Despre Balcani
Pentru tiparEvenimente tragice, comice, tragicomice şi groteşti au readus de zece ani încoace în activitate entitatea geopolitică numită Balcanii, o dată cu epitetul – deloc ornant – ce i se aplica pe la începutul secolului, şi anume „butoiul cu pulbere al Europei”. Drept consecinţă, regiunea şi locuitorii ei au fost supuşi în Occident la o intensă „exotizare”, care seamănă ca două picături de apă cu o „demonizare”. Efectele nu s-au lăsat aşteptate, balcanicii înşişi grăbindu-se să se lepede, care mai de care, de „balcanitate”, măcar în vorbe dacă nu în moravuri, năravuri, mentalităţi şi practici. Cei cărora geografia nu le lasă altă alegere încearcă să impună sintagma „Europa de Sud-Est”, mai puţin susceptibilă de conotaţii negative; alţii (grecii) să pună accentul pe dimensiunea lor mediteraneană, comună întregii Europe meridionale, ba şi Maghrebului şi Orientului Mijlociu; alţii (slovenii, croaţii şi, din ce în ce mai mult, românii) să acrediteze despre sine imaginea de „central-europeni cu interese în Balcani”.
Aceste alternative terminologice eufemizante au meritul de a atrage atenţia asupra faptului că spaţiul nostru, ca de altfel oricare altul, este o intersecţie de spaţii; că, adică, întinse zone din Balcani ţin şi de Europa Centrală, şi de cea meridională, şi de regiunea Mediteranei – cu care deţin în comun numeroase trăsături istorice şi culturale. Au însă dezavantajul că, tot multiplicând copacii, ajung să ne ascundă pădurea, astfel încât în plini Balcani „Balcania” devine de negăsit. Dar mai ales pe aceste nuanţări – meritorii şi necesare în sine – se grefează o tentativă „perversă” de dislocare şi „dezbinare” a obiectului însuşi, prin distincţia discriminatorie între Balcanii „buni” şi „răi”, „civilizaţi/europeni” şi „sălbatici”: primii situaţi la vest de antica frontieră dintre Imperiul Roman de Apus şi cel de Răsărit, iar astăzi de religie şi/sau tradiţie romano-catolică, ceilalţi la est de aceeaşi frontieră şi cuprinşi din punct de vedere cultural şi religios în sfera Ortodoxiei şi a Islamului. Am numit imaginea derivată din teoriile expuse de J.R.Huntington într-un eseu recent, intitulat The Clash of Civilizations (nu lipsit însă de precedente mai vechi1).
Reacţiile la o atare „exotizare” – tinzând a face din Balcani un spaţiu de stranietate, total diferit de Europa – atrag atenţia în contrapartidă asupra similitudinilor dintre regiunea noastră şi Occident, sau asupra părţii de vină ce revine chiar Occidentului, pentru „balcanizarea” Balcanilor. Astfel, într-o carte pe cât de frumoasă pe atât de lucidă cu titlul Understanding Balkans, cercetătoarea bulgară Maria Todorova reia armătura logică din eseul lui Edward Said despre Orientalism, pentru a demonstra că dimensiunea „balcanismului” este în fond produsă de privirea occidentală, adică de un punct de vedere determinat de un Erwartungshorizontpropriu, şi nu în primul rând preocupat de adecvarea la obiect. Tânărul istoric barcelonez Francisco Veiga (unul din cei mai buni specialişti occidentali în materie) radicalizează această idee în primul capitol al cărţii sale La trampa balcánica [“Capcana balcanică”], pe care chiar îl intitulează „Europa, butoiul cu pulbere al Balcanilor”. Continentul nostru, ne spune Veiga, a cunoscut pe întreaga-i întindere spaţio-temporală şi tribalisme, şi războaie religioase, şi puseuri de „curăţenie etnică”, uneori cu mult mai feroce decât cele înregistrate în ultimii ani în fosta Iugoslavie2. Astfel încât, în fond, Occidentul se dedă la o operaţiune de camuflaj ideologic, proiectând în Balcani propriii săi demoni, activi până deunăzi şi nu de tot adormiţi nici astăzi3.
