Akira Kurosawa: drumul de la disperare la speranţă
Pentru tipar;)
;)
;)
;)
Akira Kurosawa este cel care se identifică plenar cu noţiunea de cinematografie japoneză. A trăit 88 de ani, a realizat peste 30 de filme cu subiecte istorice şi contemporane. A gustat din glorie, dar şi din amarul eşecurilor. La 61 de ani a făcut o tentativă de suicid. Are numeroase premii naţionale şi internaţionale, inclusiv două Oscaruri.
Primul Oscar i-a revenit în 1975 pentru filmul Dersu Uzala (Vânătorul din taiga) cu actorii Maxim Muzuk şi Iuri Solomin, o coproducţie sovieto-japoneză, epopee umană şi ecologică redând aventurile unui explorator rus în taiga la începutul secolului XX. Filmul este un poem dedicat măreţiei omului şi contopirii acestuia cu natura. S-a remarcat că Dersu Uzala este opera unui cineast familiarizat nu numai cu literatura rusă (Dostoievski, Gorki), pe care o ecranizase anterior, ci şi cu sufletul poporului rus. Cel de-al doilea Oscar, de această dată onorific, i-a fost decernat în 1990.
Să-i urmărim succint calea de creaţie. Akira Kurosawa (1910-1998) debutează în 1947, cu Judo Saga. Îngerul beat (1948) este considerat de critica de specialitate drept un film de cotitură în cariera regizorului japonez. El redă povestea unui doctor care vrea să salveze viaţa unui gangster bolnav de tuberculoză. Este printre primele filme care critică realitatea din acea perioadă a Japoniei. A fost încununat de Marele Premiu Kinema Jumpo pentru cel mai bun film al anului 1948. În anul următor Kurosawa va intra, alături de alţi cineaşti, cum ar fi Kajiro Yamoto, Senkichi Tomiquchi şi producătorul Sojiro Motoki, într-o companie independentă, care în perioada 1949-1953 va produce cele mai bune filme. Aici se vor înscrie şi cele realizate de Kurosawa: Duelul tăcut, Câinele turbat şi Rashomon. Ultimul a beneficiat de apreciere naţională (locul 4 în box-office-ul anului) şi de un răsunet internaţional (Leul de aur, Veneţia, 1951). Rashomon (scenariul Shinobu Hoshimoto) redă o dublă crimă povestită de patru ori – în viziunea celor trei participanţi şi a unui martor ocular. Filmul ne conduce spre concluzia că oamenii nu pot cunoaşte adevărul, iar tema centrală a peliculei lui Kurosawa poate fi formulată astfel: lumea este o iluzie, omul îşi creează singur realitatea. La acest subiect va apela regizorul american Martin Ritt mai târziu, când va plăsmui unul dintre cele mai bune filme ale sale Ultraj (1964), remake după Rashomon. Ritt mărturiseşte despre relativitatea adevărului notând următoarele: „Pentru a-mi consacra un an de viaţă realizării unui film trebuie ca subiectul să mă captiveze. Sunt un profesionist, nu un geniu. Tema care mă interesează cel mai mult este cea a rasismului”.
