De la Apollinaire la proletcultism
Pentru tiparEleonora Hotineanu este o cunoscută traducătoare, din română în franceză, a literaturii de ultimă oră care se face în Republica Moldova. O recentă realizare a sa în acest domeniu o constituie nişte transpuneri în franceză din poezia lui Nicolae Popa. Eleonora Hotineanu a selectat un ciclu de versuri din cartea Lunaticul Nopţii Scitice. Traduse, textele lui Nicolae Popa au apărut în prestigioasa revistă Europa, redactată de un grup de scriitori din Paris, mulţi dintre ei, nume sonore ale culturii franceze contemporane.
Nu de mult, Eleonora Hotineanu a debutat într-o nouă calitate: de istoric literar. Distinsa doamnă a publicat volumul Lirica interbelică din Basarabia şi poezia franceză modernă, o culegere de eseuri, însoţită şi de o antologie poetică, ce a văzut lumina tiparului la Editura Athos din Bucureşti. Lucrînd la această carte, autoarea a întîlnit nenumărate obstacole, despre care aflăm din prefaţa cărţii. Despre ce e vorba? Multe publicaţii din perioada interbelică au dispărut sau au devenit rarităţi bibliografice. Pentru a le găsi, Eleonora Hotineanu a depus eforturi uriaşe. Dar „chinurile” ei nu s-au redus la aceasta. Cea mai „gravă” şi „curioasă” problemă cu care s-a confruntat dna Eleonora Hotineanu a fost aceea că mulţi poeţi basarabeni, în urma schimbării regimului politic, în 1940, şi apoi după cel de-al doilea război mondial, şi-au „redactat” unele dintre creaţiile lor din perioada interbelică. Este cazul poeţilor Nicolai Costenco şi Bogdan Istru, care şi-au adaptat poeziile scrise în anii ’30-’40 la realităţile sovietice, eliminînd din ele elementul avangardist. Autoarea a depăşit însă aceste inconveniente reuşind să restabilească sursa iniţială. Pentru aceasta, a consultat 12 cotidiene şi 9 hebdomadare ce au existat între anii 1918 şi 1940 în Basarabia, dar mai ales publicaţiile periodice care au avut viaţa cea mai lungă: Viaţa Basarabiei, Cuget moldovenesc, Pagini basarabene, Bugeacul şi Itinerar.
La lectura cărţii, virtualii cititori vor avea mari surprize: Lirica interbelică din Basarabia şi poezia franceză modernă scoate în evidenţă faptul că numeroşi scriitori de-ai noştri au trăit în două lumi diferite, îmbrăţişînd cu acelaşi entuziasm idealuri total opuse. O parte din creatorii prezenţi la apel în anii ’30, admiratori ai valorilor literare europene, atunci cînd s-a schimbat regimul politic în Basarabia, au renunţat la acestea, devenind aproape că peste noapte promotori ai „realismului socialist”.
Cititorul va descoperi cu stupoare că mulţi scriitori basarabeni, cunoscuţi ca fiind nişte proletcultişti declaraţi şi inveteraţi, în perioada interbelică au fost nişte poeţi moderni, şi, preocupaţi de înnoirea literaturii noastre, cultivau spiritul avangardei. Bogdan Istru este un exemplu sugestiv, în acest sens. Cine şi-ar fi putut imagina că acest promotor al proletcultismului din R.S.S.M., în anii ’30-’40 era un poet elevat şi un fin teoretician al artei moderne? Articolul său De la Apollinaire la Camil Petrescu ne demonstrează clar: el nu numai că era la curent cu ultimele realizări literare din acele vremuri, dar se developa şi ca un susţinător al acestora, manifestîndu-se şi ca un “cultivator” de poezie modernă. În acea perioadă, Bogdan Istru fusese unul dintre cei mai fervenţi promotori ai valorilor culturale autentice. Întrebarea este: cum s-a întîmplat că asemenea scriitori cu o largă deschidere europeană au ajuns să slujească „idealurile” unui regim totalitar? Oare cum s-a putut produce această metamorfoză?
Compromisurile ideologice pe care le-au făcut unii – poate mulţi – literaţi sub regimul sovietic le-au afectat şi literatura pe care au scris-o. Ei nu numai că şi-au redactat textele scrise în anii ’30-’40, dar au mai produs şi mostre odioase de „realism socialist”. Dacă în anii ’30-’40 acelaşi Bogdan Istru era o speranţă a literaturii române, apoi doar peste un deceniu şi-a ratat harul scriitoricesc. Concluzia ce se impune este că nu poţi să fii un scriitor bun şi, în acelaşi timp, să cochetezi cu regimurile autoritare, cu cel sovietic în cazul nostru.