În încheierea acestor consideraţii „apologetice”, aş adăuga, la rândul meu, că Balcanii au dobândit o personalitate explozivă din momentul în care au încetat a fi un spaţiu unificat de marile imperii (roman, bizantin, otoman) ce s-au succedat pe acest teritoriu, devenind, ca şi restul Europei, o regiune de state-naţiuni. Pentru această situaţie, în vocabularul politic neoelen se foloseşte termenul ethnokratos4, care o redă foarte exact (şi în continuare se va vedea de ce). Nu este locul şi nici momentul să analizez aici modul în care, pe durata acestui proces de aproximativ un secol (de pe la 1810 până la Războaiele Balcanice din 1910-’13, şi în unele cazuri până la sfârşitul primului Război Mondial), marile puteri implicate în „chestiunea orientală” şi-au exportat propriile lor conflicte de interese în regiunea noastră, contribuind astfel – nu puţin – la destabilizarea ei. Păstrându-mă pe un teren strict ideologic, voi spune doar că naţionalismele balcanice moderne sunt fără doar şi poate de provenienţă occidentală5. În speţă, aş zice, de sorginte germană: aceasta şi graţie faptului că, în majoritatea limbilor balcanice, conceptul identitar rasial-biologic („etnie”) şi acela politico-juridic („naţiune”) sunt desemnate cu acelaşi cuvânt, iar semantismul termenilor respectivi: popor, národ, ethnos etc. se acoperă destul de exact cu sfera de semnificaţie a lui Volk. Astfel, precum în scrierile lui Fichte de la începutul secolului al XIX-lea (Scrisori către poporul german), cele două noţiuni sunt identificate până la confuzie, iar de aici şi până la excluderea din naţiune a tuturor indivizilor sau grupurilor care nu aparţin etniei „eponime” (persecutarea minorităţilor, „curăţenia etnică” sau, în variantă soft, schimburile de populaţie în scopul omogenizării ethnokratos-ului) nu mai e decât un pas, pe care adeseori l-am parcurs cu o condamnabilă uşurinţă.
* * *
Critica stereotipurilor referitoare la Balcani nu trebuie să ne facă să uităm că răspunderea pentru instalarea lor ne revine într-o măsură covârşitoare nouă înşine. Autovictimizarea – când vindicativă („toţi conspiră contra noastră”), când lăcrimoasă („nimeni nu ne înţelege”/”nimeni nu ne iubeşte”) – din care ne-am făcut o adevărată vocaţie nu este atitudinea cea mai potrivită pentru a înţelege că „balcanizarea” Balcanilor ascultă mai ales de factori endogeni, dintre care cel mai grav mi se pare faptul că, în ciuda proximităţii şi a amestecului inextricabil pe unele teritorii, naţiunile, popoarele sau populaţiile din regiune – inclusiv elitele lor politice, economice şi intelectuale – de fapt se ignoră. Fie că ne place, fie că nu, acest tablou, al unor vecini ce îşi întorc unii altora spatele cu indiferenţă, atunci când nu-şi aruncă priviri piezişe peste zăplaz, se regăseşte, dincolo de geopolitică, şi în actualul profil cultural al Balcanilor.
Când, şi mai ales cum s-a ajuns la aşa ceva? Fenomenul se manifestă o dată cu mişcările de emancipare naţională din primele decenii ale secolului al XIX-lea (Serbia: 1805–1817; Grecia: 1821–1830; Valahia: 1821), iar dacă ţinem seamă şi de perioada de pregătire ideologică a acestora, începuturile procesului respectiv pot fi împinse cu aproximativ o jumătate de secol mai devreme. În acest răstimp, în Balcani pătrund în forţă ideile Luminismului european (mai ales francez) şi apoi ale naţionalismului romantic (de inspiraţie, cum am văzut, germană), provocând dezarticularea şi colapsul vechii ordini ideologico-instituţionale care, timp de secole, asigurase o unitate culturală a spaţiului nostru.
