Receptivitate şi cunoaştere
Pentru tipar;)
Editarea volumului II al manualului-crestomaţie Literatura română veche, elaborat de conferenţiarul universitar Gheorghe Dodiţă, a completat fericit un gol existent de mai mult timp în Republica Moldova la capitolul literatura medievală.
În derutanta policromie a tipăriturilor menite atît universităţilor, cît şi şcolilor de astăzi, doar ochiul atent al cititorului familiarizat cu problema disciplinei discerne, din cînd în cînd, şi apariţii notabile. Un exemplu elocvent ne poate servi şi volumul apărut la Centrul Editorial al Universităţii de Stat din Moldova şi căruia îi consacrăm însemnările de faţă.
Pe parcursul secolelor s-a constatat că o carte se recomandă singură prin conţinutul său şi prin utilitate. Expunerea istoriei literaturii române vechi s-a făcut în numeroase rînduri pe secole, personalităţi sau curente. Pornind de la afirmaţia că secolul este o unitate calendarico-istorică destul de comodă, am putea adăuga că el (secolul) nu exprimă întotdeauna măsura reală de împărţire a evoluţiei faptelor. De multe ori evenimentele, cu efectul lor, depăşesc datele rigide, fixe ale cronologiei. Am mai insista şi asupra faptului că istoria literară nu poate fi considerată o galerie de portrete şi nici o simplă expunere de fapte, evenimente, idei etc.
Manualul-crestomaţie la care ne referim se adresează deopotrivă profesorilor din instituţiile de învăţământ superior şi preuniversitar, oferindu-le fragmente de texte vechi, foarte bine selectate, şi studenţilor, liceenilor, care au la dispoziţie informaţia esenţială, redată într-o formă concretă, de care au nevoie la realizarea unor lucrări de sondaj, teze, examene de curs etc. De la lectura primelor pagini găseşti în volumul recenzat de noi un bogat material ilustrativ: tabele sinoptice, frontispicii ale cărţilor vechi, portrete, mostre de caligrafie slavonă şi greacă, scheme, foi de titlu ş.a. asemenea.
Conceput în conformitate cu actualele cerinţe didactice universitare şi liceale, conţinutul, riguros structurat, vizează specificul literaturii medievale de la începutul secolului al XVII-lea pînă la punerea în circulaţie şi la noi a cărţilor populare din veacul respectiv. Autorul, conf. univ. Gh.Dodiţă, filtrează o bogată informaţie: bibliografia selectivă însumează 24 de titluri, iar izvoarele de referinţă, sintezele fiind 40 la număr.
Chiar dacă nici în hainele străine ale limbilor slavonă sau elenă, n-au lipsit cîteva monumente de aleasă spiritualitate, cum este cazul faimoaselor Învăţături ale lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie (1518-1521), operă moralizatoare, oarecum în genul Principelui lui Machiavelli (vezi Gh.Dodiţă, Literatura română veche, vol. I, Chişinău, 2000, p. 149), adevărata literatură veche se datorează scriitorilor bisericeşti şi cronicarilor care s-au exprimat în limba autentică a neamului românesc. În paginile manualului autorul insistă asupra modelelor de texte desăvîrşite, ce au introdus în vechile tipare o multitudine de calităţi estetice şi modalităţi de artă literară, care vor pregăti terenul pentru apariţia celor dintîi manifestări ale creaţiei originale în accepţia modernă a cuvîntului. Dintre numeroasele traduceri religioase ieşite de sub pana lui Simion Ştefan în Transilvania, Udrişte Năsturel în Muntenia şi Varlaam în Moldova, al cărei mitropolit era, edificatoare rămîne Cazania sau Carte românească de învăţătură (1643, p. 3-34), la care trebuie adăugată, după încă 30 de ani, Psaltirea în versuri a celuilalt mitropolit al Moldovei, Dosoftei, înzestrat poet şi prozator, precum şi Biblia de la Bucureşti (1688), în traducerea fraţilor cărturari Greceanu, toate constituind un temeinic suport al viitoarei limbi române literare.
