“Din fericire, trăim timpuri în care scriitorul nu mai trebuie să se exileze”
Pentru tipar–Dragă Magda Cârneci, iată-ne la un primordiu relevant, la primul Festival Internaţional Zile şi nopţi de literatură, care sperăm să fie de bun augur, adică să aibă continuitate, ritmicitate şi poate chiar simetrie, astea şi altele asigurându-i consistenţa şi statornicia unei tradiţii. Care crezi că sunt sau ar trebui să fie motivaţiile ideatice ale unei astfel de manifestări?
– Festivalul a fost conceput ca să deschidă literatura română către restul lumii într-un mod sistematic, instituţionalizat şi cu o anumită lărgime de mână. Ceea ce s-a mai încercat până acuma a fost, cred eu, mai mult sau mai puţin întâmplător. Există şi alte festivaluri în ţară cu participare internaţională, dar acesta se arată a fi unul cu adevărat de anvergură internaţională.
– Domnul Marin Mincu spunea că omologarea literaturii române ar putea avea mult de câştigat anume şi de la astfel de construcţii culturale, precum e cea prezentă.
– Sunt convinsă că aşa este. Eu sunt o frecventatoare constantă a festivalurilor internaţionale de literatură şi mi-am putut da seama, în ultimii zece ani, ce rol important au avut în promovarea literaturilor din ţările în care acestea s-au desfăşurat. Am un exemplu concret, Slovenia, pe care o cunosc destul de bine şi care, datorită unui festival, precum e cel de la Vilencia, a reuşit a-şi face cunoscută literatura în multe limbi, să dezvolte relaţii constante cu traducători, profesori universitari, editori, toţi aceşti oameni care aparţin, de fapt, reţelei culturale internaţionale şi care au fost câştigaţi ca prieteni fideli ai acelui spaţiu spiritual. Cred că putem prelua şi noi acest exemplu care, de altfel, există şi în alte părţi, ca să ne amintim fie doar şi de festivalul de la Struga (Macedonia).
– Precum ar fi spus Constantin Noica, astăzi trăim într-o perioadă de dezmutilare. Probabil, şi un atare for scriitoricesc contribuie la revenirea noastră la o normalitate a existenţei spirituale.
– Categoric, aşa e. Cred că scriitorul român trebuie să mai piardă încă din complexe şi din frica de a ieşi în lume şi să abandoneze închistarea sau centrarea pe sine însuşi. Şi acest lucru nu se poate face decât prin asemenea contacte. Un festival creează diverse oportunităţi. La acesta, iată, sunt prezenţi foarte mulţi oameni de cultură, atât străini cât şi români, şi se produc tot felul de discuţii, contacte, încrucişări de opinii. Aici poţi să faci schimb de experienţă, să vezi cum se prezintă un poet din altă ţară sau cum gândeşte un important critic literar. Să vezi în ce mod pot fi utilizate limbile de circulaţie internaţională întru promovarea propriei tale imagini, dar şi pentru promovarea unei literaturi naţionale. Toate lucrurile acestea e una să le citeşti în articole de gazetă şi alta e să le trăieşti pe viu. Şi mai cred că, precum bunele maniere, care se învaţă numai prin utilizare, prin frecventarea unor case bune şi a unor mese bine puse, aşa şi bunele maniere literare şi internaţionale se învaţă în cadrul unor asemenea ocazii.
– Când vorbeşti de scriitorii români, sunt convins că, implicit, te referi şi la colegii tăi din Basarabia, printre care, din câte ştiu, ai şi prieteni. Ce ai putea răspunde la o eventuală întrebare ce se subînţelege, sper, din constatarea pe care am făcut-o?
– Am avut ocazia să mă întâlnesc cu unii din ei la diverse festivităţi şi colocvii din România. Apoi am fost şi la Chişinău de două ori. De asemenea, păstrez un contact bun cu ei prin revistele literare. Îi citesc cu plăcere pe colegii mei din Basarabia şi, ca mulţi din cei din Ţara Mare, am fost uimită de vitalitatea şi originalitatea vocilor care au venit acolo. După părerea mea, este un mare câştig şi ar fi nedrept să nu recunoaştem că există un timbru, există un spirit, există ceva diferit acolo care, în acelaşi timp, aparţine spaţiului cultural românesc şi ne îmbogăţeşte. Şi prezenţa lor aici, la festival, mi se părea că avea un gust diferit, o savoare aparte care a îmbogăţit percepţia, cred că şi a străinilor, şi mi-a părut bine că tu ai vorbit de A.E.Baconsky şi de alte nume ale personalităţilor care s-au născut în acel spaţiu.
– De mulţi ani, apreciez în mod deosebit pe cel care, exact acum trei decenii, ne-a dat Panorama poeziei universale contemporane. A.E.Baconsky e scriitorul-model, poet şi traducător foarte bun.
