O fată bătrână în faţa oglinzii
Pentru tiparLiteratura seamănă în momentul de faţă cu o fată bătrână care stă toată ziua în faţa oglinzii şi îşi evaluează şansele de a-i cuceri pe bărbaţi fără să-i consulte în această privinţă. Ea construieşte tot felul de strategii de seducere a cititorilor, deşi nu mai are de mult cititori.
De una singură se bucură când consideră că s-a fardat cu artă şi tot de una singură se întristează în momentul în care machiajul i se pare neinspirat. Pregătirile pe care le face pentru marea întâlnire, aceea cu publicul, se prelungesc la nesfârşit, se transformă într-o îndeletnicire vicioasă.
Sunt la ordinea zilei discuţiile despre importanţa canonului literar. Sintagma preluată cu fervoare de criticii români de la Harold Bloom se referă, printre altele, la un sistem de aşteptări care i-ar fi propriu publicului dintr-o anumită epocă, în raport cu literatura. Dar publicul din epoca noastră nu mai aşteaptă nimic de la literatură. Lui îi este totuna dacă o carte de versuri ilustrează o concepţie modernă sau una postmodernă despre poezie. Pentru el cartea respectivă pur şi simplu nu există, chiar dacă a fost tipărită cu o mare cheltuială de energie şi se află în vitrinele tuturor librăriilor.
Cei care citesc astăzi literatură sunt exclusiv cei care o produc. Li se adaugă – ocazional şi fără nici o semnificaţie – elevii şi studenţii obligaţi de examene să parcurgă o anumită bibliografie. Aceştia au sentimentul că îndeplinesc o formalitate, care ţine de birocraţia accesului lor la condiţia de oameni maturi. Când citesc (dacă citesc şi dacă nu cumva se mulţumesc cu ceea ce află despre cărţile de pe listă de la cititorii profesionişti), nu intră cu adevărat în jocul lecturii, nu se lasă în voia emoţiei estetice, nu devin dependenţi de literatură.
Un critic literar afirmă că Ion D. Sîrbu a fost subevaluat înainte de 1989. Alt critic literar susţine că Ion D. Sîrbu este supraevaluat în momentul de faţă. Subevaluat de cine? Supraevaluat de cine? Oamenii de pe stradă, aceia luaţi în considerare de anchetele de opinie, nu ştiu cine a fost Ion D.Sîrbu şi nici nu-i interesează. Ierarhizările le fac exclusiv literaţii.
Faimoasa anchetă iniţiată de revista „Observatorul cultural”, pe tema „Primele zece romane ale literaturii române”, s-a adresat unui număr relativ mare de persoane (peste 150),dar toate aceste persoane erau critici literari sau tineri cu veleităţi de critici literari. Ideal ar fi fost ca la anchetă să participe şi nespecialişti în literatură, cititori propriu-zişi, puri, dezinteresaţi, dar... de unde să iei asemenea cititori? Un nespecialist în literatură nu poate mărturisi care sunt primele zece romane pe care le preferă, întrucât zece romane n-a citit cu totul, de-a lungul întregii lui vieţi.
Unii critici literari cunosc această situaţie, dar nu o consideră alarmantă. Eu o consider mai mult decât alarmantă, o consider sfârşitul literaturii.
Dacă societatea nu mai are nevoie – indiferent din ce cauză – de serviciile scriitorilor, creaţia literară se transformă într-o îndeletnicire maniacală, fără şanse de-a mai cunoaşte momente de avânt. Eu nu cred, ca Nicolae Manolescu, că „puterea de creaţie nu scade (nu creşte) în funcţie de condiţiile externe” şi că timpul poate fi „prielnic sau dimpotrivă numai pentru publicarea operelor, nu şi pentru scrierea lor”. După părerea mea, producerea unor opere literare depinde în mod direct de măsura în care este nevoie de ele. Se întâmplă exact ce se întâmplă în armată în timp de pace şi în timp de război. În timp de pace, când se fac mii de exerciţii cu sentimentul inutilităţii, când se simulează lupta în perimetrul cazărmilor, iar militarii îşi dau note unii altora, scade până aproape de zero probabilitatea apariţiei unor genii militare. În schimb, în regimul de urgenţă instituit de un război, când armata devine cu adevărat necesară, creşte spectaculos inventivitatea producătorilor de armament şi a şefilor de stat major, se afirmă personalităţi care rămân ulterior în istorie.
Scriitorii de azi îşi lustruiesc la nesfârşit bocancii, învaţă să bată pasul de defilare şi poartă în spate zdrăngănitoare pistoale automate, având ca singură satisfacţie calificativul „foarte bine” acordat de comandantul de pluton. Eficacitatea şi utilitatea pregătirii lor rămân neverificate.
Ei nu s-au mai confruntat de mult cu publicul, cu publicul real, nemilos în aprecieri, nu cu acela anemiat şi tendenţios, format din ei înşişi.
Este foarte trist că se întâmplă aşa. Este ca şi cum medicii s-ar trata doar între ei, ca şi cum avocaţii şi-ar acorda numai unii altora asistenţă juridică sau ca şi cum profesorii şi-ar face educaţie reciproc, îmbătaţi de frumuseţea metodelor pedagogice folosite.
Tudor Arghezi, căruia îi plăcea să joace comedia modestiei, a definit foarte bine statutul cărţii de literatură: „robul a scris-o, domnul o citeşte”. În vremea noastră, însă, robul a scris-o, robul o citeşte. (Sau, şi mai rău, domnul a scris-o, domnul o citeşte, pentru că scriitorul nu se mai consideră nici măcar în joacă un lucrător, ci are veleităţi de VIP.)
Mă apropii de încheierea lucrului la o amplă istorie a literaturii române contemporane şi am sentimentul că sunt ultimul cititor al acestei literaturi. Bineînţeles că nu sunt ultimul. Mereu se vor mai găsi câţiva exploratori ai cărţilor scrise în limba română în a doua jumătate a secolului douăzeci. Dar ei vor avea atitudinea unor arheologi. Vor dezgropa texte pentru a le expune într-un muzeu, şi nu pentru a se bucura din toată inima de frumuseţea lor.
În loc să se piardă în discuţii sterile despre supremaţia unuia sau altuia dintre curentele literare, despre eficacitatea sau ineficacitatea literaturii în perioade de criză a societăţii etc., etc., scriitorii ar trebui să înceapă o campanie de recucerire a publicului. N-au prea multe şanse să reuşească. Dar ar fi păcat să nu încerce. Nimeni nu le poate spune la ce metode trebuie să recurgă în acest scop. Urmează să inventeze ei ceva, ceva nemaivăzut, un curcubeu din cuvinte, care să captiveze publicul mai mult decât filmele cu împuşcături sau talk-show-urile. Sigur este că preocuparea lor de acum, aceea de a se ierarhiza unii pe alţii şi de a se autoproclama geniali, necesari, de neînlocuit nu poate salva literatura.
Literatura va putea fi considerată salvată atunci şi numai atunci când oamenii de pe stradă, cu profesii neliterare, vor discuta cu însufleţire despre ultima carte citită, fiind gata să se certe pentru a-l impune în vârful ierarhiei pe scriitorul preferat al unuia sau al altuia dintre ei. Când întâlnind – tot aşa, pe stradă – un critic literar, acei oameni îl vor opri şi îl vor ruga să arbitreze el disputa.