La început, Grigore Vieru...
Pentru tiparCitesc / citez în / din Adrian Dinu Racheru (Timişoara): „Nominalizat într-o ciudată anchetă a „României literare” printre primii zece poeţi români «din toate timpurile» (e drept, pe ultimul loc, cu un vot acordat de Alex. Ştefănescu) sau, dimpotrivă, taxat ca «un poetastru de mâna a şaptea» (cum crede netulburat Mircea Mihăieş), scriind «versuri idioate» (apud Marius Chivu), Grigore Vieru este, neîndoios, un poet-simbol. Dincolo de mode şi de-asupra atâtor adversităţi, el se bucură de o largă audienţă. În pofida atâtor cărţi publicate, el scrie puţin, fără răsfăţ lexical: prin simplitate şi imagistică limpidă, poetul lasă chiar senzaţia facilităţii, cultivând – zic unii – o estetică revolută. În realitate, Vieru există ca o legendă vie, însoţit de cohortele de cititori...” („Metaliteratură”, nr. 5-6, 2008, p. 3).
Ceva mai jos citim sintagma: „bardul de la Pererita – Hotin (născut la 14 februarie 1935)”... După care: „Poate nu întâmplător volumul său de debut (1957), adresat celor mici, se chema Alarma”... Şi pe pagina următoare: „De fapt, despre Vieru s-a scris enorm începând cu volumul din 1968, Mirajul copilăriei, semnat de Mihai Cimpoi, urmat de monografiile lui Mihail Dolgan, Stelian Gruia şi Fănuş Băileşteanu. Plus puzderia comentariilor...”.
După atâţia exegeţi şi studii asupra creaţiei lui Grigore Vieru este dificil să mai adaugi ceva în completare. Solicitând însă să particip cu un text în acest număr dedicat poetului recent plecat dintre noi, m-am gândit să expun în rândurile ce urmează câteva reflecţii / amintiri legate de începuturile literare ale lui Vieru. Iar imboldul mi-a venit din ceea ce a remarcat A. D. Rachieru privitor la Alarma. În continuare voi abandona stilul ceremonios / rigid al scrisului şi voi trece la unul simplu, colocvial, elementar...
Vai! Ce mai trece timpul, fir-ar el să fie... Au trecut de atunci peste 50 de ani! Da, era în 1957! Şi ce tineri eram... Acum eu sunt bătrân, iar Grigore a şi... plecat, s-a... dus... Dumnezeu să-l odihnească în pace... Dar atunci? Cine îşi mai aminteşte ce era / eram atunci? Când îşi redactează savanţii / exegeţii analizele lor literare, vai ce multe le scapă! Ei văd / au de-a face cu nişte texte, dar... omul? Dar... epoca? Le scapă... Vreau să schiţez aici, foarte succint, câteva elemente / date care constituie nu doar finalul debutului literar al lui Vieru, dar şi ceva foarte important care vorbeşte despre originea creaţiei lui... Mai întâi, aş vrea să le amintesc respectabililor noştri critici şi istorici literari doar două nume notorii ale poeziei române, în perimetrul căreia se înscrie azi opera lui Grigore Vieru. Anume: Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu. Primul născut în acelaşi an cu Grigore, al doilea cu doi ani mai mare. Primul decedat cu un an înainte de debutul lui Vieru, al doilea nu a ajuns să împlinească nici 50 de ani... Cu ce debuta Labiş? Cu Primele iubiri. Cu ce debuta Stănescu? Cu Sensul iubirii. Cu ce debuta Grigore Vieru? Cu Alarma... Apropo, într-una din confesiunile sale Nichita Stănescu recunoaşte cu toată sinceritatea că atâta timp cât a fost în viaţă poetul de la Mălini, nu a cutezat să iasă în... faţă. A zăbovit în umbră... De ce? Că poate exista doar un singur poet... mare? Un mare... poet, vreau să zic? Precum un singur Dumnezeu? Iată o întrebare pentru toţi exegeţii... Ziceam de debuturile celor trei. Labiş venea dintr-o familie de intelectuali, cu o bogată bibliotecă în casă. Nichita la fel. Iar Grigore? În ce mediu, în ce context s-a format? În adolescenţă nu a avut nici bibliotecă acasă, nici cărţi. O spune chiar el: compuneam versuri de frica întunericului, când rămâneam singur, fără mama... stimulul poeziei lui a fost frica... De întuneric, dar asta înseamnă şi de moarte... De aceea cartea lui se şi numea aşa.
Alt detaliu / moment foarte important care le scapă cercetătorilor creaţiei poetului este următorul: anul debutului său, 1957, este unul plin de graţia / mila lui Dumnezeu. În 1953 piere tiranul Stalin, iar în 1956 sunt demolate / sfărâmate statuile idolului... Da, dar odată cu această răsturnare epocală se sparg zăgazurile şi de peste Prut, vine o avalanşă adevărată de carte românească. La Chişinău se deschide o librărie la care aleargă nu numai tineretul studios, ci şi oameni în etate, însetaţi de scrisul românesc care le fusese furat... Aflaţi, iubiţi cititori, că erau aduse nu doar vagoane de carte din Ţară, ci şi publicaţiile din România puteau fi abonate fără nicio restricţie... Da, la oficiul poştal respectiv! Atât de citite ziarele şi revistele din România, încât erau sate care aveau câteva sute de abonaţi nu doar la „Femeia”, la „Scânteia”, ci şi la revista „Contemporanul”, o publicaţie ceva mai sofisticată... Da, veneau şi reviste pentru copii: „Cravata roşie” şi „Arici-pogonici”... Iar pe atunci tânărul nostru poet era deja student... Şi dacă era student avea ce să citească, nu? Adică, i se deschiseseră enorme posibilităţi de a recupera ceea ce îi lipsise în anii de adolescenţă, nu e aşa?..