Au existat însă şi condeieri care nu au făcut compromisuri politice şi/sau (i)morale în perioada postbelică. Unul dintre ei a fost George Meniuc. Eleonora Hotineanu susţine că acest maestru al cuvîntului a sesizat contradicţia şi discrepanţa dintre idealul artistului modern şi canoanele ideologiei comuniste. Poetul a militat, într-o perioadă istorică vitregă, pentru o artă autentică, compatibilă cu valorile culturii europene. Dar scriitori ca George Meniuc pot fi număraţi pe degete, ne sugerează autoarea volumului de eseuri la care ne-am referit.
În căutarea unui limbaj potrivit pentru a vorbi despre sacralitate
Căutarea semnelor sacralităţii este tema centrală a poeziei lui Emilian Galaicu-Păun în volumele Cel bătut îl duce pe cel nebătut şi Levitaţii deasupra hăului, volume care l-au impus ca pe unul dintre cei mai importanţi poeţi postmoderni din spaţiul românesc. Iată concluzia la care ajunge Ana Bantoş în cartea Dinamica sacrului în poezia basarabeană contemporană, apărută la Editura Fundaţiei Culturale Române. Criticul literar, conf. univ. dr. Ana Bantoş, consideră că „această căutare atinge în poezia lui Emilian Galaicu-Păun tensiunea unui raport religios”. Poetul din Chişinău, la fel ca şi colegii săi din România, caută semnele sacralităţii în cotidian, în banalitatea de zi cu zi şi în profan. Spre deosebire însă de mulţi, Jertfa ispăşitoare a lui Iisus este proiectată într-un context anumit, fiind asimilată sacrificiului poporului român din decembrie 1989. Emilian Galaicu-Păun o identifică în felul următor: „Iarna era de Crăciun o promisiune a desprimăvărării / prin luturi, prin apele adînci ca bulbucii de aer colindelor morţilor de sub pămînt răzbăteau/ sub Timişoara sub Jiu sub Braşov/ Bucuraţi-vă Naşterea Domnului se contopeşte cu Învierea.” Plecînd de la o slujbă de pomenire a victimelor revoluţiei, Emilian Galaicu-Păun ajunge să vorbească despre răstignirea şi Învierea Mîntuitorului. Ana Bantoş observă că această suprapunere a istoricului şi religiosului, a violenţei şi non-violenţei este partea rezistentă a poeziei lui Emilian Galaicu-Păun. Autoarea Dinamicii... citeşte poezia lui Emilian Galaicu-Păun prin prisma teoriei lui Mircea Eliade, conform căreia sacrul se ascunde în profan. Poezia sa validează un asemenea tip de lectură pentru că poetul nostru descoperă semnele sacralităţii peste tot, chiar şi într-o farmacie: „Dumnezeu este un somnifer dizolvat în ceruri”. Dar şi într-un ceas fixat pe perete, acele căruia sînt „Crist şi Iuda”.
Această căutare a atributelor divinităţii în cotidian are în ea ceva tragic. Dar, aşa cum ar spune René Girard, citat de Ana Bantoş, această tragedie este una a imposibilităţii tragicului. Criticul face şi un inventar al imaginarului lui Emilian Galaicu-Păun: Trupul lui Iisus Hristos de pe cruce este comparat cu mierea de albine sau cu roua ce cade în zorii zilei, iar cerul ajunge să fie o horă, o cină de taină sau un inel de aur sîngerînd pe deget. Acest imaginar, afirmă Ana Bantoş citîndu-l pe criticul Alexandru Cistelecan, trădează o imensă sete de revelaţie.
Postmodernismul lui Emilian Galaicu-Păun, deşi religios ca factură, are ceva special: căutarea semnelor sacralităţii nu se mai vrea finalizată. Altfel spus, poetul nu vrea neapărat să-l găsească pe Dumnezeu, ci să găsească un limbaj potrivit în care să poată vorbi despre sacralitate. Iată o altă concluzie, la care ajunge Ana Bantoş în această carte de dreaptă, nepărtinitoare analiză critică, zidită pe trei piloni ca o Sfîntă Treime: Sacrul, Dinamica, Poezia basarabeană.
