Poezia contra psihanalizei
Pentru tiparÎn prefaţa la cartea lui Alexandru Vakulovski, Oedip regele mamei lui Freud, poetul Alexandru Muşina afirmă că lumea din versurile sale este una eminamente atee. Într-adevăr, realitatea descrisă de tînărul poet din Republica Moldova în acest volum, apărut la Editura Aula din Braşov, în colecţia Frontiera, este una desacralizată, în care, aşa cum remarcase şi Alexandru Muşina, Dumnezeu a ajuns un ăla, adică a fost obiectualizat. Asistăm, aşadar, la o ofensivă plenară a profanului, care afectează toate zonele existenţei. Chiar şi Dumnezeu, aşa cum zice Alexandru Vakulovski, este ocupat cu scrierea Anticristului.
În lipsa lui Dumnezeu, toate celelalte valori îşi pierd din importanţa pe care ar trebui să o aibă. De exemplu, familia. Relaţiile dintre părinţi şi copii sînt şi ele supuse degradării, fiind prezentate prin prisma complexului lui Oedip. Fără doar şi poate, toate lucrurile astea sînt radiografiate cu meticulozitate de Alexandru Vakulovski. Totuşi, miza poeziei sale este alta decît cea întrevăzută de Al. Muşina. Alexandru Vakulovski nu-şi propune să descrie sau să denunţe o lume atee, ci s-o ironizeze. În acelaşi timp, tînărul poet persiflează şi o întreagă tradiţie ştiinţifică şi culturală, care a marcat tot secolul XX, tradiţie apărută o dată cu textele lui Freud. Vakulovski ia în zeflemea încercarea lui Freud de a-l prezenta pe om ca pe un prizonier al instinctelor şi al subconştientului. În felul acesta, el nu legitimează o realitate degradantă, ci o ridiculizează la nesfîrşit.
Alexandru Vakulovski ia în derîdere psihanaliza şi tehnicile sale de vindecare a omului care erau la modă în secolul XX. El nu crede că omul este compus dintr-o sumă de complexe adînc înrădăcinate în conştiinţa sa. De asemenea, Alexandru Vakulovski ironizează ideea că omul ar fi marcat de complexul lui Oedip, iar la originea tulburărilor noastre nervoase s-ar afla dorinţe sexuale refulate. Poezia sa este mai mult decît o exemplificare a psihanalizei şi o transpunere a acesteia în genul liric. Obiectul psihanalizei este văzut cu un ochi extrem de critic. Pentru poet, omul este un produs al libertăţii spirituale. Poate de aceea poezia sa n-ar trebui s-o alăturăm psihanalizei, ci mai degrabă rockului şi jazzului luminos de la mijlocul anilor şaizeci ai secolului trecut.
Am putea spune că Alexandru Vakulovski pledează, pe de o parte, pentru părăsirea jugului psihanalizei, şi, pe de altă parte, pentru o religie mai simplă şi mai umană, în care Dumnezeu să fie aproape la fel ca şi un om de pe stradă.
Poate, pornind de la aceste lucruri, poetul Alexandru Muşina a putut atesta în volumul de poezii Oedip regele mamei lui Freud că Alexandru Vakulovski manifestă denunţarea realităţii desacralizate şi absenţa oricărui orizont spiritual. Accente protestatare de tipul acesta, bineînţeles, există. Tinerii din poeziile sale îşi repudiază părinţii pe care-i acuză de laşitate, de ignoranţă şi de lipsă de onestitate. Poezia sa este expresia unei revolte împotriva bătrînilor şi a unei mentalităţi învechite. Este o răzvrătire împotriva resemnării. Ea ne îndeamnă la acţiune. Tînărul poet crede că bătrîn poţi fi la orice vîrstă şi acest lucru este mai degrabă o stare şi o condiţie echivalentă inacţiunii şi egală cu neputinţa de-a produce ceva durabil. Cel care nu face nimic, nu mai crede în nimic şi nu mai vrea nimic – acela este bătrîn. Tînărul poet, stabilit la Cluj, cultivă un mit al juvenilităţii. El crede că tinereţea poate salva lumea.