Înainte de a examina consecinţele respective în epoca modernă, poate că nu e de prisos să aruncăm o privire asupra perioadei anterioare, adică asupra deosebit de complexului Ancien Régime pe care, cu o expresie foarte izbutită, istoricul rus Dimitri Obolensky l-a numit The Byzantine Commonwealth. Ce înseamnă însă „Commonwealth-ul bizantin”? Înseamnă supravieţuirea instituţiilor bizantine după dispariţia Bizanţului ca entitate politică, prelungirea, adaptarea şi dezvoltarea lor de către statele „succesoare”; înseamnă de asemenea dăinuirea „nucleului dur” al culturii bizantine, a religiei şi bisericii creştin-ortodoxe de rit grec, a limbii greceşti ca limbă sacră6, precum şi, în bună măsură, ca limbă vehiculară; înseamnă mai ales „colonizarea” de către Bizanţ a mentalităţilor şi imaginarului colectiv pe o arie ce cuprinde nu numai teritoriile propriu-zis imperiale din Europa de sud-est şi din Asia Mică, ci şi vastele întinderi ale Rusiei care nu făcuseră parte din Imperiul Roman de Răsărit. După schisma religioasă din 1054, jumătatea de est a lumii romane a dobândit în Occident un renume pronunţat negativ – ca un cuib al tuturor intrigilor şi trădărilor şi ca leagăn al rafinamentului pervers şi steril numit „bizantinism” –, culminând cu tabloul aproape integral „negru” al Bizanţului, acreditat în Istoria...lui Gibbon. Cu toate acestea sau, mai aproape de o judecată istorică necolorată resentimentar, cu toată aculturaţia, adică „grecismul” său lingvistic, şi cu toată parţiala-i orientalizare instituţională7 (care îi şocau pe occidentali), Imperiul de la Constantinopol n-a încetat a fi o „a doua Romă”, cu nimic inferioară ca splendoare celei dintâi. Prin urmare, fascinaţia Bizanţului nu este decât aspectul pe care îl îmbracă în Europa orientală şi sud-orientală fantasma (în sensul aproape psihanalitic al cuvântului) a romanităţii, ce a bântuit întregul mental colectiv european, de-a lungul întregului Ev Mediu. Cu alte cuvinte, aceleaşi motive de prestigiu pentru care strămoşii Dvs. au atribuit titlul de Kaiser, adică Caesar, liderului unei coaliţii sau federaţii de triburi (căci aceasta înseamnă Reich la protogermani), i-au făcut şi pe vechii slavi să-şi numească şefii tribali ţar-i (de la acelaşi Caesar 8), iar pe ţarii ruşi să adopte în continuare denumirea de autocrator-i.
Chestiunea lexico-semantică a titlurilor monarhice de sorginte romană ne deschide accesul la un fascinant capitol de istorie a instituţiilor şi mentalităţilor, asupra căruia cer permisiunea să zăbovesc încă un moment. Este vorba de diversele „Rome” succesoare, ce revendică moştenirea primei, şi mai ales a celei de-a doua. Încă o dată, fenomenul, numit translatio Imperii, îşi are paralelele şi în Occident9, însă în estul şi sud-estul Europei el capătă o tentă mesianică, datorită faptului că, aici, popoarele şi populaţiile (creştine) din regiune au de înfruntat presiunea musulmană10. Prima în ordine cronologică, Rusia îşi arogă titlul şi misiunea de „a treia Romă”, în baza unei legende potrivit căreia legatul bizantin, de care grecii decadenţi de la Constantinopol s-au dovedit nedemni, a fost transferat Moscovei, ca împărăţie creştină pravoslavnică (ortodoxă), ce are misiunea de a recupera „Ţarigradul” căzut în puterea necredincioşilor. O „a patra Romă” au aspirat a deveni şi Principatele Danubiene, care, deşi supuse Porţii, nu se aflau sub ocupaţie otomană nemijlocită, dispunând în plus de ample margini de autonomie. Acest „Bizanţ de după Bizanţ” (cum l-a numit istoricul român Nicolae Iorga, în faimoasa lui carte cu acelaşi titlu, scrisă în franceză şi publicată prin anii ’30) este un Bizanţ low profile, care acceptă dispariţia modelului istoric de referinţă şi în consecinţă îşi propune ca pe teritoriul său să salveze ce mai era de salvat, şi chiar să reconstruiască ce se putea reconstrui din acel model. Astfel, Ţările Române constituie nu numai un pământ de azi, comparabil în condiţiile şi la proporţiile date cu ceea ce fusese Italia imediat după 1453, pentru o parte din intelectualitatea bizantină, ci şi un focar de cultură bizantin-postbizantină, uneori cu realizări de o certă originalitate, mai ales în secolul al XVIII-lea, când la Bucureşti şi la Iaşi domnesc principi greci din Fanarul constantinopolitan, ţintind la un soi de sinteză între „a patra” şi „a doua Romă”11.
