu bucurii)!; o-kuni – (slăvită ţară) patria Dvs. În genere, în japoneză, ca şi în chineză, se utilizează multe expresii pitoreşti, de natură să pună în mare dificultate pe un traducător fără experienţă. Astfel, fraza Nodo go kawakima shita s-ar traduce în română mot-à-mot ca Mi-a devenit gîtlejul sec, dar prin ea un japonez vrea să spună doar Mi-e sete. Altă îmbinare de cuvinte, O me ni kakarete saiwai desu, tradusă literal, prezintă o ciudăţenie: Pentru prima oară am ocazia să depind de ochii tăi. Semnificaţia frazei este însă cu mult mai simplă: Sînt încîntat să vă cunosc/de cunoştinţă.
Politeţea la japonezi este exprimată şi prin utilizarea unor particule speciale, care sînt alăturate (postpuse) numelui. Cea mai cunoscută este particula -san (cf. titlul operei Cio-Cio-san, unde chocho semnifică fluture, iar san – doamnă, cf. şi denumirea europenizată a acestei creaţii, Madame Butterfly, în engleză butterfly însemnînd fluture). Totuşi, -san are o conotaţie cu mult mai largă, putînd semnifica, în funcţie de persoana căreia te adresezi, şi domn (Kurosawa-san), şi domnişoară (Yuriko-san); copiii folosesc această particulă şi în convorbirile cu părinţii lor, dar şi viceversa – în asemenea situaţii -san, evident, comportă atît ideea de respect, cît şi de afecţiune. Alte particule de politeţe deosebit de frecvente sînt: -sensey (mult stimate învăţătorule, maestre) – utilizată cu referire la oamenii de ştiinţă şi de creaţie, apoi -shi – către persoanele oficiale. Particula -kun apare de obicei pe lîngă numele copiilor şi adolescenţilor, dar şi după cel al bărbaţilor aflaţi pe o scară ierarhică inferioară. În corespondenţă se folosesc nişte sufixe de politeţe, şi acestea aplicate după nume: -sama, în scrisorile particulare şi -dono, pentru mesajele cu caracter oficial.
Japonezii moderni au de regulă două nume: individual (echivalentul prenumelui nostru) şi de familie. În patria lor, ei utilizează în mod curent mai întîi numele, apoi prenumele. În practica europeană se face inversarea acestora, conform tradiţiei existente la marea majoritate a popoarelor de pe bătrînul continent. Această inversare constituie adeseori o sursă de confuzii, pentru că nu oricine poate diferenţia un nume de un pronume japonez şi eşti pus în faţa dilemei: unde trebuie căutat într-un fişier bibliografic, bunăoară, scriitorul Abe Kobo – la A sau poate totuşi la K?
A te adresa cuiva cu numele lui individual (mic) – cu excepţia comunicării între membrii unei familii şi cu apropiaţii casei – e un semn de gravă impoliteţe. Formula obişnuită, respectuoasă, de adresare prevede folosirea numelui de familie plus una din particulele sau unul din sufixele despre care am amintit mai sus.
Cele mai multe nume şi prenume japoneze sînt uşor etimologizabile. De exemplu: numele Akutagawa este compus din akuta – mîl şi gawa – apă; Kawabata – din kawa – rîu şi bata – mal; Hayashi înseamnă dumbravă, Hoshi – stea, Kita – miazănoapte, Nishi – apus, vest, Yanagi – salcie, Yama – munte etc.
Nu există o delimitare netă a numelor pentru bărbaţi şi a celor pentru femei; mai mult încă – această diferenţiere este greu sesizabilă şi la prenume. Anumite flexiuni: -ko, -mi, -sa sînt totuşi specifice numai prenumelor de femeie (Fumiko, Michiko, Yoko, Yuriko, Tsuzumi, Toshimasa). În fine, mai e de menţionat că în Japonia sînt extrem de populare pseudonimele, care iniţial nu constituiau nici pe departe un apanaj al oamenilor de creaţie: aveau pseudonime călugării budişti, apoi – oricine dorea să-şi însuşească un nume de personaj preferat din literatura clasică. De obicei, pseudonimul ţine locul prenumelui şi se aplică pe lîngă numele adevărat. Dintre somităţile literaturii şi artei japoneze sînt cunoscuţi în lume cu pseudonimele lor pictorul Hokusai, poetul Basho, scriitorii Natsume Soseki, Hasegawa Futabatai ş.a.
Scrierea japonezilor este considerată pe drept una dintre cele mai complicate de pe Terra: pînă în prezent cuvintele din această limbă pot fi scrise în opt feluri! Cele mai vechi inscripţii japoneze au fost făcute cu hieroglife chineze, în sec. VI-VII. Din sec. IX a început simplificarea hieroglifelor, apoi şi reducerea numărului lor. Simplificarea a fost posibilă prin recurgerea la un sistem propriu de scriere, silabic -kana, prin care sînt notate silabele formate cu cele 5 vocale japoneze. Cu timpul s-a produs o diferenţiere şi în sistemul kana, încît actualmente japonezii folosesc două silabare: a) hiragana, supranumit şi „cel uşor”, este alcătuit din semne rotunjite, cursive; b) katakana – cu caractere drepte, unghiulare, utilizat în abecedare, în decretele şi proclamaţiile imperiale, la scrierea telegramelor, a numelor comune şi proprii împrumutate din limbile europene. Se folosesc 45 de semne – „silabe grafice”, cărora li se adaugă două „arhaice”, acum, în temei, scoase din uz. Numărul mare de omonime existent în japoneză determină menţinerea în scris şi a unor hieroglife chineze, chiar dacă acestea adeseori se pronunţă altfel decît în limba originară. Reforma ortografică din 1946 a redus numărul ideogramelor la 1.800 – pentru şcoala elementară; 7-8 mii apar în presa de specialitate (inclusiv în presa periodică), pe cînd în dicţionare această cifră se ridică la 25 de mii (faţă de 60 de mii, înregistrate de dicţionarele explicative din China).
