Scriitorii basarabeni şi Unirea Principatelor în 1859*
Pentru tiparÎn aceste zile, când consemnăm unul dintre cele mai importante evenimente din istoria României şi a naţiunii române, este de datoria noastră să ne întoarcem cu gândul la acei care la mijlocul sec. al XIX-lea au realizat Unirea Principatelor. Printre promotorii activi ai acestei idei au fost şi scriitori basarabeni, unii dintre ei – Alecu Russo, Alecu Donici şi B. P. Hasdeu – stabiliţi cu traiul în dreapta Prutului.
Este bine cunoscută contribuţia lui Alecu Russo la promovarea ideii Unirii Principatelor. Scriitorul nostru a fost printre semnatarii a două documente importante elaborate la Braşov, în mai-iunie 1848, de către refugiaţii politici din Moldova: Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei şi Proclamaţia partidului naţional către români. Punctul 6 al Prinţipiilor prevedea “unirea Moldovei şi a Valahiei într-un singur stat neatârnat românesc”. Este pentru prima oară când într-un document oficial revoluţionar se cere Unirea Principatelor într-un stat unitar, independent. Luptător consecvent pentru realizarea idealurilor naţionale, autorul impresionantului poem în proză Cântarea României, al Amintirilor şi Cugetărilor, al altor scrieri prin care s-a învrednicit din partea lui G. Ibrăileanu1 de calificativele “om complet (…), spirit liber, spiritul cel mai liber pe care l-au avut românii”, Alecu Russo şi pe patul de suferinţă era preocupat de destinul patriei. Ultimele sale cuvinte înainte de a-şi da obştescul sfârşit, la 4 februarie 1859, în toiul evenimentelor ce au marcat istoria neamului nostru, au fost un îndemn către confraţii săi de idei: “Curaj, prieteni, deşteptaţi-mi patria, dacă vreţi să pot dormi în pace”.
În perioada luptei pentru înfăptuirea Unirii Principatelor Alecu Donici colaborează la ziarele unioniste Steaua Dunării, Buciumul şi Opiniunea (ultimele două apăreau la Paris). Aici el a publicat unele fabule şi poezii care propagau ideea Unirii: Vaporul şi calul, Présura, La Buciumul. Poeziile sale La Ceahlău şi Dorinţa românului din 1862 constituie o sinceră pledoarie întru cauza Unirii. Unele catrene din poezia Dorinţa românului din 1862 au fost preluate ulterior în revista Viaţa Basarabiei, iar în timpurile noastre în săptămânalul Literatura şi arta, sub titlul Rostiri adânci:
“Să fie România de-acum în veci unită
Şi propăşind în toate să fie ea menită
La răsărit să-nalţe pavilionu-i sus,
Ca cele de apus.
Să aibă România industrie şi arte,
Şcoli bune, răspândite în orişicare parte…
Să fie România întinsă, mare, lungă,
Ca cei ce o aspiră la sânu-i să n-ajungă…”
La fel şi Bogdan Petriceicu Hasdeu, stabilit în anul 1858 la Iaşi, se include cu toată fiinţa în lupta pentru Unirea Principatelor. În articolele sale inserate în prima publicaţie periodică editată de el la Iaşi – România, “angajată plenar în lupta decisivă pentru realizarea unirii”2 , tânărul om de ştiinţă şi publicist pleda pentru respectarea cu stricteţe a prevederilor Convenţiei de la Paris din 7/19 august 1858, semnată de Marile Puteri ale Europei, privind desfiinţarea privilegiilor şi rangurilor boiereşti în principate. În demersurile sale B. P. Hasdeu se sprijinea şi pe ideile promovate de părintele său, Alexandru Hâjdeu, în Epistolă către români, publicată în numărul din 2 ianuarie 1859 al ziarului România. De menţionat că Alexandru Hâjdeu, locuind în Basarabia, a fost acela care a susţinut financiar primele publicaţii periodice ale fiului, inclusiv ziarul România.