De ce am ţinut să amintesc aceste lucruri? Pentru că vreau să îi întreb pe exegeţii operei lui Vieru: de ce a debutat cu acea carte pentru mici, şi nu cu una, ca să zic aşa, matură? În timp ce Labiş scrie Moartea căprioarei sau Pasărea cu clonţ de rubin, Vieru rimează poezioare pentru copii... Ştiu, îmi veţi răspunde că acesta e specificul talentului... Dar condiţiile în care evoluează acest talent? Un talent se formează de timpuriu, şi la 16-18 ani este deja... rotunjit. Or, tocmai atunci i-a lipsit biblioteca... A venit, dar cam târziu... Ca, de altfel, pentru întreaga noastră generaţie...
Dar ceea ce am vrut să zic aici e că am fost oarecum martorul intrării în literatură a lui Grigore Vieru. Ba chiar cumva... implicat. Anume implicat! S-a întâmplat în acel an ‘57, poate la sfârşitul lui ‘56? Poate, dar nu contează... De ce zic asta? Pentru că în ‘56 mi-a apărut prima cărţulie de poezie, tot pentru cei mici. La aceeaşi editură – Şcoala sovietică. Eram deci un autor şi am fost invitat la discuţia plachetei de versuri a lui Grigore... Nu ştiu de voi fi avut cuvântul, dar de citit citisem manuscrisul şi eram cu trup şi suflet pentru carte... Dar să vedeţi! A fost o discuţie dură, cu critici foarte aspre, dintre care observaţii mi-a rămas în amintire doar una: limba! Autorul face greşeli gramaticale, autorul nu cunoaşte limba literară... Cine erau criticii? Iarăşi nu-mi amintesc, ştiu doar atât, că pe atunci înflorea aşa-zisa literatură pentru copii, iar cei mai renumiţi autori erau Vladimir Rusu, Liviu Deleanu, Vladimir Belistov, Valentin Roşca, iar dintre critici R. Portnoi ş.a. I-au făcut sărmanului Grigore o săpuneală / păruială pe care, cred, nu a uitat-o o viaţă... Cum? El, care apărea deja în ziare şi reviste, să aibă parte de asemenea critici?! Am ieşit împreună de la cea editură / discuţie şi am mers la deal (sediul editurii se afla în partea de jos, mai la vale de piaţa centrală alimentară)... Ţin minte ca acum că am mers mai mult tăcând, alături, iar când am ajuns în dreptul Teatrului Naţional, m-am oprit, pentru că... am văzut cum îi tremurau buzele şi ochii i se umplură de lacrimi...
− Grigore, am căutat să-l ogoiesc, linişteşte-te... Nu-ţi face griji... Cartea o să-ţi apară... Îi spuneam asta pentru că şi eu trecusem prin acel ciur al criticilor... Ei sunt invidioşi pe tine, pe poezia ta, pentru că-i mai interesantă decât a lor... Tu ai viaţă în versurile tale, iar ei îţi caută nod în papură, îţi găsesc greşeli de limbă...
Aşa a fost. Aşa m-am implicat eu în destinul de autor al poetului Grigore Vieru... O fi fost şi unele inadvertenţe în scrisul lui, dar e lucru ştiut că fiecare poet îşi elaborează propria... limbă. Nu rareori devierile de la limba standard constituie farmecul adevăratei poezii! Şi apoi vreau să mai adaug că, în ceea ce mă priveşte, un poet există în măsura în care la lectură (sau chiar prima lectură!) versurile lui îmi cad în memorie şi rămân să dăinuiască acolo pentru toată viaţa! Da, ca parte a fiinţei mele afective... Cele mai multe versuri pe care le port în şi cu mine sunt, cred, din Eminescu... Apoi vin proverbele populare, din care cunosc multe sute, poate chiar mii, nu le-am măsurat... Printre primii cinci se numără şi Grigore Vieru, din care vă aduc doar pe acestea, incluse în cărticica lui de debut, şi care, prin conciziunea, profunzimea, caracterul ludic, dar şi efect educativ, exprimă, aş cuteza a zice, esenţa profundă a firii poetului, a spiritului lui critic faţă de societatea în care i-a fost dat a trăi şi cu care a luptat, apărându-şi idealul de libertate şi frumuseţe: „Şade porcul jos, în paie: / Prea murdar îs, prea detot! / Trebuie să-mi fac o baie! / Şi s-a dus s-o facă-n glod.” Le-am reprodus din memorie, în mod intenţionat nu le-am verificat după textul original, pentru că ele deja sunt ale mele, nu ale celui ce le-a scris... Tot acum îmi amintesc că în prima mea călătorie în România am vizitat la Iaşi Editura Junimea (era 1979), la care tocmai apăruse o carte a lui Grigore, Steaua de vineri, şi redactorul ei, Horia Zilieru, dându-mi câteva exemplare pentru autor, mi-a mărturisit în „secret” că a mai schimbat câte un cuvânt pe ici-colo, în versurile lui Vieru... De ce s-o fi decis să-mi spună, nu ştiu, dar mi-a făcut această indiscreţie...
Dar iată şi alte două versuri vierene, pe care eu le consider geniale: „M-am amestecat cu cântul / Ca mormântul cu pământul”.
30 ianuarie 2008