Textele japoneze sînt scrise în coloane verticale, de la dreapta la stînga – aşadar, ca şi la chinezi. În prezent apar tot mai multe texte scrise pe orizontală, pentru a se putea intercala cuvintele engleze, cifrele arabe, formulele matematice şi chimice. Încă în sec. XVI misionarii portughezi au prins a nota cuvintele japoneze cu litere latine; pe urmele lor au mers şi alţii, inclusiv unii lingvişti japonezi, încît astăzi se cunosc trei sisteme latinizate de scriere/transcriere a lexicului nipon. Dintre acestea, cel mai viabil s-a dovedit a fi sistemul Hepburn (după numele autorului), numit de japonezi rómaji, adică roman, latin. Acest sistem l-am utilizat şi noi la scrierea numelor şi a unor cuvinte japoneze în prezentul text. La citirea rómaji e bine să reţinem următoarele îmbinări de litere şi valori fonetice: ch – ci; ge, gi – ghi; j – gi; sh – ş; ts – ţ; w – u semivocalic, y – i semivocalic. Cratima deasupra vocalelor indică lungimea lor; o asemenea vocală se pronunţă ca una dublă (cf. denumirea teatrului n , care se rosteşte ca [noo]).
Deşi are o reputaţie înrădăcinată de limbă refractară la împrumuturile lexicale din alte limbi, totuşi, în japoneza modernă, cu deosebire după cel de-al doilea război mondial, au intrat multe cuvinte străine (care constituie nu mai puţin de 4 la sută din lexicul activ), în special engleze, ele fiind adaptate potrivit posibilităţilor /necesităţilor foneticii japoneze. (A se vedea mai sus, pentru o anumită edificare, felul cum sînt transcrise/adaptate unele nume româneşti). La rîndu-i, japoneza a dat altor limbi un număr relativ mare de cuvinte. De cele mai multe ori acestea prezintă realităţi pur japoneze: karate, jiu-jitsu, judo, kendo, sumo (sport); haiku, no, kabuki (literatură, artă); ikebana, gheişă, ricşă (îndeletniciri); harakiri, kamikaze (tradiţii), samurai, shogun (titluri). Un loc aparte în această listă îl ocupă soia, denumirea acestei plante cu fructe comestibile, cultivată şi la noi, care nu mai e simţită ca un cuvînt străin, tot aşa cum nu sesizează japonezii „străinătatea” termenului pan – pîine, preluat de la portughezi încă prin sec. XV-XVI.
Bibliografie
Horia C. Matei, Popa D. Marcel. Japonia // Statele lumii contemporane: mică enciclopedie de istorie universală. – Bucureşti, Editura IRI, 1993, p. 218-222.
Keene, Donald. Literatura japoneză / trad. din japoneză de Doina şi Mircea Opriţă. – Bucureşti, Editura Univers, 1991.
Meillet A., Cohen M. Le japonais // Les langues dans le monde. – Paris, Centre National de Recherche Scientifique – Champion, 1952.
Pohilă, Vlad. Nume japoneze // Nume proprii din alte limbi în context moldovenesc. – Chişinău, Editura Ştiinţa, 1988, p. 211-214.
Sala, Marius; Vintilă-Rădulescu, Ioana. Japoneză (limba) //Limbile lumii: mică enciclopedie. – Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 122-124.
Simu, Octavian. Scurt istoric al originii limbii şi literaturii japoneze // Ghid de conversaţie român-japonez. – Bucureşti, Editura Abeona, 1992, p. 9-14.
Vroonen E. Les noms japonais //Les noms de personnes dans le monde. – Bruxelles, 1967, p. 387-392.
Wald, Lucia; Slave, Elena. Limba japoneză //Ce limbi se vorbesc pe glob. – Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 186-189.
* * *
Arutiunov S.A., Ogihara S. Japoncy // Sistemy ličnyh imen u narodov mira. – Moscova, 1986, p. 363-368.
Fel’dman N.I. Japonskoe pis’mo // Kratkaja literaturnaja enciklopedia. Vol. 7. – Moscova, 1968, p. 1119.
Fel’dman N.I. Kratkij ocerk grammatiki japonskogo jazyka //Japono-russkij slovar’. – Moscova, 1951, p. 831-835.
Goreglad V.N., Reho K. Japonskaja literatura // Kratkaja literaturnaja enciklopedia. Vol. 7. – Moscova, 1968, p. 1106-1118.
Lavrentiev B.P., Samoučitel’ japonskogo jazyka. – Moscova, 1982.
Syromiatnikov N.A., Japonskij jazyk // Kratkaja literaturnaja enciklopedia. Vol. 7. – Moscova, 1968, p. 1118-1119.