În ediţia respectivă, Epoca marilor cronicari (secolul XVII) alcătuieşte momentul de vîrf al manualului-crestomaţie (p. 70-254), graţie selectării fragmentelor istorice şi noutăţii abordării unor căi fecunde în cercetarea textului vechi românesc. E remarcabil faptul că volumul nu este doar o însumare a unor texte din lucrările similare: viaţa şi activitatea înaintaşilor, respectiv, operele selectate ca reprezentative beneficiază de comentarii pertinente.
Urmărind istoria ţării, nu a domniilor, cu atît mai puţin a unei familii, letopiseţele moldovene din secolul al XVII-lea sînt grupate pe principiul continuităţii care funcţionează însă exclusiv la nivelul cronologiei, haşurînd cu şirul anilor considerabile discontinuităţi stilistice. O altă zonă de interes relevă fiecare din cronici, chiar dacă ar fi să nu angajăm în argumentaţie decît cele dintîi reacţii de lectură. În felul dat, pe mari spaţii, întîiul letopiseţ scris în limba română de Grigore Ureche ilustrează stadiul de excelenţă al naraţiunii lineare, fragmentele selectate sînt întemeiate pe înscrierea de acte (p. 82-83; 86-100; 110-123), pe cînd în cronica lui Miron Costin (p. 150-176) se simte peste tot un gust al problematizării, al identificării cauzelor, al explicării înfrînate doar de tot atît de puternica aspiraţie constructivă, în care este implicată o mare încărcătură afectivă. Evenimentul de ordin istoric, expus răspicat, în cea mai bună tradiţie latină de către Gr.Ureche, reconstituit cu rîvnă şi intenţie compoziţională de M.Costin, impresionează în mod deosebit. Necesitatea suplinirii unor informaţii care poate lipsesc studentului sau chiar şi lectorului de astăzi nu mai trebuie argumentată. În cartea conferenţiarului Gh.Dodiţă, această necesitate este întărită de convingerile sale. Obiectivul real al unui manual este acum, la noi în mod special, aşa cum spune autorul, de a “încerca o reevaluare şi reconsiderare a întregului nostru patrimoniu spiritual” (Literatura română veche, vol. I, Chişinău, 2000, p. 3).
Extrasele din unele scrieri ale lui Nicolae Milescu ne apropie de cultura orientală, iar prin altele – “în special prin discuţia dacă este cultura elină superioară celei latine” şi prin Jurnalul de călătorie în China – Spătarul N. Milescu se apropie de cultura europeană (p. 243-254).
Gh.Dodiţă aduce drept exemplu şi cîteva pasaje din Letopiseţul Cantacuzinesc, considerat, după cum observăm, ca model de pionierat al pamfletului literar românesc (p. 283).
În manualul-crestomaţie au fost valorificate şi texte din cărţile populare de largă circulaţie în epoca dată.
Literatura veche (şi cu deosebire cea a cronicarilor) are, după cum remarcă autorul în comentariile la fragmentele alese, avantajul de a stîrni şi interesul lingvistic, stilistic, atît prin ceea ce o apropie de modalitatea narativă modernă, cît şi prin ceea ce o opune acesteia. Disecarea episoadelor şi a comentariilor nu are rost în cazul acesta, căci s-ar destrăma vraja consecutivităţii fragmentelor trecute în cuprins, inegalabilă calitate a acestui manual-crestomaţie.
Volumele Literatura română veche ale profesorului universitar Gheorghe Dodiţă se situează printre cărţile de valoare din fişierul bibliografic al unui cititor aflat într-un inovator şi performant univers al lecturilor.
Bibliografie:
1. Gheorghe Dodiţă, Literatura română veche. Manual-crestomaţie, volumul I, Centrul Editorial al U.S.M., Chişinău, 2000.
2. Gheorghe Dodiţă, Literatura română veche. Manual-crestomaţie, volumul II, Centrul Editorial al U.S.M., Chişinău, 2002.