Către Ovidiu
Pentru tiparCândva ne-am întâlnit deja,
Schimbând doar o privire.
Sunt convins că-n ochii mei
El şi-a memorizat propria-i tristeţe.
Nici eu nu am uitat nimic:
Era îmbrăcat într-o tunică, scurtă şi strâmtă,
De parcă ai fi ticsit un bătrân în haină de copil.
Pe cap nu purta nimic, însă
Eu văzui cununa de spini,
Presimţind suflul unui nor verzui
Peste o cunună de lauri.
Mă obseda, chinuitor, o întrebare, dar
Nu am ajuns să întreb – mai bine zis
Nu îndrăznii s-o fac
Din cauza soldaţilor încruntaţi
Şi a stricteţei lor (oricum,
Nu se merge contra cuvântului împărătesc!)
Ciudate sunt căile Domnului,
Neştiute-s pribegiile omului. – El
A mers, forţat, spre răsărit,
Pe ţărmul Negrei Mări (mai departe nu se putea!),
Numai ca Cezarul să poată afla până unde
Poate ajunge rezistenţa „materialului uman”;
Iar eu, de asemenea forţat, mersei spre Apus,
De parcă n-aş fi ştiut ce mă aşteaptă
Şi cu ce şi cum mă va cinsti
Acel Apus, acea Romă.
Până astăzi, iată,
Întrebarea ce ţineam să i-o pun
A rămas neschimbată: „Ovidiu,
Oare toate acestea au
un sfârşit
Şi un nume?!”
Constanţa,
20 septembrie 2002
Traducere de Ileana URSU