Borges şi „Cântecele cobzarului”: o amintire
Pentru tiparAceastă amintire despre Borges – pe care mi-a reînviat-o răsfoirea volumului This Craft of Verse (Harvard University Press, 2000), şi anume o notă de subsol a editorului – am povestit-o oral de-a lungul anilor, pentru a ilustra dintr-un unghi neaşteptat fabuloasa memorie a autorului lui Funes el memorioso. N-o găsesc însă consemnată în jurnalul pe care-l ţineam pe vremea aceea, în anii ’80. Dovadă că mi s-a părut, cînd era proaspătă, poate nesemnificativă sau, oricum, nedemnă să figureze într-un jurnal care conţinea totuşi alte însemnări despre acea vizită a lui Borges la Bloomington, însemnări care azi mi se par fără interes atît pentru un posibil portret al lui Borges, cît şi pentru un autoportret al celui care eram pe atunci, după cîţiva ani ambigui de exil. Înainte de a povesti amintirea, deschid însă o paranteză.
Borges a petrecut două săptămîni în campusul universităţii noastre, în martie 1980, ţinînd două sau trei din conferinţele sale sui generis (pe jumătate sesiuni de întrebări şi răspunsuri, pe jumătate recitări de poezie). De treizeci de ani şi mai bine, îşi făcuse aproape o meserie secundară din astfel de lecture tours, care în ultima vreme se petreceau mai ales la universităţi americane. Succesul acestor apariţii publice era cu atît mai surprinzător cu cît lui Borges îi lipseau mai toate calităţile unui bun conferenţiar: avea o voce slabă, timidă, uşor bîlbîită şi o discreţie de tip aristocratic care sugera, la acest om fragil, bătrîn, aproape orb, o profundă oroare de a se autoexpune în public. Dar tocmai această oroare naturală, transformată în artificiu şi performanţă, constituia originalitatea lui Borges ca figură publică, atrăgătoare prin însăşi neverosimilitatea ei. Juca desigur şi celebritatea lui literară: John Barth îl proclamase “postmodern” într-un eseu în care-l vedea ca pe-o întrupare a literaturii sfîrşitului literaturii. Întîlnirile cu Borges, în săli totdeauna neîncăpătoare, începeau adeseori pe o notă autobiografică şi autoironică, menită să provoace rîsul sau măcar surîsul audienţei: rîsul-surîsul ca preludiu al atenţiei. Ceva în genul: “Sînt bătrîn şi orb şi demodat, dar nu încă total surd: aştept deci întrebările voastre.” Un coleg al meu, care prinsese mecanismul şi-l supralicita cu o obsecviozitate neruşinat de familiară, l-a prezentat odată în felul următor: “Here is Borges, the old, blind, stammering idiot” (o frază pe care Borges o folosise despre el însuşi cu o zi înainte, într-o circumstanţă convivială). La care Borges a răspuns, desigur bîlbîit şi modest, dar şi tăios: “This is an understatement.” Toată seara replicile lui, pe-o voce şovăitoare, cu lungi pauze, au fost de-o susţinută inteligenţă idiosincratică (idiosincraziile au fost bineînţeles apreciate, conform principiului că farmecul celebrităţilor îl alcătuiesc micile, dar multiplele lor curiozităţi evidente; inteligenţa e mai evanescentă, mai imponderabilă, mai ştearsă).
Nu încăpea îndoială că regizorul spectacolului borgesian era o extraordinară memorie. Totul părea atins de aripa uitării, dar era de fapt perfect ştiut pe dinafară: o aparentă lipsă de resurse plină de resurse. Răspunsurile la întrebările venite din audienţă, întrebări uneori inocente, alteori ignorante şi chinuite, rareori competente, nu erau niciodată prefabricate, erau create pe loc, dar, ca la marii muzicieni, pe teme personale profunde. O adevărată matematică a stîngăciei şi a vulnerabilității, cu rădăcini puternice în memorie! O dublă memorie care se revela cel mai bine într-o lectură publică de poezie: memoria poemului (Borges îşi ştia pe dinafară toate poemele) şi memoria împrejurărilor în care fusese conceput poemul. Aceste mici poveşti, cu detalii de o precizie suprareală (vezi iarăşi Funes el memorioso) “încadrau” poemul, îl plasau într-un context trăit, într-o lumină familiară, îmblînzindu-l.