„Ajungi să urăşti aceste lucruri”
Dicţionarul de simboluri literare al lui Michael Ferber, tradus de Florin Sicoe şi publicat relativ recent de Editura Cartier din Chişinău, cuprinde istoria constituirii şi impunerii a 175 de simboluri, începînd cu primele apariţii în Vechiul Testament şi terminînd cu ultimele lor manifestări în literatura modernă. M. Ferber arată mai întîi de toate felul cum a ajuns un oarecare semn lingvistic să fie un simbol literar. El descrie evoluţia simbolurilor în timp, punctînd transformările pe care acestea le-au suferit. Ferindu-se să dea definiţii şi evitînd să tragă concluzii, M. Ferber narează istoria unui sau altui simbol ca şi cum ar vorbi despre istoria unui... stat, de exemplu. Nu-i scapă nimic: nici perioada de germinare, de înflorire, dar nici cea de declin. Metoda sa de lucru este a unui observator neutru care nu se implică deloc în descrierea evenimentelor lingvistico-literare. Le lasă pe acestea să se releve singure, el înşiruind mai degrabă exemple şi fapte decît adagii şi sentinţe.
Cum oare, se întreabă M. Ferber, un banal cuvînt ca anotimpurile, bunăoară, a devenit un simbol literar? Punerea acestei probleme i-ar putea surprinde pe foarte mulţi, deoarece simbolistica anotimpurilor este în fond una banală, iar semnificaţia ei e cunoscută de toată lumea. Nu este om care să nu ştie că anotimpurile semnifică vîrstele vieţii omeneşti. Astăzi, acest simbol este un bun comun. M. Ferber însă încearcă să vadă nu felul cum s-a banalizat simbolul nominalizat, ci cum a apărut şi s-a consolidat ca simbol. Privit în acest mod istoric, simbolul anotimpurilor este deosebit de spectaculos. La început, ne spune autorul Dicţionarului, lumea distingea numai două anotimpuri: iarna şi vara. Poetul grec Alcman este primul care a vorbit de cele patru anotimpuri, iar poetul latin Ovidiu a fost cel dintîi care le-a asimilat etapelor vieţii omeneşti. La acea oră, descoperirea era epocală. Comparaţia era proaspătă şi autentică şi avea o mare greutate în poemul Metamorfozele. Dacă ignorăm acest lucru şi-l privim pe Ovidiu cu ochii unui cititor de astăzi, plictisit de asemenea asociere frecventă, nu vom înţelege niciodată resorturile profunde ale poeziei sale. M. Ferber încearcă însă să absolve poezia lui Ovidiu de acuza de banalitate, lecturînd-o cu ochii unui trăitor din acele vremuri, pentru care asocierea anotimpurilor cu vîrstele vieţii omeneşti era nouă şi şocantă. Observaţia este deosebit de importantă atunci cînd ne apropiem de literatura antică sau de cea din epoca medievală.
Un alt fapt, la care ne atrage atenţia M. Ferber vizează semnificaţiile contradictorii ale simbolurilor. Albina în Vechiul Testament reprezintă oştirea duşmană, iar în literatura Greciei Antice albina semnifică graţia divină. Dacă nu cunoaştem aceste aspecte, am putea interpreta greşit o operă sau alta din acea perioadă. Cît priveşte istoria simbolului, în interiorul său s-a dus permanent o luptă, s-au ciocnit mereu sensurile opuse ce le conţinea, fără ca ele să se contopească vreodată. Există însă cazuri cînd semnificaţii contradictorii se contopesc, totuşi, formînd un corp comun, pe care M. Ferber îl numeşte corpul metafizic al simbolului. Aşa s-a întîmplat, de pildă, cu noţiunea albastru, ce semnifică atît izbăvire, cît şi tristeţe, chiar doliu.
Precum am menţionat deja, M. Ferber este interesat nu numai de originea şi de „ascensiunea” simbolurilor, ci şi de declinul acestora. Cercetătorul observă că, uneori, din cauza folosirii excesive a simbolurilor, multe dintre ele s-au banalizat, ajungînd să nu ne mai spună nimic. Simbolul rouă este una dintre aceste “jertfe”, el fiind utilizat astăzi în literatura modernă, dar cu o conotaţie ironică. În acest sens, M. Ferber îl citează pe W. Stivens: „Cîţi bărbaţi au imitat roua pentru nasturi / cîte femei s-au acoperit de rouă cu ochi / de rouă cu pietre / de rouă cu / lanţuri de rouă capete ale celor mai înflorite flori / înrourate de cea mai înrourată / rouă/. Ajungi să urăşti aceste lucruri.”
Descifraţi, dragi prieteni, simbolurile. Citiţi literatura simbolurilor. Sau, cel puţin, acest captivant Dicţionar de simboluri literare, în care colectivul Cartier a investit nu numai bani, dar şi speranţa că lucrarea lor îşi va găsi neapărat destinatarul.