Grigore Vieru şi actul dăruirii de sine
Pentru tipar
A doua Mare Adunare Naţională la Chişinău
O inimă mare ai avut, Grigore, şi ai împărţit-o toată Neamului tău! Astăzi au alergat mii şi mii de oameni la Chişinău să-ţi întoarcă inima înapoi, dar era prea târziu.
De la Ştefan cel Mare încoace nu s-a văzut atâta lume la o înmormântare! Dacă ai putea să deschizi ochii, să vezi oamenii care s-au adunat în jurul tău, veniţi de pe toate drumurile Basarabiei, Bucovinei şi ale României, ţi s-ar vindeca multe din rănile cu care ai plecat la Domnul!
De trei zile şi trei nopţi plouă încet cu lacrimi în Chişinău şi în toată Ţara. Tu ai plâns cu lacrimile oamenilor, acum ei plâng cu lacrimile tale!
Plâng mamele pe care le-ai mângâiat viaţa întreagă aşa cum numai tu ai ştiut, plâng copiii, ei încă nu înţeleg ce s-a întâmplat şi te aşteaptă să mai vii în şcoala lor, plâng bărbaţii, Grigore! Dar oare e destul să plângi numai astăzi, când tu ai fost un mare luptător?!
Sunt mulţi dintr-aceia care fac totul ca să uităm de Marea Adunare Naţională şi iată că tu, de unul singur, sacrificându-te, ai făcut astăzi a doua Mare Adunare Naţională la Chişinău! Te auzeam de multe ori spunând: „Nu moare Basarabia!”. Şi, într-adevăr, nu moare, Grigore! Deschide ochii şi vezi!
Poeziile, cântecele, cugetările tale renasc Neamul şi-l aşază pe temeliile sale fireşti, eşti o apă vie întrupătoare pentru noi; tu, Grigore, ai deschis în sufletele celor mulţi ferestre către Dumnezeu.
Noi, cei care am rămas în viaţă, adunaţi aici, în jurul tău, şi încă sute şi sute de mii care n-au putut veni să-şi ia rămas bun de la tine, ne cerem iertare că nu te-am putut salva şi-ţi promitem că nu-i vom lăsa pe cei care înnegresc sufletele noastre să astupe aceste ferestre către Dumnezeu, pe care le-ai deschis tu!
N-ai avut odihnă în viaţă, aşa ţi-a fost destinul. Odihneşte în Împărăţia şi în paza Domnului, frate Grigore!
„Bade Grigore, maşina aşteaptă afară...”
Grigore Vieru îl avea pe Dumnezeu în suflet, el a îndumnezeit lumea. Nu mai ştiu un alt creator a cărui fiinţă să se contopească într-atât cu cele scrise. Aici este forţa cea mai mare a lui Vieru – creaţia lui vine dintr-un izvor divin.
Ne te poate cuceri opera celui care te trimite la biserică, iar el rămâne acasă şi chefuieşte cu diavolul!
Când scria, Grigore într-atât se scufunda în sine, că uita cele mai elementare lucruri.
– Spiridon, aud glasul lui în receptor, spune-mi, te rog, care e numărul telefonului meu de acasă?
– Asta-i bună! Glumeşti, Grigore?
– Pe cuvânt că l-am uitat, spune-mi-l, te rog.
– Dar cum de n-ai uitat telefonul meu?
– E-e, pe-al tău cine nu-l ţine minte...
Când au auzit unii năstruşnici de la Uniunea Scriitorilor întâmplarea aceasta, pe loc i-au şi făcut partea a doua: Cică Vieru a intrat într-o cabină cu telefon automat din centrul oraşului şi nu ieşea de acolo...
– Ce stai aici, Grigore?
– Aştept să mă sune Vangheli. (Pe atunci nu erau telefoane mobile.)
Când am făcut Abecedarul, ne-am ascuns la Vadul lui Vodă. El scria poezia, eu proza, dar lucrul mergea greu, trebuia să operăm numai cu literele învăţate. Colac peste pupăză, au aflat compozitorii unde se ascunde Vieru. Când mă uit, ia-l de unde nu-i! Cum totuşi să-mi arate că nu m-a lăsat chiar singur cu toate problemele Abecedarului, dar să-i împace şi pe compozitori, şi pe cântăreţi? Şi a găsit cum: el nu se întorcea cu mâna goală de la o nuntă sau o cumetrie, pe unde îl invitau.
– Hai, nu te supăra. Ia vezi cum sunt textele astea, şi râdea. N-am stat degeaba acolo, numai să nu fi scăpat vreo literă neînvăţată, că mă încurca toba...
Compozitorii însă nu-i dădeau răgaz. Când am văzut că acolo nu mai puteam rămâne, i-am zis:
– De mâine ne mutăm la mine acasă, ne întoarcem la Chişinău.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, apare în prag, nedormit şi ostenit peste măsură.
