Ivirea iasomiei
Pentru tiparIar iasomia năvăleşte:
aidoma sufletului – îndepărtându-se
dintr-o dată – lejer – de păcat! – şi parcă
devenind idei – se tăinuiesc
amărăciunile noastre – deplângerile – psalmodieri
în miezu-i focalizator! – ca şi cum ar purcede
spre centrul-iasomie... – topindu-se tot mai mult
ca şi cum – „întru Dumnezeu”
1966
Zăpadă, într-un „vechi” cartier din Moscova
Iar zăpada (tot mai
sărăcăcioasă) e
din nou ca funinginea: iarăşi macularea
colţurilor stradelei stâlpilor chioşcurilor închise şi
a rarelor – văzute prin geam – tulpini cu
clarobscuritatea umed-tihnită (precum straturile în
densa umbră a grădinii)
a semi-troienelor
şi cvasi–„ceva”–oamenilor (iar prezenta implicare
nu e decât timpul dat cu încetinitorul al parcă-umanului
tot mai sesizabil şi apropiat
şi cald)
1982
Înspre ponoare
Dar înfăţişează-ne nouă
fărâmele – precum cojirea pielii ne revin
când irizările ponoarelor despică lumea:
zâmbindu-mi (bale scumpe)
spre exemplu mie – copilului
altcuiva boala i-i un fel de floare: deja e înţărcată
şi aduce a aşchie fulgerătoare-aiurea –
sărăcia lucie
(o oarecare lumină miloagă):
„măcar cât de puţin dar avem totuşi” nu face o ceapă degerată-n
lumea şoaptelor
în aerul acela-n care domină doar ruinarea
arderea calicelor surpări-năluciri –
deocamdată încă neoficializate drept mormintele
Ponoarelor-Guri ale Ţării
1983
Un trandafir mort printre hârtii
Pe impozitele
încasate de la săraci
să tuni şi să fulgeri contra tunetului – apanajul mahărilor.
Să-i numeşti neruşinaţi?
Chiar şi aşa ar însemna
să le oferi oarece. Motiv pentru răutăcioasă bucurie.
Dar măcar ceva, cât de puţin, – săracilor.
Dar, Doamne Sfinte, despre ce vorbim?
Ei nouă nu ne vor ceda nici barem cuvântul sărăcie,
pentru ca,
simplu,
să stea pe hârtie.
Mai curând, îi vor smulge copilului pâinea.
Jalnicul posmag, din mânuţele lui.
1983
În calmul lunii august
Convalescenţă:
între claviculă şi mărul lui Adam
se tăinuieşte – ca o necunoscută fiinţă
naivă şi aurie
tăcerea omenească –
se pârguieşte în memorie:
până-n acest moment cuvântul încă n-a răzbit! – şi iată –
precum o adiere parcă
el intră în cvasipustia luminozitate:
o rugă deocamdată neînţeleasă –
(ca pentru copii)
1984
Melodia de lângă drum
Astea nu-s decât ramuri ude-n ceaţă dar eu le numesc nenoroc
şi cu o tristeţe pribeagă din viaţa-mi uitată apar-dispar
alternativ fugitiv de-a lungul şinelor peste traverse
unde neliniştitor alb-împurpurată apare aceeaşi ţărancă
ce poartă-o paporniţă
prin câmpiile aleanului – de parcă sângele s-ar fi urnit
dimpreună cu acelaşi asfinţit
pentru-a mă absorbi şi pe mine spre a mă rătui (iar
atare-nfloriri ne sunt cunoscute)
deci e timpul dispariţiei – nu e cazul să ne mai repetăm
înseamnă că (sângele năboieşte din nou) totul e simplu – însă
iată pentru libertatea universal-tăcutei lumi care
şi fără aceasta e deja liber-pustie
aici între sărăcăcioasele ramuri
ca şi cum a nici unui – în cele din urmă – soroc
29.VII.1987
kilometrul 67 depărtare de Petersburg
Al cincilea cânt
Uitând iubeam dar totuşi undeva exişti tu – ca şi cum trezindu-mă
m-aş fi dezobişnuit să înţeleg ce vorbesc
din ce se face asta cu ce se loveşte cutare şi o atare tristeţe
din aceleaşi vremuri
şi sufletul arătându-mi-se-n vis ca o rană îndepărtată-n lumina
de asemeni visată
însă se năzărea atunci o înmormântare dar în dumbravă
cântă-atât de-aprinse şi numeroase
albăstrele legănându-se-n acel văzduh dar fost-am şi noi
iar acum ori vântul bate-a trecut ori geamătul scumpetei
sângelui luminând
însă iată adie a „niciodată”
1987
Prezentare şi traducere de Leo BUTNARU
* * *
Poet rus şi ciuvaş, Ghennadi Ayghi trecuse deja de vârsta de cincizeci de ani (n. 1934), iar scrisul său mai era încă izgonit din cuprinsul literaturii sovietice oficiale. Nefiind un disident în sensul strict, politic al cuvântului, făcând însă parte dintre artiştii „underground”-ului moscovit, poetul avea reputaţia de consecvent nonconformist, motivul neîncrederii cu care era tratat şi al marginalizării la care era supus pornind de la faptul că simbolistica metafizică a poeziei sale, pe care el însuşi o punea în seama „ieroglifelor de la Dumnezeu”, scăpa controlului ideologic. Dar nu şi cenzurii. Încă acum 15 ani, Ayghi era printre foarte puţinii novatori ai prozodiei şi metaforei contemporane ruseşti, remarcat, sporadic, dar cu viu interes, în anumite ţări europene. Aşa se face că, spre sfârşitul perestroikăi, el se impune fulminant. Spre exemplu, în mai 1997, la Universitatea Ciuvaşă de Stat din Ceboksarî s-a ţinut un colocviu internaţional al celor ce studiază sau traduc opera lui Ghennadi Ayghi, sosiţi din Austria, Franţa, Germania, Polonia, SUA, Suedia, Marea Britanie şi, bineînţeles, din Ciuvaşia sa natală şi alte tărâmuri ale Federaţiei Ruse.
Este deţinător a numeroase premii şi distincţii importante, printre care Premiul Academiei Franceze, Coroana de Aur a Festivalului de la Struga (Macedonia, 1993), Premiul Petrarca (Germania, 1993), Premiul Pasternak (Rusia, 2000). Poartă titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literaturii (Franţa, 1998).
La Festivalul Zile şi nopţi de literatură de la Mangalia am reuşit, cred, să ne împrietenim, Ghennadi Ayghi oferindu-mi trei din recentele sale cărţi. Versurile ce urmează le-am tradus din cea intitulată Continuarea plecării (Prodoljenie ot’ezda, 2001) şi nu exclud ca ele să devină parte integrantă a unui eventual volum în limba română.