Stampa japoneză – expresivitate şi graţie
Pentru tiparMuzeul Naţional de Arte Plastice din Moldova deţine un număr impresionant de stampe japoneze din secolele XVIII-XIX, create de artişti care ocupă un loc important în dezvoltarea plasticii japoneze şi sunt recunoscuţi în întreaga lume. Constituirea colecţiei a început la mijlocul anilor ’70 ai secolului XX, prin achiziţionarea unor stampe de la colecţionari moscoviţi. Actualmente este una dintre cele mai valoroase colecţii de artă orientală din patrimoniul instituţiei, incluzând monumente rare de gravură japoneză pe lemn, care au fost etalate pe simeze de mai multe ori. Expoziţia din acest an (30 ianuarie – 30 martie 2003), cu peste 100 de stampe, este prilejuită de împlinirea a 250 de ani de la naşterea lui Kitagawa Utamaro şi a 145 de ani de la moartea lui Ando Hiroshige.
Apariţia stampei ca gen major s-a constituit în secolul XVII. Ishikawa Moronobu (1625-1694) este cel care, paralel cu ilustraţiile de carte, a lansat şi primele gravuri „independente” – încă în serie – imprimate în alb-negru. Este întâiul artist care şi-a deschis un atelier propriu instruind şi ucenici. Xilogravura se executa manual de către trei persoane. Mai târziu, în 1765, Harunobu, prin suprapunerea a 7-8-10 culori, devine părintele stampei policrome.
Este constituită mişcarea ukiyo-e, în care sunt încadraţi artişti, afirmaţi mai târziu pe plan universal. Gravura a început să fie cunoscută de europeni, fapt ce le-a declanşat entuziasmul şi a influenţat dezvoltarea lor artistică. În oraşul Edo (Tokyo de astăzi) exista un cartier al marilor editori de cărţi populare. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, aceşti editori au avut ideea de a recurge la procedeul xilogravurii spre a multiplica picturile şi a le difuza ulterior la preţ redus. Se înregistrează realizări remarcabile. Temele predilecte sunt cele ale vieţii cotidiene: vederi ale oraşului Edo, plimbări pe podurile Sumida sau pe drumul Tokai-do care leagă Edo de Kyoto, festivităţi, sărbători, scene din casele curtezanelor, portrete ale acestora ca şi ale actorilor şi ale diferiţilor saltimbanci: luptători, muzicanţi, dansatori. Sunt frecvente şi peisajele. De asemenea în creaţia artiştilor îşi găsesc loc temele istorice şi literare. Predomină portrete ale actorilor din spectacolele teatrului kabuki. În context, criticul de artă Nina Stănculescu notează: „Una dintre temele preferate ale teatrului kabuki este şi cea a dragostei nefericite dintre un tânăr şi o curtezană, dragoste care, neputându-se împlini în viaţa socială, îi determină pe cei doi în final să se sinucidă. Imaginea unei astfel de perechi apare şi în stampele lui Utamaro, reflectând deopotrivă afecţiunea şi suferinţa. O versiune europeană a temei este opera de mare răsunet a lui Giacomo Puccini Madame Butterfly în care însă numai curtezana se sinucide”. Între altele fie spus, în 1629 femeile sunt înlăturate din teatru, rolurile fiind jucate de bărbaţi.
Prima perioadă de dezvoltare a gravurii durează până în 1765 şi este înfăţişată de Ando Kawgetsudo (1671-1743). Lucrările sale excelează prin multiple semnificaţii. Artistul acordă o atenţie deosebită decorului şi liniei (Femeie cu motănaş). Se impun unele calităţi ale gravurilor lui Isoda Koryusai (1739-1820): culori intense, figuri alungite, interes pentru naraţiune. Ele confirmă tendinţa autorului de a reda o lume ideală, plină de certitudini. Aceste trăsături sunt definitorii şi pentru creaţia lui Kiyonaga Torii (1752-1815), învăţătorul marelui Utamaro. Xilogravurile sale conţin o armonie cromatică ieşită din comun (Arşiţă). Nelipsite în stampele lui Utamaro sunt florile. Stânjenelul simbolizează afecţiunea, graţia şi frumuseţea solitară. La fel crizantema, a cărei semnificaţie primară întruchipa în Orient norocul, fericirea, sănătatea, longevitatea. Multitudinea de petale radiante o defineşte drept simbol solar – drapelul naţional al Japoniei fiind stilizat tot după modelul unei crizanteme. Crizantema cu şase petale este mon-ul, semnul distinctiv al împăratului Japoniei. Considerată a luminii şi a soarelui, crizantema este floarea naţională a Japoniei.
