“Cînd muzele tac – tunurile prind să bată...”
Pentru tiparDacă muzele ar trebui să tacă, atunci cînd bat tunurile?!
La această întrebare retorică poeţii oferă un singur răspuns care se reţine: „Cînd muzele tac, tocmai atunci tunurile prind să bată”.
Voi exemplifica cu un episod din marele război Peloponez (sec. VII înainte de Hristos), cînd s-au confruntat cei doi mari rivali: Sparta şi Messenia.
În lupta de la Kalamata balanţa victoriei înclinase către Messenia şi doar căderea întunericului îi salvă pe spartani de o înfrîngere ruşinoasă.
Pentru confruntarea decisivă de a doua zi, însă, nu le mai ajungeau oşteni nici spartanilor, nici messenienilor.
Şi-atunci adunările poporului din cele două polisuri greceşti au hotărît: să decidă destinul ostilităţii dintre ei – poeţii.
Cei mai buni versuitori – Tirteus din Sparta şi Alkman din Sardes – au fost puşi să se confrunte în faţa războinicilor şi a poporului.
„Lupta” poeţilor a durat trei zile şi trei nopţi: fiecare aed a folosit metaforele cele mai alese, epitetele cele mai subtile, replicile cele mai tăioase, în acompaniament de lire şi de strigăte aprobatoare sau dezaprobatoare, în prezenţa rămăşiţelor celor două armate şi a unui juriu de experţi întru ale poeziei, aduşi din alte oraşe, mînuitorii de cuvinte, demonstrîndu-şi în faţa acestora toată abilitatea şi măiestria.
În ziua a treia, messenienii, cei care cîştigaseră ceva mai înainte confruntarea armelor, şi-au recunoscut înfrîngerea.
Astfel, pentru prima dată în istorie, o luptă aproape pierdută de o armată a fost cîştigată de un poet.
Spartanii, care fuseseră la un pas de a pierde războiul condus de generalii lor militari, l-au cîştigat pe cel condus de generalii poeziei.
Unde nu a putut cîştiga spada, a cîştigat metafora.
Unde arcul cu săgeţi a fost neputincios, a învins lira cu cîntece.
E o lecţie a istoriei, aproape uitată, dar încărcată de adînci semnificaţii, căci, dacă de-a lungul vremurilor s-ar fi întrecut, în cîntec, poeţii, ar fi rezultat, în urma fiecărei confruntări dintre ei, mult mai puţine jertfe umane, ar fi existat mult mai puţini morţi şi răniţi, ar fi însemnat mult mai puţine ruine sau destine mutilate...
Din păcate, conducătorii de popoare de mai încoace au uitat atît de poeţi, cît şi de utilitatea poeziei.
Eu vin din Republica Moldova, unde acum zece ani a avut loc un conflict armat sîngeros.
Războiul de la Nistru din 1992 dintre Republica Moldova şi regimul separatist şi terorist de la Tiraspol, susţinut de Armata a 14-a a Federaţiei Ruse, mai continuă şi azi în culisele diplomatice.
Cum pentru o altă confruntare militară nu ne mai ajung nici ostaşi şi nici tancuri, am propus: n-ar fi oare mai potrivit să fie invitaţi ca să se înfrunte, dintr-o parte şi din alta, poeţii celor două maluri de rîu?!
Să zbîrnîie metaforele, să şuiere dactilii, să vuiască iambii, şi nu şrapnelele, minele sau obuzele ca acum zece ani.
Şi un juriu obiectiv, cum unul în frunte cu Dumnezeu e mai puţin probabil, – alcătuit din personalităţi notorii ale planetei: Alain Robbe-Grillet, Nemesio Sánchez, Charles Carrère, José Luis Reina Palazon, Nicolae Breban, Cezar Ivănescu, Alan Brownjohn, Eugen Uricaru, prezenţi şi la această manifestare – să stabilească cui să-i revină victoria definitivă.
Să procedăm, ziceam, precum grecii de acum 27 de secole: după ce generalii de armată şi-au dovedit absoluta lor neputinţă, să-i lăsăm pe generalii Poeziei să vorbească.
Şi în alte zone conflictuale de pe glob, unde politicienii nu sînt capabili să facă pace decît împuşcînd, bombardînd, omorînd, să fie invitaţi întru a se întrece poeţii.
Poezia, sînt sigur, poate să împace nişte oştiri gata să se încaiere.
Zilele trecute, într-o localitate cu nume turanic de la sudul Basarabiei, i-am rugat pe nişte copii să-mi arate primăria, apoi, între altele, i-am întrebat: „Dar voi de ce naţionalitate sunteţi?”. Şi unul dintre aceştia mi-a răspuns: „Noi suntem de naţionalitate copii”.
Într-o lume atît de împărţită, numai copiii nu sînt împărţiţi, nu sînt molipsiţi de morbul separatismului, terorismului, federalizării ş.a.m.d.
Ce facem astăzi noi, oamenii scrisului, pentru lumea de mîine, care sînt copiii acestei părţi a Europei?
Cum o salvăm?
Putem face multe pentru ea: muzele să procedeze astfel încît să amuţească tunurile, poeţii să ofere soluţii politicienilor, iar poezia să devină o alternativă intoleranţei, izolaţionismului, separatismului, terorismului şi altor „isme”.
Aceasta ar putea deveni marea ei misiune, de ambasadoare a păcii şi înţelegerii între popoare.
Cum a încercat s-o acrediteze şi Festivalul Internaţional Zile şi nopţi de literatură de la Neptun–Mangalia, unde importante personalităţi din Vest încearcă să descopere o Ţară şi o Literatură din Est.
Acea literatură, creată în fostele ţări socialiste de scriitori, dar – oricît ar părea de paradoxal – şi de cenzură, care a antrenat un public atent la nuanţe, azi este pe cale de dispariţie.
Din păcate, însă, odată trecută la mesajul direct în ultimul deceniu, s-a dovedit că aceasta nu mai preocupă nici chiar cititorul din propria ţară.
Circulaţia valorilor dinspre Est la ora actuală a fost stopată, ea are loc doar dinspre Vest către Est, şi aproape deloc invers.
Dacă marii scriitori din Est erau acum 20-30 de ani editaţi sau premiaţi (Brodsky, Pasternak, Blaga, Blandiana, Dinescu etc.) mai mult ca „disidenţi” politici decît ca disidenţi ai culturii, la ora actuală aceştia sînt mai puţin căutaţi.
Într-o tendinţă de apropiere, ar urma să se pună accent pe traductibilitatea culturii, nu pe intraductibilitatea ei.
Principala trăsătură a spiritului european este sau ar trebui să devină vocaţia dialogului.
Aş mai îndrăzni să afirm că Vestul mai are nişte datorii faţă de Estul cultural, după ce l-a abandonat ceva mai înainte din punct de vedere politic, sortindu-l, prin abandon, la anihilare spirituală, el urmînd să-l redescopere şi să-i acorde un avans de încredere, pînă se va debarasa de complexe şi suspiciuni.
Cultura europeană ar avea, cred, numai de cîştigat dacă şi-ar recupera componenta ei înstrăinată aproape o jumătate de secol.
Iar o jumătate de secol e o viaţă de om.
În acest sens, manifestarea actuală care are loc în România e plină de încărcături simbolice.
Ea a amintit o frază rostită de Nichita Stănescu: „România, în materie de Poezie, este un mare imperiu”.
Festivalul Internaţional Zile şi nopţi de literatură are şansele să devină unul dintre cele mai importante din această parte a bătrînului continent, iar Premiul „Ovidiu” – un veritabil Premiu Nobel al Balcanilor.