În fine, tot o „nouă Romă” sau, mai bine zis, un „nou Bizanţ” este – într-un fel – chiar statul otoman. Cuceritorii turci nu numai că au păstrat structura administrativă şi o bună parte din instituţiile Imperiului cucerit, ci au creat chiar anumite „rezervaţii” în care viaţa bizantină s-a putut perpetua fără soluţie de continuitate cu trecutul. Una dintre acestea a fost aşa-numitul Rumi millet, comunitatea autonomă şi autoguvernată a populaţiei creştine, în frunte cu Patriarhul Ecumenic al Constantinopolei, învestit cu prerogative aproape imperiale asupra „supuşilor” săi12.Între aceste enclave bizantine şi statul succesor chiar au loc interacţiuni, tipice „Bizanţului de după Bizanţ”, ca de pildă în domeniul politicii externe a Porţii, care intră în întregime în atribuţiile Marelui Dragoman [„traducător”], ales de obicei – ca de altfel şi principii Ţărilor Române în secolul al XVIII-lea – dintre membrii familiilor vechi, bogate şi culte ale millet-ului creştin13. Astfel, în spaţiul delimitat de aceşti trei poli de putere: Patriarhia Ecumenică, cancelaria Marelui Dragoman şi – mai târziu – scaunele domneşti din Moldo-Valahia, se creează o adevărată aristocraţie bizantin-postbizantină – Fanarioţii14 –, de limbă greacă, religie ortodoxă şi mentalitate cosmopolită, ce constituie un important lobby [„grup de presiune”] în cadrul Imperiului Otoman15.
* * *
Iată aşadar caracteristicile „Vechiului Regim” de la care pleacă – fie şi pentru a-l „deconstrui” – modernitatea istorică şi culturală a Balcanilor. Este un background de care nu avem câtuşi de puţin a ne ruşina, dar care nu trebuie nici idealizat (aşa cum fac fundamentaliştii locali mai vechi şi mai noi, speriaţi de ”globalizare”). Căci modelul respectiv conţine şi anumite trăsături ce distorsionează incomod şi problematic raporturile noastre cu Europa modernă (din care, totuşi, ne considerăm parte integrantă). Una din ele, bunăoară, este cea subliniată ironic de Danilo Kiš, vorbind despre creştinarea ruşilor după ritul bizantin: „[...] Rusia nu va fi cuprinsă de cultul cavalerismului şi va continua să-şi bată femeile, de parcă cultul doamnelor n-ar fi existat niciodată”. Altceva e faptul că lumea bizantin-ortodoxă nu a cunoscut Renaşterea şi ridicarea individului la rangul de subiect privilegiat al Istoriei16: în civilizaţia noastră tradiţională, prioritară rămâne comunitatea etnică sau de credinţă – care în teologia rusă se cheamă sobornost’ –, ceea ce explică relativa noastră indiferenţă faţă de drepturile individuale (justificată cu ajutorul principiului Salus populi suprema lex) şi, în ultimă instanţă, „ieftinătatea” vieţii omeneşti în Balcani.
Luminismul occidental pătrunde aşadar în spaţiul nostru cultural cu forţa şi efectul unui „berbece” de asediu care, tot izbind în fortificaţiile vechii ordini ideologice, sfârşeşte prin a le dărâma (sau măcar prin a le şubrezi iremediabil). Momentul imediat următor este cel romantic, reprezentând faza complementară a (re)construcţiei, ce valorifică şi refoloseşte o bună parte din materialul obţinut prin demolare. Suprema sarcină constructivă pe care şi-o asumă Romantismul este compilarea aşa-numitelor „mari naraţiuni” [Grands Récits], unde extinse capitole ale trecutului (bizantin) comun sunt „şterse” şi apoi „re-scrise” ca episoade ale identităţilor, istoriilor şi culturilor „naţionale” luate una câte una. Tot Romantismul purcede în continuare la conectarea formaţiunilor culturale nou create cu un alt pol de universalitate, localizat de aci înainte în Occident. Literaturile „naţionale”, de pildă, îşi revendică fiecare locul ei în cadrul a ceea ce Goethe numea Weltliteratur, iar teoreticianul american Harold Bloom defineşte astăzi – în polemica lui carte cu acelaşi titlu – drept „Canonul occidental” [The Western Canon]. De remarcat o nouă simetrie complementară: în timp ce în faza anterioară romanticii exaltaseră „diferenţele specifice” şi distanţarea „culturilor naţionale” de vechiul Canon (bizantin), acum ei caută şi uneori inventează afinităţi elective cu Occidentul17.
