Honoris causa
Pentru tiparSpre sfârşitul anului 8 al erei noastre, la vârsta-i abia trecută de o jumătate de secol (era născut în anul 43 î.Hr.), poetul şi cavalerul latin Publius Ovidius Naso se vede silit să părăsească Roma şi să pornească spre coasta de apus a Mării Negre, spre micul port Tomis (Constanţa de astăzi), unde decretul imperial îi fixase locul de exil. După popasuri şi escale prelungite, ajunge aici pe la mijlocul lunii mai a anului 9, gândindu-se, probabil cutremurat, că, în greceşte, Tomis înseamnă „cetatea omorului”. („Trecuse miezul nopţii când, peste casa mea, / Ca trăsnetul edictul nefericit cădea; / Ca să pornesc atuncea la drum nici n-am gândit / Şi ca pălit de fulger stam alb şi împietrit! / Nu mi-au lăsat nici straie, nici sclavii să-mi adun – / Părtaşi de lungă cale spre ponticul surghiun – / De trăsnetul lui Joe pălit în creştet stam; / Şi viu eram, şi totuşi eu ca un mort eram!”, Elegia a III-a, Tristele, I.)
Până a trece hotarul de nisip al pustiului de D i n c o l o, avea să mai trăiască vreo opt sau nouă ani, mai apoi amestecându-se şi el printre mormintele străbunilor noştri geto-daci. El, Poetul care, la propriu şi la figurat, a rămas în cuprinsul vitalităţii mitice a atemporalităţii artelor.
La Pontul Axenos, îşi scrie o parte din operă (a trimis la Roma 50 de scrisori, cunoscute sub numele de Tristia, în cinci cărţi, şi Epistole ex Ponto, în patru cărţi); scrie dramaticele, celebrele Pontice, expediate soţiei, prietenilor, potentaţilor vremii, înseşi neîndurătoarei Rome: „De mult înstrăinatul în geticele părţi, / Eu, Naso, de la Tomis trimit aceste cărţi: / Străine şi modeste cum sunt, le dă şi lor, / La tine-n casă, Brutus, măcar un locuşor”. (Ponticele, I, 1.)
Cei pe care istoria (adică prezentul) antichităţii îi numea încă barbari, locuitorii Tomisului, în semn de aleasă consideraţiune, absolvă Poetul de dări (guvernanţii-TVA-işti de astăzi n-o fac, totuşi, barbarii de ei!), de sarcini fiscale şi chiar îl gratulează, înalt simbolic, cu o cunună de iederă: „Sunt de dări scutit singur pe-ai voştri ţărmi întregi, / Afară doar de unii ce sunt scutiţi prin legi! / Deşi n-am vrut-o, lumea a năzuit a vrea – / Mi-a pus cununa sacră şi-o port pe fruntea mea!” (Ponticele, IV, 14.) Ba mai mult, Ovidiu le comunică celor de acasă că a învăţat limba băştinaşilor, a geto-dacilor, şi chiar a scris versuri în sonorităţile ei, fapt ce i-a uimit şi i-a exaltat nespus de mult pe înşişi plăsmuitorii şi vorbitorii acestei limbi. („Aici nu ştie nimeni nici un cuvânt latin, / Şi uit şi eu latina, puţin câte puţin: / De-atâta timp o vorbă latină n-am schimbat! / Poet roman, eu însumi grăiesc ca un sarmat!” – Tristele, VII, 5.) Dar duritatea intemperiilor, neglijenţele şi uitările devoratoare au mistuit acel prim text geto-dacic articulat de un uriaş poet latin, umbra căruia e prezentă – iată! – printre umbrele destinelor eterne. „Chiar marele Ovidiu a scris în limba dacă / Un imn întru uimirea Pontului şi-a Romei. / Dar am uitat cel imn. Cum îl cântară dacii? / – E cunoscut poetul, i-i cântul anonim...”, potriveam şi eu, în adolescenţa-mi nostalgică de neofit, în cosmicitatea Metaforei Atotcuprinzătoare şi Ispititoare.