Viaţa morală a omului este o temă predilectă pentru Akira Kurosawa. O reîntâlnim şi în filmul A trăi (1952). Un om care ştie că va muri curând încearcă să facă ceva durabil pentru semenii săi. Unul din punctele de sprijin este filozofia budistă. Trecutul alternează cu prezentul. Şi în Cei şapte samurai Kurosawa va coborî în timp, până în secolul al XVI-lea. Cei şapte samurai apără un sat împotriva agresiunii a 40 de bandiţi. Filmul constituie un moment decisiv în evoluţia estetică şi filozofică a lui Kurosawa. Aici se reia o temă prezentă în mai toate operele sale: lupta unui individ sau a unui grup de indivizi împotriva rezistenţei inerte sau active a celor din jur pentru a le arăta calea unor ameliorări posibile. În această ordine de idei am atestat în critica de specialitate două mărturii, elogii concludente. Prima aparţine lui T. Sato: „Kurosawa exaltă nobleţea sufletelor samurailor capabilă să acţioneze fără a urmări un profit material”. Şi cea de-a doua este semnată de F. Gaffery: „Admirabil prin violenţa caracterelor, prin supleţea execuţiei, prin vitalitatea muzicii, prin frumuseţea plastică a imaginilor..., una dintre culmile cinematografului-spectacol”. Se cere evidenţiat faptul că Cei şapte samurai este cel mai impunător, mai scump film japonez realizat până astăzi: durata filmărilor – un an, bugetul – o jumătate de milion de dolari, procedee tehnice neobişnuite.
Aşadar, Kurosawa reînvie geniul samurailor, clasă socială dispărută în urmă cu un secol. Regizorului îi place să prezinte eroi conştienţi de responsabilitatea şi misiunea lor. Este prima virtute a samuraiului. Iată ce declara însuşi Kurosawa: „Există unii care spun că opera mea nu e realistă. Dar eu simt că din simpla copiere a aspectului exterior al lumii nu rezultă nimic real. Pentru a descoperi realul trebuie să scrutezi foarte atent lumea ta, să cauţi acele lucruri ce contribuie la conturarea realităţii, pe care o simţi în adânc. Cred că toate filmele mele au o temă comună, decurgând dintr-o întrebare: de ce oamenii nu pot să trăiască în înţelegere, în bucurie, în bunătate? De ce oamenii nu încearcă să fie mai fericiţi împreună?”. Acelaşi comentator al filmelor sale, D. Richie, continuă gândul lui Kurosawa: „Omul trebuie să lupte pentru a menţine speranţa în mijlocul unei lumi lipsite de speranţă şi în această luptă toţi oamenii sunt fraţi”. Este ideea centrală a filmelor lui Kurosawa, care, în majoritatea lor, înfăţişează drumul de la disperare la speranţă.
Subiectul Samurailor este preluat şi va sta la baza filmului Cei şapte magnifici care, în 1960, venea să consolideze reputaţia de iscusit realizator de western a regizorului american John Sturges.
Tronul însângerat din 1957 este o ecranizare după Macbeth de Shakespeare, cu transpunerea acţiunii în evul mediu japonez. Aici Macbeth devine un personaj universal, el simbolizează imposibilitatea de a înăbuşi vocea conştiinţei vinovate. „Este filmul pentru care m-am inspirat cel mai mult din teatrul No: decoruri, machiaj, costume, acţiune, regie. Aş putea chiar să-l reanalizez, cadru cu cadru, prin prisma regulilor No”, ne asigură Kurosawa.
Artistul a conceput personaje inspirate şi din repertoriul teatrului Kabuki, care prosperă şi astăzi la Tokyo. Formaţi adeseori la şcoala Kabuki, actorii japonezi reproduc extrema ei stilizare, cu deosebire în filmele, unde actorii sunt îmbrăcaţi în costume, evocatoare ale trecutului.
În filmul Barbă Roşie (1965) creatorul apelează la un paradox frecvent: pentru a deveni bun trebuie să înveţi să fii rău. Filmul istoriseşte aspra ucenicie a unui tânăr medic care însuşeşte că teoria se deosebeşte de practică. El înfruntă un medic bătrân. De fapt, se întâlnesc cele două concepţii, despre bine şi rău. Naraţiunea apropie filmul de romanele lui Dickens.
„Prin Dodescaden (1970) am vrut să arăt mizeria cea mai neagră a Japoniei contemporane”, declară Kurosawa. Este primul film al „Societăţii celor patru muschetari”, constituită în 1969. Pelicula marchează o ruptură pe toate planurile faţă de opera anterioară a regizorului japonez. Aici eroul principal dispare.