Dacă vom conveni – şi nu văd de ce n-am face-o – că dublul demers romantic a fost încununat de succes, va trebui să conchidem că, în epoca modernă, formaţiunile culturale „naţionale” apărute în regiunea noastră după colapsul Commonwealth-ului bizantin sunt definitiv lipsite de conexiune între ele, fiind în schimb conectate direct la cultura occidentală. Cu alte cuvinte, în ultimele două secole nu a existat şi nu a putut exista o comunicare şi un dialog nemijlocit între scriitori, gânditori sau artişti greci, români, turci, bulgari, sârbi..., nici măcar o receptare comună a unor stimuli culturali din afară, ci doar raportări individuale şi separate la sisteme de referinţă apusene. În acest sens, iată cum vede comparatista şi românista bulgară Rumjana Stančeva (non) relaţiile culturale dintre Bulgaria şi România: „[...] îmi imaginez situaţia literaturii comparate în sud-estul Europei ca un triunghi isoscel. Maeştrii, modelele, sunt căutate şi de o parte şi de alta în Occident, şi tot Occidentul este recunoscut, atât în Bulgaria cât şi în România, ca vârf al triunghiului. Rămâne doar ca bulgarii şi românii, din interes şi curiozitate între vecini, să treacă şi la contacte directe, în scopuri de informare”18.
Înseamnă oare aceasta că literaturile şi culturile noastre au devenit cantităţi incomensurabile între ele, fără vreo scară comună de comparaţie? Desigur că nu, dar cu condiţia să avem în vedere faptul că un comparatism „clasic”, al influenţelor, nu mai are obiect şi că, deci, orice judecată comparativă, pentru a fi cu adevărat pertinentă, va trebui focalizată asupra paralelismelor. Un asemenea demers cuprinde două etape:
1. Prima va include comparaţia produselor culturale locale cu modelele lor posibile sau probabile (curente literare şi artistice, tendinţe intelectuale şi ideologice etc.) din spaţiul Canonului Occidental. Obiectivul acestei etape e să constatăm sub ce „unghi de refracţie” are loc receptarea modelelor respective, precum şi să estimăm în ce măsură deschiderea fiecărui unghi este (sau nu) în funcţie de parametri de tipul tradiţiilor şi mentalităţilor „naţionale” ş.a.m.d.
2. În a doua etapă vom compara diversele „refracţii” locale între ele, în căutare atât de analogii cât şi de diferenţe. Asemenea date (dacă şi câte există) vor constitui „dimensiunea balcanică” în actualizarea cutărui sau cutărui curent artistic ori ideologic din Occident. Trebuie să subliniem însă că o atare dimensiune nu aparţine naturaliter obiectelor comparate: ea poate fi observată doar ca „deviere” de la Canonul Occidental, şi deci este în esenţă o prelungire a acestuia.
Presupoziţia pe care o implică demersul comparativ centrat de paralelisme este că, în alegerea, adoptarea şi adaptarea unui model, rolul determinant îl joacă însuşirile şi necesităţile receptorului, care vor imprima receptării anumite distorsiuni, defazaje, abateri sau, dimpotrivă, corectări ale traiectoriei, acceleraţii sau ralantiuri – toate acestea constituind ceea ce am numit „unghiul de refracţie”. Unghi care, pe de altă parte, poate fi specific unei arii mai înguste („naţionale”) sau comun unei arii mai largi (în speţă Balcanilor).
Acest capitol care, după părerea mea, ocupă un loc central şi crucial în cadrul unei Kulturkritik de orientare comparatistă a Balcanilor, se deschide asupra unui amplu şi fascinant spectru de probleme şi întrebări. Enumăr în continuare câteva dintre ele. De ce, fără excepţie, în spaţiul balcanic a pătruns nu „înaltul Romantism” vizionar [high Romanticism], ci „Romantismul îmblânzit” de tip Biedermeyer [tamed or Biedermeyer Romaticism]?19 De ce, în receptarea avangardelor europene, românii, grecii şi sârbii s-au orientat către Suprarealism, iar bulgarii şi croaţii către Expresionism? Ce „mesaj” conţine eşalonarea în timp a suprarealismelor balcanice: cel sârb în paralel cu cel francez – cel grec la sfârşitul anilor ’30 şi în perioada ocupaţiei – cel românesc din 1944-’48, într-o acceleraţie exasperată, pe când la orizont se profila tot mai ameninţătoare umbra regimului stalinist pe cale de instaurare în ţară? Cum interpretăm această reluare succesivă de la zero a efortului suprarealist, fără nici un ecou de la o arie locală la alta, dar cu raportarea tuturor la centrul parizian? Cum de avem de-a face, în Serbia şi în România, cu grupuri şi mişcări suprarealiste bine structurate, iar în Grecia, doar cu suprarealişti izolaţi şi cu o vagă atmosferă suprarealistă? De ce grecii au receptat cu precădere estetica Suprarealismului, iar românii şi sârbii întreaga lui Weltanschauung? Şi în fine, dată fiind această similitudine, de ce totuşi în Serbia mişcarea suprarealistă a fost „uzurpată” de ideologia comunistă, iar în România nu? E limpede că, la cele mai multe din întrebările de mai sus, răspunsul satisfăcător e departe de a fi fost dat, ori măcar întrezărit, căci pentru aşa ceva e nevoie de o competenţă interculturală – regională şi nu numai – pe care puţini balcanici o avem. La fel de limpede e însă şi faptul că numai dobândirea unei asemenea competenţe ne va scoate din izolarea şi ignorarea reciprocă ce constituie unul din aspectele cele mai supărătoare ale „balcanismului”.