Epistolă către români este un adevărat manifest de adeziune totală la cauza întregului neam românesc. Bineînţeles că fiind vorba de un document de asemenea importanţă politică, B. P. Hasdeu, sosit din Basarabia, l-a publicat în ziar cu un pseudonim: Alexandru Hotineanul, pseudonim, de altfel, destul de transparent pentru a putea fi identificat autorul. “Cu dragoste frăţească, fraţi români, cităm din această epistolă a lui Alexandru Hâjdeu, mă bucur că v-aţi unit, şi înalţ ruga mea către Domnul Dumnezeu, cel ce a scăpat şi a păstrat Muntenia şi Moldova în mijlocul tuturor cataclismelor, al tuturor prefacerilor şi nimicirilor ce de atâtea ori au schimbat faţa Europei, atunci când statele cele mai puternice cădeau pentru a nu se mai ridica. Să dăruiască Dumnezeu vouă şi viitoarelor lăstare ale voastre acele zile senine de fericire şi slavă, de cari s-au bucurat strămoşii voştri sub scutul celor de către Dumnezeu aşezaţi şi de Dumnezeu înălţaţi Domnitori Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul! Vă trimit urări de bine din partea Basarabiei, pentru care sunt scumpe şi pline de însemnare viitoarele destine ale României unite, patria-mumă; primiţi urări ale mele ca un glas sufletesc al unui frate, pentru că eu sunt trup din acelaşi trup şi os din aceleaşi oase, din cari sunteţi plămădiţi voi, şi în vinele mele curge acelaşi sânge românesc care curge în vinele voastre”.
Alexandru Hâjdeu şi-a construit epistola pornind de la zisa biblică: “este vreme de a tăcea şi e vreme de a vorbi”. A fost un timp când românii au tăcut “şi tăcerea lor lungă a fost adâncă”, scria A. Hâjdeu. “Dar acea tăcere n-a fost deloc semnul că au pierit la români simţământul naţional şi cugetarea naţională; dimpotrivă, în mijlocul tăcerii nu numai se păstrau, ci încă se dezvoltau, creşteau şi se întăreau simţul românesc şi gândirea românească”. Când a sunat ceasul pentru români de a vorbi, ei şi-au spus cuvântul lor în Divanurile ad-hoc.
Dar precum “este vreme de a tăcea şi este vreme de a vorbi, scria Hâjdeu, asemenea este vreme de a vorbi şi este vreme de a lucra”. A. Hâjdeu îi îndeamnă pe fraţii români la acţiune. “…Sunteţi datori de a dovedi că dorinţele rostite în Divanurile ad-hoc nu sunt nişte visuri nerealizabile sau nişte fantome imposibile, nişte teorii abstracte, plăsmuite de imaginaţiunea deputaţilor celor împuterniciţi de a spune dorul naţiunii”. Şi mai departe: “Sunteţi datori a dovedi înaintea Europei că românii au nu numai dreptul, dar şi capacitatea pentru autonomie, pentru cârmuirea prin sineşi”.
Problema ce stătea în faţa promotorilor Unirii era “măreaţă şi grea”, scria A. Hâjdeu, măreaţă având în vedere că de modul în care se va lucra la dezlegarea ei atârna viitorul ţării şi al naţiunii, şi grea, pentru că felul în care urma a fi rezolvată problema presupunea realizarea unei legături fireşti între trecutul şi viitorul naţiunii române.
În continuare autorul se referă la câteva aspecte ale problemei de care, în opinia sa, trebuiau să se călăuzească liderii politici în soluţionarea echitabilă a sarcinilor puse pe seama lor de acel moment istoric.
Chestiunea Unirii Principatelor preocupa foarte serios şi populaţia Basarabiei. Tratatul de pace de la Paris din 18/30 martie 1856, prin care s-a decis retrocedarea către Moldova a judeţelor din partea ei de sud, a făcut să sporească speranţa basarabenilor că se apropie ziua reîntregirii patriei, că Prutul nu va mai fi hotar între cele două părţi ale vechii Moldove. Aceleaşi speranţe le nutreau şi puţinii literaţi rămaşi în Basarabia sau stabiliţi, în diferiţi ani, în spaţiul dintre Prut şi Nistru.
Aceştia nu aveau nici libertatea şi nici posibilitatea de a publica, de a-şi exprima deschis atitudinea în această problemă majoră, deoarece în regiune lipsea presa în limba populaţiei băştinaşe. Unicul organ de presă era un buletin oficial în limba rusă ce apărea la Chişinău din iunie 1854. De aceea scriitorii, oamenii de cultură băştinaşi, care locuiau în Basarabia nu aveau altă soluţie decât să publice în ziarele şi revistele din principate, cum a şi procedat A. Hâjdeu.