Cel care avea să ajungă la o virtuozitate de mare fineţe este Kitagawa Utamaro (1753-1806). S-a spus despre el că a reprezentat autentic şi emoţionant figura umană. Semnificative sunt lucrările: Curtezane, Prietene, Femei frumoase, Mesaj de dragoste, Joc de cărţi. Maestru al portretului feminin, Utamaro realizează o serie de stampe în ciclul „Zece tipuri feminine”, ilustraţii la cărţile: Lumea ca argint, Cartea păsărilor, Daruri ale mării în reflux. Utamaro devine celebru în timpul vieţii, iar lucrările lui, într-un număr mare, ajung în China şi în Europa.
Personajele lui Utamaro întruchipează poezia şi idealul suprem al epocii (Femeie cu broderie, Femeie cu evantai, Scoaterea firului de mătase din gogoaşă). Sunt femei de diferite condiţii şi preocupări, schiţate simplu, dar sugestiv. Ele apar visătoare, triste, înrăite, duioase, obosite. Doar o privire de poet, cum a fost cea a lui Utamaro, a putut surprinde multitudinea de ipostaze ale feminităţii. Se spune că Brâncuşi ar fi fost influenţat de Utamaro în crearea Portretului domnişoarei Pogany.
Criticul de artă francez René Hughe, în volumul său Dialog cu vizibilul, menţionează că gravura japoneză a folosit cu rafinament puterile arabescului. Linia în formă de S, cum a fost numită, s-a bucurat întotdeauna de un curios prestigiu. Stampele lui Utamaro au o fermecătoare variaţie pe această temă. Vântul se joacă prin stofele bogate. Cingătoarea plutind în suflarea lui, rochia unduindu-se în falduri, descriu frumoasa linie în S.
Katsushika Hokusai (1760-1849) a lăsat o operă constituită din peste 30.000 de desene de o mare diversitate. „Bătrânul nebun după desen”, cum îşi zicea el însuşi, a înfăţişat tot ce se putea pe lumea asta. A redat natura şi viaţa poporului japonez într-o adevărată enciclopedie în imagini. Stampele sale sunt remarcabile prin precizia artistică şi umorul rafinat. Hokusai face desene dintr-o singură trăsătură de penel. Linia este eliberată de orice constrângere. Ea îşi permite orice. Este o posibilitate neîntrecută – de a cuprinde universul. André Lhote l-a numit „un Bruegel japonez”. Cele 36 de vederi ale muntelui Fuji, apărute în 1829, aveau să însemne apogeul creaţiei lui Hokusai, urmate în 1834 de 100 de vederi ale muntelui Fuji. Se ştie foarte bine că Fuji este simbolul Japoniei înseşi. Dar cine a mai existat, înainte şi după Hokusai, care să-i fi dat atâta splendoare, să-l fi integrat plenar în opera sa? Louis Gonse îl considera pe Hokusai, la 1883, cel mai mare pictor al ţării sale. De-a dreptul memorabile sunt cuvintele artistului: „De la vârsta de şase ani am avut pornirea de a desena forma lucrurilor. Către 50 de ani publicasem infinit de multe desene, dar tot ce am creat până la 70 de ani abia merită să fie luat în seamă. La 73 de ani am înţeles structura adevăratei naturi a animalelor, ierburilor, copacilor, păsărilor, peştilor şi insectelor. Prin urmare, la vârsta de 80 de ani voi face unele progrese, iar la 90 de ani voi pătrunde în taina lucrurilor. La 100 de ani voi ajunge, desigur, la un stadiu minunat, iar când voi avea 110 ani, tot ce voi face, chiar şi un punct sau o linie, va fi viu”.
