Un aparat de măsurat normalitatea lumii
Pentru tiparInter arma silent musae? Ce răspuns să dăm? Maxima cu pricina are o variantă mai lesne de acceptat, căci este mai cuminte, un enunţ logic, simplu: Inter arma silent leges. Cât despre muze, ce să spunem? Este oare adevărat, tac muzele pe vreme de război sau, dimpotrivă, se încăpăţânează şi vorbesc mai tare, mai apăsat sau, doar, bolborosesc ceva în surdină şi nimeni nu le ia în seamă? Care e varianta corectă, ca la concursurile televizate, gen Vrei să fii miliardar, ce să alegem? Cumva, toate trei, ori poate nici una?
Dar, înainte de a încerca vreun răspuns, să întoarcem puţin interogaţia principală pe o faţă şi pe alta şi să căutăm sprijinul în alte întrebări, ajutătoare: de pildă, de ce este genericul discuţiei noastre tocmai această interogaţie? Ne aflăm cumva inter arma, sunt acestea vremuri excepţionale, de război, de criză?
Dacă luăm în calcul data de 11 septembrie 2001, ca şi ceea ce a urmat în Afganistan, sau ceea ce tocmai se petrecuse în Iugoslavia, sau ceea ce se anunţă în Irak şi dacă privim toată această colosală desfăşurare de forţe militare puse sub stindardul alianţei antiteroriste, atunci suntem siliţi să răspundem pe nerăsuflate, aidoma unor şcolari sârguincioşi şi copleşiţi: da, vremurile stau sub semnul armelor, da, e război şi e cazul să ne întrebăm îngrijoraţi ce se cuvine să facă muzele în situaţia dată.
Iar dacă, imediat şi firesc, ne punem problema naturii acestui conflict, atunci ne dăm uşor seama că el e provocat de ciocnirea unor ideologii diferite, a unor religii diferite, a unor modele mentale diferite, diferite ca apa şi focul, şi ne dăm uşor seama că el, conflictul/războiul, se mută în interior, e deci mai grav, mai dificil de stăpânit, de stins, căci se petrece în mintea, în sufletul oamenilor, în zona cea mai adâncă şi mai umbrită, unde se adăpostesc valorile lor ultime, definitorii şi difuze. Criza este atunci mult mai vastă, aidoma unui incendiu care a cuprins pădurile uscate pe vreme de secetă: îl stingi aici, îl stingi dincolo şi izbucneşte în alte zece locuri deodată.
Şi aşa stând lucrurile, da, e de bun simţ, muzele chiar n-au cum să tacă.
Dar stop. Cine sunt de fapt muzele de care tot vorbim? Ne amintim, e la-ndemână, sunt personaje mitologice, zeiţe, în număr de nouă, care în antichitate prezidau artele. Iar apoi muzele au devenit substantiv comun, muza – totuna cu inspiraţia poetică, totuna cu poezia. Să reţinem de aici neapărat ceva, şi anume sorgintea divină a muzelor, ele erau aşadar un soi de punte, de canal de comunicaţie de la ceresc la pământesc, ele îi inspirau pe artişti, adică aduceau mesajul zeilor în gura oamenilor, mai exact a unora dintre oameni, poeţii (pentru economia demonstraţiei, să restrângem la poeţi categoria largă a scriitorilor ori, şi mai largă, a artiştilor).
Este aceasta o viziune care îl aşeza pe poet într-o poziţie privilegiată, pe un piedestal invizibil, dar real şi permanent: rostirea lui nu era una comună, ci era o rostire aureolată, prestigioasă, încărcată cu nuanţe/unde profetice, poetul era călăuză şi chiar, o fărâmă, taumaturg.