Corolarul teoretic al celor spuse până acum este că un astfel de comparatism al paralelismelor locale, raportate la un sistem de referinţă european, are nevoie de un criteriu de estimare „din aproape în aproape” a rezultatelor obţinute de o cultură sau alta din regiune în cadrul procesului descris. Această poziţie „pilot” ar reveni acelei formaţiuni culturale balcanice care, în comparaţie cu alte „culturi naţionale” vecine, apare ca fiind mai avansată pe calea europenizării.
Din raţiuni pe care nu e locul nici momentul să le elucidez aici şi acum, mi se pare că un asemenea etalon poate oferi România,o ţară unde racordarea creatoare la Canonul Occidental s-a înfăptuit şi mai complet şi mai solid decât în altele. De prisos să subliniez că afirmaţia mea este de tip descriptiv şi foarte relativă, fără pretenţii de evaluare şi cu atât mai puţin de absolutizare axiologică. Cu această rezervă răspicat formulată, se poate conchide, cred, că abordarea comparativă a oricăreia din literaturile sud-est europene nu are decât de câştigat de pe urma unui paralelism cu literele româneşti.
* * *
Pentru exemplificarea ultimei teze am pregătit două „studii de caz”, privind Romantismul şi Suprarealismul grec, ale căror particularităţi pot fi înţelese mai bine prin raportare la curentele româneşti respective. Expunerea lor amănunţită ar necesita însă detalii „tehnice” de istorie literară a celor două ţări, detalii care, sunt sigur, ar suna din cale afară de fastidios în auzul unui public german.
* * *
Aşa cum am văzut, la aşa-numitul Canon Occidental culturile balcanice au accedat treptat, după pierderea (care în bună măsură a fost şi o negare) a Canonului propriu, adică a acelui model unitar numit „Commonwealth-ul bizantin” sau – dintr-un punct de vedere uşor diferit – „Bizanţul de după Bizanţ”. Această schimbare de paradigmă, echivalentă cu o pierdere a identităţii culturale neurmată prea curând de dobândirea alteia noi, a reprezentat la vremea ei o ruptură dureroasă, dar n-am fost noi nici primii, nici ultimii, care au trecut printr-o atare experienţă.
Principalul meu domeniu de activitate, hispanistica, mi-a permis să urmăresc îndeaproape cum mutaţii culturale relativ analoge au devenit în America Latină prilejul unui adevărat delir hermeneutic pe tema aşa-zisei „dependenţe” a producţiei intelectuale locale de tip „colonial”, de o piaţă a valorilor culturale controlată de aşa-zisa „Metropolă” (adică de Europa Occidentală şi de Statele Unite). Ca să ne convingem de ridicolul unor asemenea văicăreli, ajunge să ne gândim că „dependenţa” respectivă garantează astăzi, pentru prima oară, participarea pe picior de egalitate a Americii Latine la devenirea culturii universale, şi că produsele „coloniale” cu pricina se numesc nici mai mult, nici mai puţin decât Jorge Luis Borges, Octavio Paz, Julio Cortázar, Gabriel García Márquez, Mario Vargas Llosa sau Carlos Fuentes... În lumea de limbă spaniolă, asemenea „perle”, pe care cu o monotonă abundenţă le produce „Şcoala resentimentului” – cum a numit-o cu sagacitate teoreticianul Canonului Occidental, Harold Bloom –, se nutresc din rămăşiţele unui stângism de Lumea a Treia, întremat cu injecţii de „corectitudine politică” made in USA. Amuzant şi îngrijorător în acelaşi timp e faptul că acest discurs începe să se facă auzit şi prin părţile noastre, alimentat de un incredibil amalgam compus din naţional-comunişti nostalgici ai lui Ceauşescu şi admiratori ai lui Milošević, naţionalişti fascizanţi şi exponenţi ai unui clericalism „de şcoală nouă”.