Ando Hiroshige (1797-1858) a încheiat seria marilor maeştri. S-a impus prin peisajele sale pătrunse de un sentiment liric rafinat, iar ciclul de lucrări, care l-a consacrat, se numeşte 53 de staţii pe Tokai-do. A abordat, ca şi înaintaşii săi, toate genurile. La sfârşitul secolului al XIX-lea efervescenţa artistică dispărea treptat. Porţile Orientului se deschideau către Occident. Sunt mai multe legende ale descoperirii, de către europeni, a stampei japoneze. Se spune că la 1857 Monet le găseşte într-o băcănie olandeză ca „hârtie de împachetat”. Şi Baudelaire şi-a revendicat întâietatea lansării modei japonismului, iar pictorul american Whistler a fost cel care a făcut cunoscută londonezilor arta japoneză. El a văzut prima oară un Hiroshige într-o casă de ceai chineză lângă London Bridge.
Cercetătorul francez Pierre Francastel, în studiul intitulat Impresionismul,are un capitol Japonism şi decor, în care atrage atenţia cititorilor asupra faptului că descoperirea artei japoneze s-a datorat în primul rând chiar artiştilor. Surprinzătoare şi spontană, ea a fost apoi răspândită prin intermediul literaturii. Japonismul a fost popularizat şi de către fraţii Goncourt. Degas, cunoscând gravura japoneză, pictează în 1865 Femeie cu crizanteme şi în 1870 Femeie cu vază japoneză. Van Gogh admiră şi creează de multe ori dominat de amintirea stampelor în culori. Dorinţa lui era să se apropie cât mai mult de acele foi de hârtie, în care japonezii reprezentau peisaje, scene sau figuri, într-un anume fel, deosebit de tot ce cunoştea arta occidentală până atunci. Într-un tablou ca cel care-l reprezintă pe pictor, în drumul lui spre motiv (1888) Vincent a ţinut să ne dea aceeaşi impresie, acelaşi sentiment plăcut, decorativ, pe care-l deşteptau gravurile japoneze. Akiyama Terukazu, în lucrarea La peinture japonaise, se întreabă: „Cum oare artiştii Parisului care au avut această primă «revelaţie japoneză» au putut să tragă concluzii importante şi fecunde din opere care ne par banale şi decadente?”. De fapt a trebuit să se inaugureze Expoziţia din 1889, pentru ca francezii să descopere graţia lui Utamaro şi să treacă mult, foarte mult timp ca să fie „asimilate” frumuseţea feerică a lui Harunobu sau dinamismul „primitivilor”. În arta impresioniştilor Manet, Pissaro, Degas, Signac, Seurat, Toulouse-Lautrec, Bonnard se găsesc prelungiri îndepărtate ale japonismului.
...Ne distanţăm în timp de „epoca” stampelor japoneze. Punerea în valoare a colecţiilor de artă prin intermediul expoziţiilor, cum este cea inaugurată la început de an în Chişinău, având o semnificaţie aparte în viaţa culturală a R. Moldova, ne oferă însă prilejul de a ne apropia tot mai mult de graţia expresivităţii lor şi de rezonanţa etern umană, pe care le poartă stampa japoneză.
Bibliografie selectivă
1. Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, Bucureşti, Editura Artemis, 1994.
2. Francastel, Pierre, Impresionismul, Bucureşti, Editura Meridiane, 1977.
3. Gibson, Clare, Semne şi simboluri, Oradea, Editura Aquila, 1993.
4. Hughe, René, Dialog cu vizibilul, Bucureşti, Editura Meridiane, 1981.
5. Oprescu, George, Manual de istoria artei. Postimpresionismul, Bucureşti, Editura Meridiane, 1986.
6. Stănculescu, Nina, Stampa japoneză în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Meridiane, 1986.