Avem de-a face aici cu o viziune datată, depăşită? Vremurile noastre nu mai sunt dispuse să-i recunoască poetului însuşirile acestea care-l scot din rând, vremurile nu-l mai privesc pe poet cu încredere şi ca pe o autoritate? Probabil. Cel puţin în această regiune est-europeană, tirajele cărţilor, dar şi multe alte semne, vorbesc despre o însemnată ruptură între poet şi lumea sa. Aici, în Est, poetul pare să fi ajuns într-un con de umbră, într-o margine. Într-o margine, fără nimb şi cu o reputaţie diminuată până la nesemnificativ, ignorându-i-se competenţa de către contemporanii care se feresc de ideile complicate şi se lasă pradă unei imediate voluptăţi consumiste (când nu sunt, vai, covârşiţi de o sărăcie lucie!...).
Dar şi aşa, de-căzut din legenda sa, cu aripile retezate, transformat într-un ins prozaic, un meseriaş ca oricare altul, numit, de pildă, producător de text, inginer textual, poetul tot trebuie privit cu luare-aminte. De ce? Fiindcă el operează cu verbul, cu logosul, materia sa primă este materia aceasta abstractă, de natură spirituală, cuvintele. Să ne aducem aminte cum este închipuit începutul lumii în Cărţile Sfinte: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut...”. Sau: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl plin de har şi adevăr...” Am citat din Evanghelia după Ioan. Ei bine, nu neapărat prin ce spune, ci prin cum spune, prin acea tekhné a sa, poetul (folosind gândirea de tip analogic, transferul de sens adus de metaforă) asamblează (iată, mi-am însuşit limbajul tehnic, banal...) cuvintele în chip nou, provocând înţelesuri noi, determinând o transformare a lumii la nivelul cel mai profund, la nivelul mental, al arhitecturii lăuntrice, al corespondenţelor între universul cel mic şi universul cel mare, între profan şi divin. Aş risca o afirmaţie excesiv patetică, inflamată poate, spunând că în mod sigur fără poet, fără literatură, chiar dacă o bună parte dintre contemporani par să n-o ştie, toată alcătuirea lumii noastre s-ar prăbuşi cum se prăbuşeşte o cupolă căreia îi smulgi stâlpii de susţinere.
Aşa încât mitul cel mai potrivit să ilustreze condiţia poetului astăzi (repet, lucru valabil cel puţin în această parte de continent) este mitul Cenuşăresei. Nebăgat în seamă, neparticipant la balul plin de strălucire, umil, pus să aleagă boabele de mei, sau mai ştiu eu ce, lângă vatră, plin de cenuşă, tocmai el, poetul, s-ar putea să fie cel aşteptat de prinţ (şi prinţul în cazul de faţă suntem noi toţi ca sumă), fiindcă el deţine unele răspunsuri (ori măcar unele întrebări) corecte, de care e nevoie. Le deţine nu neapărat explicit, ci implicit, prin esenţa îndeletnicirii sale, care este una spirituală, metafizică.
Dar să analizăm altfel impasul condiţiei poetului, de ce a ajuns să fie marginal ca rol public şi cum se poate schimba starea asta. Detectăm următoarea relaţie: poetul ca emiţător de mesaj, mesajul propriu-zis, căile de transmitere a mesajului şi destinatarul mesajului său, cu noul limbaj de lemn, publicul-ţintă. Ne deranjează că publicul este în număr foarte mic. De vină pot fi căile de comunicaţie, de vină poate fi mesajul însuşi, căci adeseori el se dovedeşte prea sofisticat, greu de decodificat, de vină poate fi publicul însuşi care din diverse motive, ignar sau indiferent, nu e capabil sau nu doreşte să recepteze mesajul, e surd şi orb. Acum, când vorbim despre o îmbunătăţire a rolului şi locului poetului în lumea de azi, nu visăm, Doamne fereşte, la o situaţie când oamenii s-ar aduna pe stadioane cu zecile de mii ca să asculte versuri de Mallarmé sau Deguy sau Rilke şi să-şi ia notiţe extaziaţi după rostirea lor modernistă şi ermetizantă. Nu. Mesajul literaturii de calitate este cel mai adesea dificil, stratificat în niveluri de sens şi nu poate fi simplificat fără a fi total compromis... Ci: atunci când vorbim de o îmbunătăţire a rolului şi a locului poetului în lumea de azi, altceva avem în vedere – ea, lumea, să nu se împiedice de primul obstacol apărut în calea spre text (şi anume eventuala obscuritate a textului) şi să fie astfel tentată să-i respingă pe poeţi şi literatura lor şi să fie astfel tentată să creadă că se poate lipsi de poeţi, că îi poate da la o parte fără consecinţe drastice pentru noi toţi. Dacă se gândeşte aşa (şi sunt destule semnale că se gândeşte şi aşa...), atunci se comite o eroare fatală. Fără poet, fără literatură, fără sporul de spiritualitate datorat lor, lumea e pierdută. Direct şi fără precauţii, opinia mea este că indiferent dacă i se par scriitorii doar nişte Pitii cu mesaj incomprehensibil, indescifrabil, lumea nu-şi poate permite să renunţe la ei, lumea trebuie să ţină cont de punctul lor de vedere şi trebuie să-i aşeze în centrul său.