În ce mă priveşte, consider fără rezerve pozitiv faptul că ne-am desprins de un Canon arhaic şi saturat, cum era cel bizantin-postbizantin în pragul secolului al XIX-lea, şi ne-am cuplat la paradigma modernităţii. Departe de a constitui o servitute nivelatoare, o atare evoluţie ne-a deschis orizonturile Weltliteratur-ii, care e de neconceput altfel decât în sânul Canonului Occidental. Mutaţia respectivă şi-a avut desigur preţul ei, care până de curând a fost lipsa comunicării culturale cu vecinătatea imediată.
În vremea din urmă se constată (sau se bănuieşte) o anume relaxare canonică, fenomen în care adepţii relativismului axiologic postmodern ar vrea să vadă dispariţia oricărei „canonicităţi”. Nu consider câtuşi de puţin dezirabilă o astfel de evoluţie, ce ar însemna de fapt o „balcanizare” a Canonului Occidental. Dacă însă, în loc de aşa ceva, ea va duce – după cum cred şi sper – la desfiinţarea raporturilor unilateral ierarhice dintre centru şi periferie, precum şi la reîntemeierea Canonului pe principiul pluralismului, adică al unor centre multiple şi multiplu corelate, atunci schimbarea ce se întrevede poate deveni deosebit de fastă.
Note
1 Să ne amintim, bunăoară, de butada mai degrabă simpatică a vienezilor, potrivit căreia „Europa se termină la Ring”, sau de Metternich, pentru care spaţiul de la Răsărit de Viena era halb Asien.
2 Ca să nu coborâm în timp până la al doilea Război Mondial şi la Shoah, iată un exemplu strict contemporan. În războiul civil „larvat” din Ţara Bascilor, activismul terorist al ETA subîntinde un rasism atât de „pur şi dur”, încât ar stârni invidia până şi a lui Rosenberg. Teroriştii de astăzi recunosc drept „părinte spiritual” pe Aranda, ideolog al naţionalismului local, care susţinea pe la finele secolului al XIX-lea că, dintr-o Euzkadi emancipată etnic, ar trebui nu numai izgoniţi indivizii de origine castiliană şi din alte regiuni ale Spaniei, ci eliminate chiar... plantele de provenienţă non-pirineică.
3 Nu ştiu dacă Veiga cunoaşte sau nu anumiţi precursori ai săi în acest mod de punere a problemei. În ce mă priveşte, îmi face plăcere să percep aici ecouri dintr-un gânditor (din păcate, foarte puţin citit şi citat astăzi), exponent al acelui spirit german atent la nuanţe şi la particularităţi, a cărui influenţă – după românul Lucian Blaga – este „catalizatoare”, în sensul că te îndeamnă nu să-l imiţi, ci să fii tu însuţi. Este vorba de contele Hermann Keyserling, filozoful-globtrotter în care înclin să văd (alături de spaniolul José Ortega y Gasset) pe unul din cei mai importanţi precursori ai ideii europene. Keyserling, deci, în capitolul despre Balcani al cărţii sale Spektrum Europas, apărute prin anii ’20, pare a extrapola în metafizic aceeaşi idee: circumscriindu-şi „demonia” în spaţiul balcanic, Europa efectuează un exorcism şi un act de katharsis, fără de care întreaga lume s-ar „balcaniza”.
4 Prima componentă a cuvântului e perfect recognoscibilă; a doua, în greaca clasică înseamnă „putere”, „forţă” (uneori chiar coercitivă), iar în greaca modernă i s-a atribuit înţelesul de „stat”.
5 Căci în perioada premodernă – otomană – singura identitate colectivă operantă era millet-ul, adică „naţiunea religioasă” din dreptul musulman.
6 Alături, desigur, şi de alte asemenea „hagio-glosse” (având însă o arie mai redusă), precum slavona bisericească.
7 Titlul imperial, de pildă, din militar (Imperator-ul nu era decât comandantul suprem al armatelor Rei publicae) devine monarhic: Autocrator. Termenul cu pricina, însemnând literal „cel ce îşi trage din sine însuşi” (auto) „puterea statală” (kratos), ai zice că rezumă orgolioasa afirmaţie a Regelui Soare: L’état c’est moi.