După cinci ani de inactivitate, după o serie de proiecte eşuate (printre care şi Tora, Tora, Tora), după insuccesul de critică şi de public al filmului său Dodescaden, la 22 decembrie 1971, Kurosawa încearcă să se sinucidă. Gestul său constituia, la acea vreme, una din consecinţele şi expresiile crizei, prin care trece cinematografia japoneză.
La 23 noiembrie 1976, cineastului Kurosawa i se conferă titlul de „Persoană cu merite culturale deosebite”, distincţie acordată în Japonia pentru prima oară unui regizor de film. În aprilie 1980, la Tokyo are loc premiera filmului Kagemusha, despre care însuşi regizorul notează: „Când am studiat istoria Japoniei, am descoperit că a existat o bătălie în care întreaga armată a fost distrusă. Evenimentul m-a fascinat prin singularitatea lui: într-o tabără n-a murit nimeni, în cealaltă au murit toţi generalii. Am încercat să înţeleg cum de s-a întâmplat aşa ceva. Am ajuns la personajul care s-a aflat în spatele armatei distruse. Am descoperit că el avea mai multe dubluri. Aşa că m-am hotărât ca eroul filmului să fie una dintre ele, un fost hoţ, care ar fi trebuit executat, dar care era iertat cu o condiţie – să preia identitatea altcuiva. Deci, filmul este atitudinea unei singure fiinţe faţă de evenimentul istoric”.
Având printre altele „cele mai frumoase bătălii realizate în cinematograf de la Alexandr Nevski încoace” (A. Tassone), acest „film-bilanţ, film-sinteză – elementele tematice şi estetice ale universului lui Kurosawa îşi află aici expresia perfectă – recapitulează totul continuând însă să experimenteze şi să împingă mai departe meditaţia” (Fr. Ramasse).
În 1980 revista britanică Sight and Sound publică ancheta „Cele mai bune zece filme din istoria cinematografului”, organizată cu ocazia a 50 de ani de apariţie a publicaţiei. Sunt clasate, în ordinea punctajului obţinut, filmele: Cetăţeanul Kane, Regula jocului, Cei şapte samurai, Cântând în ploaie, Crucişătorul Potemkin, Mecanicul Generalei. Pe primele locuri în clasamentul regizorilor: O. Welles, A. Resnais, Ch. Chaplin, J. Ford, L. Buñuel, A. Kurosawa, F. Fellini, A. Hitchcock, J. L. Godard, B. Keaton.
Premiul Kawabata Memorial pentru întreaga activitate creatoare i se decernează în 1983. Iar peste doi ani, la Tokyo, are loc un nou festival internaţional al filmului „Tokyo International Film Festival” cu şase secţiuni necompetitive. Maratonul celor 137 de filme din 42 de ţări, prezente pe ecranele festivalului, este deschis de premiera absolută a filmului Ran de Akira Kurosawa. A fost ultimul său mare succes. Avea 75 de ani şi îşi încheia strălucit cariera cinematografică.
Bibliografie selectivă
1. Caranfil, T., Vârstele peliculei (în 2 volume), Bucureşti, Editura Meridiane, 1982, 1989.
2. Cristian, Cornel; Râpeanu, Bujor T., Dicţionar cinematografic, Bucureşti, Editura Meridiane, 1974.
3. Darian, Adina, Mirajul statuetei de aur, Bucureşti, Editura Meridiane, 1985.
4. Potra, Florian, Voci şi vocaţii cinematografice, Bucureşti, Editura Meridiane, 1975.
5. Potra, Florian, Aurul filmului (în 2 volume), Bucureşti, Editura Meridiane, 1984, 1987.
6. Secolul cinematografului. Mică enciclopedie a cinematografiei universale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
7. Virmaux, Alain şi Odette, Dicţionar de mişcări literare şi artistice contemporane, Bucureşti, Editura Nemira, 2001.