– Foarte bun exemplul tău şi relevant. De asemenea mi-a plăcut şi citatul pe care Nicolae Dabija l-a dat din Nichita Stănescu, care spunea că dacă poezia ar constitui criteriul unei forţe statale, atunci România ar fi demult un mare imperiu. Cam aşa ceva spunea. O frumoasă metaforă pentru faptul că România într-adevăr are literaţi de certă calitate, dar care încă nu au curajul propriilor valori şi nici n-au reuşit încă să se promoveze, pentru că eu cred că nu doar instituţiile trebuie să facă acest lucru. Ele fac ce fac şi o să înveţe să facă mai mult, probabil, dar fiecare scriitor în parte trebuie să ştie să se simtă mai degajat în spaţiul literar internaţional, pentru că fiecare scriitor este, de fapt, un reprezentant al culturii ţării sale şi vrând-nevrând este perceput ca un ambasador al spaţiului de unde vine. Iar cu cât scriitorii români vor circula mai mult şi se vor simţi mai firesc în acest Commonwealth cultural care începe să devină planeta, cu atât mai mult literatura română va fi mai în câştig. Pentru că şi eu, care am circulat mult, consider că, într-adevăr, numai cultura la ora actuală este produsul cel mai sigur de export al României.
– Spuneai că ai fost de două ori la Chişinău. Anul viitor, în toamnă, ai putea veni pentru a treia oară, de data aceasta la întâlnirea scriitorilor români de pretutindeni care, în 2002, „va părăsi” ospitalierele ţărmuri ale Neptunului şi se va ţine în Basarabia. Precum declara într-un interviu dl Eugen Uricaru, Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, această iniţiativă va reprezenta un semn de solidaritate cu scriitorii, cu oamenii de cultură, cu românii propriu-zişi şi românofonii din Moldova de Est.
– Mi se pare o idee binevenită să se organizeze această întâlnire la Chişinău, pentru că, de fapt, ea tăinuieşte impulsul de-a împinge totdeauna centrul cât mai departe şi de-a integra astfel cât mai mult din spaţiul cultural întru centralitatea evenimentului cultural. Chiar dacă R. Moldova trece prin clipe politice dificile, oamenii ei de cultură sunt admirabili şi îi privesc cu o strângere de inimă şi, în acelaşi timp, cu multă admiraţie pentru ceea ce fac, în condiţiile respective, şi totuşi pentru calitatea lor, mai cu seamă.
– Indirect, ai amintit de raportul dintre centru şi provincie, o problemă care, astăzi, cel puţin în România, pare a-şi schimba parametrii, dat fiind că, şi la „margine”, există remarcabile spaţii citadine în care se plăsmuieşte artă, literatură de înaltă probă. Mă refer la viaţa spirituală din Iaşi, Cluj-Napoca, Craiova, Braşov, Timişoara, Târgu-Mureş, Satu Mare etc.
– Acesta ar fi un fenomen interesant al României post-decembriste şi îmbogăţitor, pentru că, din punct de vedere cultural, avem mai multe centre. Nu doar că fiecare din provinciile istorice a dezvoltat deja o proprie centralitate, o competitivitate reală şi chiar o mândrie, o conştiinţă de sine perfect legitimă, dar chiar în cadrul acestor mari provincii istorice, între care includ şi Basarabia, s-au dezvoltat centralităţi locale şi forme de autonomie culturală, respectiv festivaluri, colocvii, ceea ce arată o mare efervescenţă la nivel regional ca semn de sănătate sau însănătoşire culturală şi de creativitate întru viitor, spre deosebire de alte spaţii culturale europene pe care le cunosc şi unde numai capitala există, iar restul e mai mult sau mai puţin dependent.
– Se creează impresia că deja scriitorul din provincie nu râvneşte cu tot dinadinsul să se stabilească în metropolă, inclusiv la Bucureşti, el simţindu-se egal între egali chiar dacă locuieşte în oricare alt centru cultural al ţării.
– Din fericire, trăim timpuri în care scriitorul nu trebuie să se mai exileze într-o mare capitală occidentală, ca să poată să fie inclus într-o reţea de comunicaţie cu restul lumii şi ca să se simtă cât se poate de cosmopolit, nu doar din cauza acestor festivaluri şi întâlniri care au loc în diferite părţi ale lumii, ci şi datorită mijloacelor de comunicare în masă. Spun încă o dată: din fericire, prin internet şi prin celelalte forme mass-media, ne putem simţi în centru, comunicând cu restul lumii, schimbând impresii şi informaţii, rămânând în casa noastră ori pe malul râului nostru, în acelaşi timp participând la o comunitate spirituală virtuală şi totodată extrem de reală.
– Adagiul interogativ, inserat în genericul Zilelor şi nopţilor de literatură (Când vorbesc armele muzele tac?) poate părea uşor demodat, însă, bineînţeles, nu totalmente şi nu pentru toţi. În ceea ce te priveşte, ce crezi despre muze, inspiraţie, misterul poeziei?...