Iar după aproape două milenii de la începutul surghiunului la Tomis, la monumentul lui Ovidiu din Constanţa contemporană s-au întrunit cavalerii verbului din 27 de ţări care, prin depunerea florilor la postamentul latinului, să marcheze momentul deschiderii primului Festival Internaţional „Zile şi nopţi de literatură” (19-24 septembrie 2002, Mangalia–Neptun–Constanţa, România).
Care au fost mobilurile ideatice, etice, culturale şi strategice de organizare a unui atare forum de o amploare şi importanţă unică în sud-estul european? A spus-o însuşi declanşatorul acestei iniţiative, Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, dnul Eugen Uricaru: „O astfel de întâlnire este, totuşi, un fapt de normalitate. Iar în această lume sfâşiată de contradicţii, pasiuni şi interese, de extremism şi aroganţă, normalitatea este un motiv de mulţumire, de încredere şi încântare.
Scriitorii care au acceptat invitaţia ajută normalitatea să învingă dezordinea şi excesul. Normalitatea înseamnă libertate, cuvânt liber, înţelegere între oameni şi naţiuni.
Literatura este o cale, dintre cele mai importante, de cunoaştere nu doar a instabilităţii umane, dar chiar şi a motivelor acestei stări de fapt.
Festivalul nostru este un prilej de a ne cunoaşte, de a identifica reperele normalităţii de care avem atâta nevoie”.
Aşadar, participanţii din 27 de state, scriitori care au acceptat invitaţia... – multe personalităţi şi diversităţi psiho-creatoare, stilistice, opţionale. Printre ele, Alain Robbe-Grillet (Franţa), ca şi cum, deja, legendarul iniţiator şi promotor al Noului Roman, Jorge Semprun, prozator de origine spaniolă, stabilit în Franţa, cel căruia avea să i se decerneze Premiul „Ovidius” al Festivalului, Kjell Espmark, poet, romancier, membru al Academiei Suedeze, membru al Comitetului Nobel, Michel Deguy, renumit poet şi filozof francez, Matei Călinescu (SUA), Dumitru Ţepeneag (Franţa), Nicolae Breban etc. Bineînţeles, participarea acestor şi altor somităţi i-a conferit festivalului importanţă, consistenţă, dar şi anumite nuanţe de ritual sau ceremonie intelectuală, culturală, literară. Aceste şi alte prezenţe, inclusiv cea a domnului Preşedinte Ion Iliescu, au îndreptăţit concluzia la care a ajuns unul din colegii noştri care a menţionat că, prin astfel de manifestări, România devine ca şi cum o locomotivă culturală a sud-estului Europei.
Iar drept generic şi temă de colocviu ale primei ediţii a festivalului a servit antica metaforă, de data aceasta interogativă, îngrijorată: Inter arma silent musae? = Când vorbesc armele, muzele tac?, sugestie destul de flexibilă, democrată, ce a stimulat opţiuni neconstrânse de propuneri tematice şi ideatice rigide, fals-canonice, fapt confirmat de majoritatea comunicărilor prezentate de participanţi, ce avură distincţia poeziei, aş zice, şi pe cea a inspiratei rostiri (oratorii). Sunt sigur că, parcurgându-le, cititorii Limbii Române vor trăi certe momente de delectare, dar şi de ataşament participativ faţă de destinul dintotdeauna al literaturii care a fost şi rămâne o neordinară modalitate, în infinită diversitate, de explorare mai amplă, mai profundă, mai plastică şi mai captivantă a conştiinţei şi existenţei socio-istorice umane.
În fine, cu ce aş putea încheia prolegomenele acestui număr (special!) de revistă, decât cu anticul: Omnia fausta! = Felicitări!?
Să fie într-un ceas bun!