– Ce-ai făcut astă noapte, Grigore?
– Păi, se uită el vinovat la mine, n-am lucrat la Abecedar, la altceva... Unde am ajuns noi acolo, la ce literă? Continuăm?
– Nu, Grigore. Eu zic să te odihneşti o oră-două, şi trag perdelele la ferestrele din cabinet.
Umblam cu soţia în vârful degetelor prin casă, dar el nici gând să adoarmă. Nu multă zăbavă, aud că mă strigă:
– Spiridon, litera asta... e învăţată?
– Dormi, e învăţată.
Să fi trecut încă vreo 15 minute, nu mai mult. Uşa se deschide şi iese Grigore din întunericul cabinetului. Nu mai era cel de odinioară, scuturase oboseala şi zâmbea tainic. M-a rugat să-i dau repede o foaie de hârtie. Aşa s-a născut minunata poezie pe care de atâţia ani o ştiu toţi copiii acestui pământ: „Pe ramul verde tace / O pasăre măiastră, / Cu drag şi cu mirare / Ascultă limba noastră. // De-ar spune şi cuvinte, / Când la fereastră cântă, / Ea le-ar lua, ştiu bine, / Din limba noastră sfântă” (Frumoasă-i limba noastră).
Cam în duhul acesta a fost scris întreg Abecedarul.
Acum închipuiţi-vă că pe atunci Ministrul Învăţământului era groaza republicii – marele ideolog Evghenii Postovoi!
De treizeci şi trei de ori au încercat să ne închidă drumul în şcoală şi tot de atâtea ori n-au reuşit. (Treizeci şi trei de recenzii comandate de minister!!!)
Prima învăţătoare care a sărit în apărarea Abecedarului nostru a fost doamna Eudochia Guţan, reîntoarsă din exilul siberian. Ţin minte autograful pe care i l-a scris apoi Grigore Vieru: „Doamne, nu ne da mulţi bani, / Dă-ne, Doamne, mulţi Guţani!”.
Acest Abecedar a apărut apoi în grafie latină, ilustrat de pictorul Lică Sainciuc. Când a venit corectura, Grigore îmi spune:
– Hai s-o citim la mine acasă, azi nu mă deranjează nimeni.
M-am dus, că erau pagini multe şi trebuia să le întoarcem până în seară la tipografie.
– Ştii ce, propune Grigore, hai să le înşirăm pe podea. Când eram mic, mă culcam pe burtă, ca să văd cum miroase iarba verde care răsare din pământ.
Odaia cea mare s-a umplut cu pagini colorate şi ne-am culcat pe burtă ca să le citim, eu la un colţ de odaie, Grigore la altul. Abia am zis „Doamne ajută” şi intră în casă Ion Aldea-Teodorovici:
– Bade Grigore, maşina aşteaptă afară...
Grigore sare în picioare:
– Spiridon, iartă-mă, dar trebuie să mă duc. Am uitat de înţelegerea asta... Şi-mi dă cheile de la casă.
– Măi Grigore, am deschis gura să-l cert, dar îngerul păzitor m-a oprit şi azi îmi pare bine că m-a oprit, i-am făcut semn lui Grigore să se ducă cu Ion Aldea-Teodorovici şi eu am rămas în casa lui, acolo, pe podea, „ca să văd cum miroase iarba verde care răsare din pământ...”.
Şi iată că Ion Aldea-Teodorovici l-a luat în cer pentru totdeauna. El o fi scriind acum un Abecedar pentru îngeri, Ion îl pune pe note, iar noi mai rămânem cu iarba verde, ca să-l auzim pe Grigore şoptind: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi!”.
Oastea lui Grigore Vieru
Îndureraţi prieteni ai lui Grigore Vieru! De câteva zile mă pomenesc că-i spun lui Radu, fiul meu, Grigore. Alaltăieri, în vorbă cu Dabija, l-am numit şi pe el Grigore, ieri îl botez aşa şi pe Petru Soltan, apoi, seara, mă sună Ion Ungureanu şi-i zic tot Grigore. El n-a plecat!
Aflu de la cei care i-au făcut autopsia un lucru care m-a cutremurat: plămânii lui Grigore Vieru erau concrescuţi cu coşul pieptului! Aşa ceva nu mai văzuseră. Ţin minte, încă de pe când era student suferea de plămâni, foametea şi sărăcia nu l-au cruţat. S-a tratat, dar plămânul trebuie să se mişte, ca un foi. Cum respira Grigore? Numai el ştia cum! Îl auzeam uneori că nu-i ajunge aer, nouă însă ne-a lăsat atâta oxigen şi lumină în poeziile şi în cântecele sale! Şi pentru asta trebuia să fie purtat prin judecăţi, calomniat fără vină şi denigrat de tot felul de descreieraţi prin ziare?!
Grigore a plecat dintre noi trist şi amărât de tot. „Atât mi-a mai rămas, îmi spunea, să fac greva foamei cu cele două infarcte!”