8 În germană însă cuvântul sună chiar foarte conform prescripţiilor foneticii istorice latine şi ale doctrinei didactice pronuntiaitio restituta (’Kae/i – sar’). De notat, pe de altă, parte că transformarea acestui nume propriu în denumire a unei demnităţi se iniţiază tocmai la Bizanţ, unde desemnează pe principii din familia imperială şi/sau pe moştenitorii tronului aleşi după uzanţa romană prin adopţiune de către împăraţi.
9 Să ne amintim, de pildă, de das Heilige Römischer Reich Deutscher Nation, proclamat în secolul al X-lea, în prelungirea precedentului lui Carol cel Mare, care, după ce a unificat Occidentul sub sceptrul său, a simţit nevoia să fie încoronat ca Împărat, la Roma (gest imitat peste secole, în acelaşi loc, de Napoleon). În treacăt fie spus, probabil datorită acestui fapt Carolus Magnus a fascinat şi el imaginarul popular de la un capăt la altul al continentului, devenind, în Est, întruchiparea prin antonomasie a monarhului feudal de tip occidental. Mărturie stau o serie de denumiri ale demnităţii regale, derivate de la numele propriu al primului Împărat medieval al Occidentului: korol’ (la ruşi), kral’ (la slavii de sud), kiraly (la maghiari), crai (la români).
10 Acest mesianism este atât de puternic, încât continuă a se face simţit până în epoca modernă. Astfel, chiar şi un proiect atât de radical ca acela al „Republicii Elene”, de inspiraţie iacobină, elaborat la sfârşitul secolului al XVIII-lea de către revoluţionarul grec Rhigas Pheraios, urmărind constituirea unei federaţii a popoarelor din Balcani şi Asia Mică (inclusiv turcii), este circumscris unui teritoriu strict coincident cu acela al Bizanţului.
11 O dovadă a măsurii în care această sinteză a reuşit, este şi faptul că, vorbind despre români, Keyserling susţine, în Spektrum Europas, că, la ei, caracterul bizantin e chiar mai evident decât la grecii moderni.
12 Otomanii au mers până acolo încât au restaurat autoritatea Bisericii Ortodoxe în Grecia continentală şi în Arhipelag, unde fusese uzurpată de către catolici pe durata dominaţiei „frânce” (după Cruciada a IV-a).
13 Explicaţia este că musulmanii întâmpinau oprelişti religioase în a învăţa limbi străine.
14 Numiţi astfel pentru că, la Istanbul, locuiau în Cartierul Farului [ngr. Fanari; tc. fener], unde se află şi palatul patriarhal.
15 Grupul respectiv este şi purtătorul unui foarte interesant „paradox fanariot”, ce constă în aceea că, pe de-o parte, constituie expresia cea mai tipică şi coerentă a „Bizanţului de după Bizanţ”, iar pe de altă parte, datorită legăturilor lor privilegiate cu Apusul, Fanarioţii devin divulgatorii par excellence ai ideilor care vor duce la descompunerea acestei formaţiuni istorico-culturale.
16 Semne timide ale unei mutaţii spirituale de tip renascentist se pot bănui de fapt şi la Bizanţ, însă în epoca târzie a Paleologilor ele neapucând să se precizeze din pricina cuceririi otomane.
17 De exemplu, teoreticienii şi istoricii greci au tendinţa să „umfle” la maximum contribuţia adusă de cărturarii bizantini exilaţi la declanşarea Umanismului apusean, neuitând totodată să sublinieze apăsat existenţa unei „Renaşteri cretane”. Colegii lor români descifrează elemente de stil gotic în arhitectura populară din nordul Transilvaniei şi descriu un complex şi polivalent „baroc românesc” la începutul secolului al XVIII-lea. În baza unei logici foarte asemănătoare şi-au inventat şi ucrainenii propriul lor baroc (care de fapt se dezvoltă – deşi aşa ceva e „politiceşte incorect” de susţinut în Ucraina – în prelungirea faimosului Barok Sarmacki polon).
18 Din păcate, trebuie spus că, cel puţin deocamdată, „baza triunghiului”, adică orice gen de contact direct – fie şi numai în scopuri informative –, constituie doar o dorinţă pioasă.
19 Distincţia dintre cele două variante tipologice, care sunt şi faze cronologice ale Romantismului, a fost formulată de teoreticianul româno-american Virgil Nemoianu, în cartea sa The Taming of Romanticism (1984).