Încă în toiul războiului din Crimeea Constantin Stamati publică în Foiletonul Zimbrului din Iaşi, din 20 februarie 1855, una dintre creaţiile sale cele mai inspirate, poemul Dorinţă sau videnie, preluat mai apoi cu acelaşi titlu în Atheneul român (1866, nr. 6-7, noiembrie-decembrie) şi inserat în variantă definitivă în volumul său Muza românească. Compuneri originale şi imitaţii din autorii Europei, Iaşi, 1868, fiind intitulat Dorul de patrie. Dedicat României.
Evocând trecutul glorios al Moldovei, eroismul bravilor ostaşi ai lui Ştefan cel Mare, Stamati îşi încheia poemul în varianta iniţială cu următoarele versuri ce exprimau speranţa de realizare a visului de întregire a Moldovei:
“Mă uit şi-n aer se vede
Deasupra vechiului Ieşi
Geniul cel de nădejde
Crescând ca un urieş.
Şi urzând cu râvnă mare
A ţării înfiinţare
Şi-a ei glorie-nălţând
Precum au fost oarecând!”
Revenind asupra poemului după Unirea Principatelor şi elaborând varianta inclusă în Muza românească, Stamati a redactat cele două catrene reproduse mai sus în felul următor:
“Mă uit şi văzui deodată
Că ceriul ne-au trimes
Protecţie neaşteptată
Din a Europei congres,
Ce au urzit cu-ndurare
A românilor scăpare,
Şi stima lor înălţând
Precum au fost oarecând!”
Stamati elogiază “a Europei congres”, “protecţie înaltă” datorită căreia s-a împlinit visul de veacuri al naţiunii, căci nici Ştefan cel Mare şi nici Mihnea (Mihail Radu, comandant militar şi domn al Ţării Româneşti la 1658-1659) n-au reuşit să realizeze unirea Moldovei şi Munteniei într-un singur stat:
“Iar făr’ de-a ta apărare
Popoarele împilate
Nu-i chip să aibă scăpare
De a-şi păstra libertate.
Precum Ştefan acel Mare
Şi Mihnea cu bărbăţie,
N-au izbutit îmbinare
Răzleţitei Românie.”
Poetul îşi exprima convingerea
“Că de acum România
Unită are să fie
În a sale vechi hotară
Cum au fost odinioară”.
Dar entuziasmul autorului, determinat de această izbândă epocală a conaţionalilor din principate, era umbrit de regretul său, exprimat într-o poezie anexată poemului şi intitulată Un român înstrăinat, în care îşi deplângea propriul destin şi totodată destinul Basarabiei desprinse de la matca neamului:
“Mâhnit şi pe gânduri şăd posomorât,
Cu un dor nespus
Ş-întristat, şi dornic trăind amărât,
Mă uit spre apus…
Acolo îi viaţa!
Acolo-i speranţa!
Să fim fericiţi
De-am fi toţi uniţi.
Eu tânăr fiind
Acolo lăsând
Strămoşeşti mormânturi, fraţi ce mă iubea,
Şi plină de graţii, pe Moldova mea
Dornic părăsind.”
Problema unităţii naţionale l-a preocupat şi pe Teodor Vârnav, autorul povestirii autobiografice Istoria vieţii mele, scrisă în Basarabia, la Pociumbeni, în 1845. Una dintre puţinele poezii ale acestui literat autodidact ce a ajuns până la noi e intitulată Românilor, fiind calificată de Şerban Cioculescu, descoperitorul manuscrisului, drept “un netăgăduit testimoniu al patriotismului lui Teodor Vârnav”3.
Meditând asupra situaţiei deplorabile a populaţiei autohtone din spaţiul basarabean, Vârnav relevă starea de degradare a acesteia ca identitate naţională în condiţiile de izolare culturală de restul ţării, dezbinării “de arbor, turchină”. Poezia este semnificativă nu numai prin modul de a cugeta al autorului, dar şi sub aspectul limbii utilizate:
“Cetind ce să scrie, cu dovezi şi tâlc,
Într-o istorie rusască, eu zic:
Noi dormim pe vatră, ca iarna lăieşii:
Nu-ntrebăm vrodată ce fac megieşii,
Ai noştri rumâni, fraţii cei viteji,
Când cu cei păgâni, avea războaie, sfezi;
În noi s-au răcit sângile rumân,
El s-au hultuit acum cu strein.