Poeţii nu pot opri războaie, molime, catastrofe. Ar fi naiv să sperăm că vom da noi, poeţii, un comunicat, că vom lansa noi un apel vibrant – vrem pace, vrem o lume ecologică pe dinafară şi pe dinăuntru şi, gata, de a doua zi şefii de state or să ne asculte şi vor înceta ruşinaţi practicarea violenţei. Poeţii nu pot face nimic din toate astea. Ei trebuie lăsaţi să-şi poarte aventura lor în limbaj. Atât. Cu asta şi-au făcut datoria. Dacă ei există pur şi simplu – e suficient, lumea poate să stea liniştită, înseamnă că e bine. Dacă ei sunt în suferinţă, lumea trebuie să se alarmeze, căci înseamnă că ea însăşi este în suferinţă. Poeţii sunt un soi de hârtie de turnesol, un soi de aparat care măsoară gradul de normalitate din fiinţa lumii.
Poate e prea vag mesajul, poate părea neînsemnat darul acesta al poeţilor, poate părea prea puţin ceea ce au ei de oferit epocii lor. Nu, credinţa mea este că nu e puţin: ei aduc o bogăţie enormă, ce ţine de domeniul vagului, al magicului, al iluziei, ce este inefabilă ca un abur, dar e o bogăţie enormă. Să nu uităm că una dintre ideile fondatoare (alături de grecitate şi romanitate) ale civilizaţiei noastre europene şi atlantice, şi anume creştinismul, are în miezul său tot ceva fragil, inefabil, neverificabil prin metode omeneşti (e un soi de mai-mult-decât-omenesc cuprins în omenesc!), se bazează pe posibilitatea învierii.Şi cu toată fragilitatea sa, această credinţă constituie unul dintre adevărurile cele mai solide, cele mai puternice în care ne ducem existenţa zi de zi!
Înainte de a încheia intervenţia mea, aş dori să fac o ultimă precizare: sunt cumva o excepţie vremurile noastre, ca vremuri de criză? E normal să ne lamentăm atâta (ba chiar să ne plângem atâta de milă)? Nu cumva situaţia se repetă ciclic sau, şi mai şi, nu cumva aşa a fost dintotdeauna, de când se învârte roata lumii? Să vedem. Cicero, autorul cuvintelor din genericul dezbaterilor noastre, a avut şi el destule de tras: conjuraţii, exilat în Grecia, revenit la Roma şi prins în tot felul de acţiuni riscante, apoi iar proscris şi asasinat din ordinul lui Antoniu. Mai târziu, un alt poet, Hölderlin, scrie un vers care va deveni celebru şi va servi şi el ca motto al aceleiaşi teme: „Und wozu Dichter in dürftiger Zeit?”. Versul va fi perceput şi mai târziu ca un adevăr, de un Heidegger ce îi va consacra o extraordinară analiză, în care criza din istorie este transferată în spaţiul gândirii şi al limbajului, cu limitele lor şi cu dramatica pierdere a legăturii cu zona sacră. Şi exemplele pot continua. Aşadar, mereu vremurile au fost aspre, neprielnice cu poeţii. Poate ei tocmai de aceea există şi scriu, ca o reacţie la un mediu ostil, ca o tulburătoare tentativă de îmbunare a vremurilor.