– E bună întrebarea asta... Cred că noi, ca poeţi, măcar noi ar trebui să acredităm nişte arhetipuri culturale care vin dintr-un trecut foarte îndepărtat şi care ascund în ele un adevăr spiritual sau psihologic extrem de profund şi, după părerea mea, de nedezrădăcinat din psihicul uman. Astfel că muzele fac parte din aceste imagini arhetipale îngropate undeva în adâncul nostru, iar poeţii sunt acele fiinţe umane privilegiate, pentru că au acces mai uşor la aceste metafore care, de fapt, hrănesc psihicul şi vâna spirituală a oricărei fiinţe umane. De aceea eu cred că muzele continuă să existe, chiar dacă astăzi noi nu le mai percepem atât de frecvent, ca pe vremea lui Ovidiu sau Homer; ele continuă să acţioneze, să influenţeze într-un mod discret şi să modeleze, tocmai prin poeţi, psihicul colectiv al vremii.
– Ai reamintit de Ovidiu(s) şi era firesc să o faci. Uşor necăjit, cândva îmi ziceam că în lume a existat şi există poetul Ovidius, dar şi omniprezentul... Invidius. Tu, Magda Cârneci, ai destule atuuri care ar putea declanşa invidia altora. Te-ai gândit la inoportunii şi imprevizibilii tăi pizmuitori?
– Probabil că invidia este naturală, în firea omului. E una din ispitele, tentaţiile sau problemele cu care omul trebuie să se lupte de-a lungul existenţei sale. Eu însămi am trecut prin ea şi cred că toţi am dat, cândva, piept cu invidia. Dar ce mi se pare important este să nu întorci acest sentiment, să încerci să-i rezişti şi, chiar dacă îl simţi la ceilalţi, să le întorci faţa ta zâmbitoare şi pozitivă. Până la urmă, generozitatea invită la generozitate şi într-un fel ne ajutăm unii pe alţii, rezistând acestor negativităţi inerente trăitului în lumea aceasta dificilă.
– Dincolo de aparenta fragilitate, pe care o denotă înfăţişarea ta fizică, scrisul tău, şi sub aspect calitativ, şi cantitativ, ne face să presupunem că ai o forţă interioară neordinară, un caracter, o voinţă, o perseverenţă mai rar întâlnite...
– Da, sunt destul de tenace şi nu-mi place să las proiecte neterminate. Am trei principii, trei reguli de existenţă, pe care le repet ori de câte ori pot: să ai curaj şi tenacitate; trebuie să nu faci ca toţi ceilalţi, pornindu-te pe drumuri bătute şi, mai ales, trebuie să faci mai mult decât îţi închipui că poţi, adică să te depăşeşti, să te transcenzi. Şi dacă încerci mai mult sau mai puţin constant să urmezi aceste principii, vei vedea că în general poţi să faci mult mai mult decât consideri că eşti în stare. E ceea ce încerc eu să dovedesc şi cred că şi ceilalţi din jurul meu pot face acest lucru.
– Din câte am putut să citesc şi dincolo de paginile poeziei sau eseisticii tale, am ajuns a presupune că ţie literatura, scrierea literaturii, îţi creează o stare de beatitudine. Greşesc cumva?
– Nu, nu greşeşti şi-mi pare bine că mă întrebi acest lucru, pentru că am impresia că în literatura modernă e mult mai facil să susţii partea negativă a lucrurilor şi e mult mai dificil să afirmi. În general, în sufletul omului se dă clipă de clipă o bătălie între marele Nu şi marele Da, cum le numesc eu, între a accepta faţa divină a lumii sau în a te lăsa copleşit de faţa malefică, demonică a existenţei. Or, eu cred că e un curaj egal în a afirma pozitivitatea realităţii pe cât în a denunţa răul şi suferinţa care de asemenea există.
– Dialogăm pe puntea vaporului de croazieră Flamingo ce străbate Delta Dunării. Ce senzaţii trăieşti ad hoc, nemijlocit, parcă în afara convorbirii noastre oarecum programate?
– Acum, când mă aflu pe apele unui canal din Deltă, încerc senzaţia stranie că am intrat în alt timp, în trecut. Malurile acestea par neschimbate de sute de ani. Vedem peisaje care ar fi putut exista la fel acum două secole. Văzând căruţe cu cai şi turme de oi şi stoluri de păsări albe zburând, am senzaţia că văd nişte stampe de epocă, făcute de către străini la sfârşitul secolului XVIII sau începutul secolului XIX prin Ţările Române. Nişte stampe brusc înviate şi e un sentiment eminamente poetic, pentru că eu cred că există o dimensiune eternă a lucrurilor pe care un loc cum e Delta, mai puţin atins de civilizaţie, îl păstrează şi-l emană mai frumos.
22.09.2002