Noi ne-am dezbinat de arbor, turchină,
Care au umbrat slava cea rumână.
Noi astăzi avem strein element,
Puţintei suntem daco-români drept:
De la noi lipseşte enthuaz şi râvnă,
Ce le pomeneşte hronica rumână,
C-au fost oarecând la al nostru neam,
În vreme de demult, când aveam un han
Din al nostru sânge, din a noastră viţă
Care nu se stinge, au rămas sămânţă.
Ni s-au scurtat mîna, limba ni-i legată
A face vreo mână nou nu se iartă.”
Şerban Cioculescu nu a precizat unde se păstrează manuscrisul. În două cazuri cercetătorul a făcut omiteri de text marcate prin puncte de suspensie, pentru a evita, probabil, anumite complicaţii la tipărirea poeziei. Dar şi aşa, cu finalul trunchiat, poezia exprimă clar ideea autorului:
“Şi dar pentru noi alta nu rămâne, ci a fi
Tot mai… S-aşteptăm mai bine
Poate va urma vreo întrebare şi din nou
Cândva la a ţării strânsoare…”.
A scris versuri consacrate Unirii Principatelor încă un literat al acelei epoci, cómisul Dimitrie Balica. La 5 decembrie 1860 el îi expedia din Chişinău lui Vasile Alecsandri trei “poemuri”, inclusiv unul intitulat Unirea Principatelor Române. Într-o scrisoare ce însoţea poeziile, Balica îşi exprima admiraţia faţă de versurile “pline de entuziasm” ale “bardului de la Mirceşti”, rugându-l totodată să contribuie la publicarea “poemurilor” pe care, de altfel, i le dedica. Versurile lui Balica nu au fost publicate însă, fiind lipsite cu totul de fior poetic, ca cele pe care le reproducem aici:
“Să trăiască şi prinţul domnitoriu
Cu toţi funcţionarii buni patrioţi
Şi de acum şi-n timpul viitoriu
Uniţi să fim cu toţii ca nişte buni fraţi.”
În acelaşi context al interesului manifestat de intelectualitatea basarabeană faţă de Unirea Principatelor trebuie examinată şi publicarea poeziei Hora Unirii a lui Vasile Alecsandri în buletinul oficial amintit deja Bessarabskie oblastnâe vedomosti din 8 octombrie 1860, în traducere rusească a unui tânăr literat, Apolinarie Filatov, ca şi includerea aceleiaşi poezii de către publicistul Gheorghe Gore într-unul din articolele sale consacrate lui V. Alecsandri, apărut în acelaşi ziar, la 24 februarie 1868, de astă dată în original şi în expunere liberă în limba rusă. Nu-i exclus ca acesta să fi constituit motivul înlăturării lui Gore din postul de redactor al buletinului regional, care a survenit la numai două săptămâni după apariţia articolului cu pricina. Peste puţin timp ziarul a abandonat aproape cu desăvârşire problematica privind cultura naţională a populaţiei băştinaşe.
Faptele expuse de noi demonstrează că literaţii basarabeni au făcut ceea ce a fost pe măsura posibilităţilor lor pentru realizarea Unirii Principatelor, act politic prin care s-au pus bazele statului naţional român.
Note
1 G. Ibrăileanu. Spiritul critic în cultura românească. – Iaşi, 1970, p. 94.
2 I. Oprişan, Romanul vieţii lui B. P. Hasdeu. – Bucureşti, 1990, p. 174.
3 Şerban Cioculescu. Viaţa şi opera lui Teodor Vârnav: Discurs rostit la 3 februarie 1975, în şedinţa solemnă a Academiei Române. – Bucureşti, 1975, p. 16.
* Variantă de revistă a comunicării prezentată în cadrul lucrărilor Congresului Spiritualităţii Româneşti, ediţia a VI-a, Alba-Iulia, 29 noiembrie 2002.