El nu ştia că are o oaste mare care îi va sări în ajutor. Am văzut de atâtea ori cum, în toiul luptei, deodată de după deal apare cavaleria şi hotărăşte soarta bătăliei. Acum, din toate părţile, a alergat necăjitul nostru popor să-l salveze pe Vieru!
Până şi cei cu albeaţă pe ochi au văzut, în sfârşit, că Vieru e un mare poet, poporul însă ştia asta demult. Spun unii că poporul nostru a degradat, a pierdut orientarea. Să nu ne jucăm cu trăsnăile astea! Cântarul cel mai drept şi cel mai cinstit e al poporului, de ochii lui n-ai unde te ascunde!
Cea mai impresionantă cuvântare la sicriul lui Grigore Vieru a spus-o tot poporul. N-a gesticulat, a cuvântat tăcând. O tăcere uriaşă, încremenită. Doar lacrimile alunecau din ochi şi căutau să topească frigul şi gheaţa, ca să ajungă la pământul care îl primeşte pe Grigore!
Şi cum Grigore nu poate deschide ochii, eu vă mulţumesc din suflet, oameni buni, care aţi alergat să-l apăraţi nu cu arma, ci cu lumânarea şi două flori în mâna încleştată, unii jertfind, poate, şi bănuţii pentru pâine.
Şi ţie îţi mulţumesc, cântăreţule armean! Tu ai salvat obrazul pământului nostru. Dacă n-a putut veni prin Moldova, Ion Aldea-Teodorovici a ajuns la sicriul lui Grigore Vieru prin Armenia!!!
În ajunul Anului Nou ne-am înţeles aşa: hai, Grigore, să ajungem întâi cu bine în 2010, mai tăiem o felie din pâinea vremii, pe urmă vedem noi ce facem. El a zâmbit şi a zis: „Hai!”, dar iată că n-a ajuns nici la 14 februarie, ziua lui de naştere. Telegrama pe care i-am trimis-o la jubileul din 14 februarie 2008 a fost să fie totuşi ultima.
Vămile lui Grigore Vieru
Iată, Grigore dragă, ai ajuns la 73. Mă bucur mult că eşti printre noi. Firav fiind, ai pus pe umerii tăi mult, enorm de mult, o sarcină poate că pentru câteva vieţi şi, pe deasupra, a trebuit să plăteşti atâtea vămi…
Ai plătit vamă pentru „casa văduvă şi tristă de pe margine de Prut”, ai plătit vamă pentru că vii „din munţii latiniei” şi pentru că n-ai mâzgâlit Dumnezeul din ochii mamei, n-ai pângărit „verdele care ne vede”, ai plătit vamă pentru că ai dat „Alarma” şi ai scos copiii neamului din temniţele lui Ilici, ai oblojit rănile limbii române şi nu te-ai alăturat la cei care îl pălmuiesc până şi pe Eminescu, ci, dimpotrivă, ai declarat: „Eminescu să ne judece!”
Şi cu maşina au încercat să te calce...
(...)
Îţi aduci aminte, la o întâlnire cu elevii din Lăpuşna, s-a apropiat de tine un om din satul tău de baştină, Melniciuc, aşa îmi pare că îi zicea. Printre altele, el şi-a amintit că, pe când eraţi în clasa întâi, i-a intrat un spin în picior şi tu i l-ai scos.
– Aşa mă durea, bre, şi tu mi l-ai scos, te tot îmbrăţişa omul, şi numaidecât ne-a luat acasă.
Eu însă mă gândeam atunci că tu ai scos, mai târziu, spinul din sufletul neamului nostru.
Tocmai de aceea te defăimează unii şi vor să-ţi cadă condeiul din mână.
Tu, Grigore, ştii mai bine decât toţi că ai creat valori autentice, că altfel nu le creai şi nu aveai milioane de admiratori. Pe asta să te sprijini la greu şi te rog să nu mai treci pe strada cu ziarele acelea denigratoare, care otrăvesc oxigenul pe care trebuie să-l respiri.
La mulţi ani, Grigore! Alungă cât mai departe gândul: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi...”.
Te îmbrăţişez, Spiridon Vangheli
Şi iată că s-a întâmplat mare nenorocire...
A apărut „Literatura şi Arta”, un număr excepţional; redacţia acestui ziar a fost a doua casă a lui Grigore Vieru. Norocul lui că l-a avut alături pe Nicolae Dabija, devotatul său prieten, pe care Grigore l-a iubit ca pe un fiu, l-a preţuit şi l-a ocrotit ca nimeni altul.
Acest număr de ziar este piatra de temelie a monumentului lui Grigore Vieru.
Mai avem multe de făcut, pentru a-i îndeplini testamentul. Dar oastea lui Grigore Vieru e aproape, aşteaptă semnalul. Aşa să ne ajute Dumnezeu!