„O lucrare extrem de utilă…”
Pentru tipar;)
La apariţia, cu sprijinul Fundaţiei Soros, a primei ediţii a Dicţionarului de pleonasme, în 1999, nu s-au putut face predicţii referitoare la succesul acestui dicţionar. În scurt timp, însă, tirajul s-a epuizat, fapt care a şi constituit un bun argument pentru reeditarea lui. Se confirmase astfel şi aprecierea ce i-o făcuse, la etapa de manuscris, academicianul, profesorul universitar Anatol Ciobanu: „lucrare originală şi extrem de utilă”. Or, modalitatea inedită de prezentare a materialului (cu maximă grijă de a fi funcţional, accesibil) şi conţinutul multiaspectual (de la definiţii pînă la expresivitate stilistică) sînt semnele valorice distincte ale Dicţionarului de pleonasme, semnat de Elena Grosu. Autoarea a structurat astfel materialul, încît să menţină atenţia cititorului, să-i inoculeze adevărul că toate faptele de limbă au o semnificaţie concretă şi că arbitrarul în exprimare nu poate decît să genereze neînţelegeri de tot felul. În acest scop, autoarea, la fiecare pagină, îndeamnă, printr-o remarcă la subsol: a se revedea p. 9-12, adică acel compartiment în care sînt date o serie de sugestii pentru evitarea expresiilor pleonastice în general. Ea nu a trecut cu vederea nici relaţia pleonasm – tautologie – repetiţie, nici expresivitatea stilistică a acestor fapte de limbă în operele artistice. În demersul lexicografic, Elena Grosu este ghidată de convingerea că: „un limbaj îngrijit se vrea absolvit de balastul unor erori de exprimare, care, de cele mai multe ori, sînt pe cît de ridicole, pe atît de derutante în procesul comunicării” (p.7).
În lingvistica românească au apărut, la Bucureşti, două dicţionare de pleonasme, unul semnat de Gabriel Anghelescu (1996) şi altul – de Doina Dascălu (1997). Iar în spaţiul lingvistic din Basarabia prezentul Dicţionar de pleonasme este chiar primul, deosebindu-se de cele de la Bucureşti prin structurarea materialului, prin varietatea şi existenţa în uzul cotidian a expresiilor pleonastice citate, reducînd, practic, la zero pleonasmele virtuale (care prevalează, de exemplu, în mod justificat, în dicţionarul semnat de Doina Dascălu). Aici a fost exclus caracterul prezumtiv al atestării expresiilor pleonastice, exemplele ilustrative fiind excerptate din manuale, din presa periodică, din manuscrisele prezentate la editură (Elena Grosu avînd o experienţă de mai bine de 20 de ani în calitate de redactor de carte). Autoarea dicţionarului examinează minuţios şi unele expresii, în esenţă pleonastice, dar care, prin incidenţa lor mare în folclor şi în stilul beletristic, au devenit atît de obişnuite, încît nu mai pot fi calificate drept greşeală (de exemplu: a îngheţa de frig, a vedea cu ochii proprii, a auzi cu urechile proprii, a cădea jos, lihnit de foame, întuneric beznă etc.). De menţionat aici atenţia cu care autoarea face inferenţele de rigoare, întemeiate pe fapte concrete de limbă.
Subliniem că prezentul dicţionar are următoarele caracteristici:
– face trimitere la expresii pleonastice deosebit de frecvente în limbajul cotidian, fapt care imprimă lucrării actualitate;
– expresiile pleonastice acoperă diverse niveluri stilistice (de la stilul colocvial pînă la cel oficial), lucru ce extinde aria de utilizare a dicţionarului;
– cititorului i se oferă imediat conţinutul semantic al fiecărui element constitutiv al expresiei pleonastice, astfel greşeala depăşind orice dubiu;
– în dreptul fiecărei expresii pleonastice este dată varianta corectă de exprimare a noţiunii, a ideii respective, fapt care sporeşte eficienţa Dicţionarului.
Adăugăm, în subsidiar, că Dicţionarul de pleonasme este de mare utilitate, mai ales cînd grija pentru o exprimare corectă constituie o obligaţiune nu doar a jurnaliştilor, scriitorilor, cadrelor didactice, ci una a tuturor vorbitorilor limbii.