În acele zile din preajma echinoxului de primăvară al anului 1980 am avut şansa de a-l cunoaşte personal pe Borges. Era, într-o seară, oaspetele de onoare în casa unui coleg. Fusese aşezat într-un fotoliu în mijlocul unei largi încăperi şi, cînd i-am fost prezentat, după ce-i fuseseră prezentaţi individual alţi douăzeci de invitaţi, şi urmau alţii, mă aşteptam la cel mult o formulă convenţională din partea lui. Ultimele două silabe ale numelui meu i-au trezit însă, printr-o asociaţie, o veche amintire poetică şi i-au stîrnit astfel o anume curiozitate – o curiozitate de colecţionar imaginar de cuvinte rare şi de sunete de instrumente muzicale exotice – ori era vorba doar de-o simplă politeţe verbală? M-a reţinut deci şi m-a întrebat (traduc din englezeşte): “Dumneata, ca român, ce mi-ai putea spune despre cuvîntul cobzar?”. I-am explicat banal că e un instrument cu coarde, de origine orientală, probabil turcească, un fel de alăută, folosită de lăutari la acompaniamentul cîntecelor lor. Nu eram în măsură să intru în detalii tehnice. “Mi-am amintit”, continuă Borges, “de nişte poeme populare româneşti traduse în franceză de o poetă româno-franceză: ‘Les chants du cobzar.’ Poeta, o doamnă din lumea mare, avea o oarecare vogă pe vremea aceea. Eram la Geneva, în 1916, elev de liceu, şi citeam multă poezie. Îmi căzuse în mînă şi acest volum şi l-am citit. Îmi amintesc aceste versuri cu un cobzar obsesiv...” – şi Borges începe să le recite, în limba franceză, cu ochii privind în gol, pe lîngă mine, de parcă le-ar fi citit de pe o pagină invizibilă pentru toţi, în afară de el. Cînd a terminat recitarea, care a durat cîteva minute, am fost atît de uluit încît am uitat să-l mai întreb numele poetei; iar gazda, care amicalmente îmi făcuse o poză cu Borges în acest interval, a reluat imediat ritualul prezentărilor. Un fel de jenă m-a împiedecat să reintru în vorbă cu Borges în restul serii – deşi la un moment dat i-am cerut o semnătură pe volumul lui tradus în engleză, A Personal Anthology. N-am fost, de altfel, singurul. Cum n-am pasiunea colecţionarului de cărţi sau de autografe, cred că am pierdut exemplarul ieftin, cu coperte moi şi pe hîrtie proastă, semnat indescifrabil de marele orb. Nu pot uita însă graţia desăvîrşită cu care accepta astfel de cereri intempestive şi, în fond, vulgare.
Am plecat de la acea reuniune cu o întrebare arzătoare în minte – cine era acea misterioasă poetă franco-română, autoare de versuri desuete la sfîrşitul secolului 19 şi începutul secolului 20 – versuri de o desuetudine care-i reţinuse totuşi atenţia lui Borges? Ar fi trebuit desigur să ştiu, dar nu ştiam. M-aş fi repezit la bibliotecă dacă n-ar fi fost prea tîrziu. A doua zi, cu “cobzar” zumzăindu-mi în cap în drum spre bibliotecă, m-am gîndit întîi la Contesa de Noailles (Anna Brancovan), dar nu, era mai degrabă vorba de Elena Văcărescu. Căutînd în catalog şi scotocind prin rafturile de literatură franceză de la începutul secolului 20, am dat de cîteva volume ale ei, proză şi versuri, dar nici în unul n-am găsit poemul recitat de Borges cu o seară înainte. Se apropia însă de tema acestuia un volum semnat de Hélène Vacaresco pe care biblioteca noastră îl avea doar în traducere – The Bard of the Dimbovitza, Roumanian Folk-Songs Collected from the Peasants by Hélène Vacaresco, translated by Carmen Sylva and Alma Strettell (London: Harper & Brothers, 1908). (Mai tîrziu, cu progresele catalogării electronice a cărţilor, am descoperit o duzină de ediţii în engleză, publicate la Londra în 1891, 1892, 1894, 1897, etc. şi la New York, la Charles Scribner’s Sons, în 1902 şi 1904; o ediţie germană, cu două titluri alterantive, Der Rhapsode der Dimbovitza sau Lieder aus dem Dembovitzthal: aus dem folksmunde gesammelt, traducere de Carmen Sylva, Bonn: 1889; o ediţie italiană, Canti della valle del Dimbovitza, 1891, ş.a.m.d.)Volumul englez pe care-l aveam în mînă conţinea o întreagă secţie intitulată Luteplayer’s Songs şi, în introducera semnată de Carmen Sylva, aceasta sugera o identitate între englezescul luteplayer şi românescul “cobzar.” Elena Văcărescu, ne spune regina Elisabeta, alias Carmen Sylva, în prefaţă, a cules cîntecele de pe buzele ţăranilor români şi ţărăncilor, dar şi de pe ale cobzarilor şi lăutarilor ţigani, ca şi de pe ale ţigăncilor ghicitoare şi ale vrăjitoarelor, etc. De notat în prefaţa regală o anume apăsare pe exotismul gypsy, cu ecouri romantice internaţionale. Se subliniază tot acolo că versurile lăutăreşti n-au rimă sau forme fixe, implicînd traducerea lesnicioasă şi, tot subînţeles, fidelă. Ceea ce nu ni se spune, ca şi cînd ar fi vorba de-un amănunt nesemnificativ, e din ce limbă au fost traduse aceste poeme. Foarte probabil din germana Carmen Sylvei în engleza Almei Strettell. Dar din ce limbă tradusese Carmen Sylva? Din româneşte? Sau din franţuzeşte?
Peste cîteva zile am primit prin inter-library Loan ediţia franceză, Le Rhapsode de la Dambovitza, publicată de cunoscutul editor parizian A. Lemerre în 1899. Prefaţa Elenei Văcărescu m-a lămurit: auzite în româneşte, cîntecele fuseseră instantaneu traduse în franceză şi notate “pe margini de cărţi, pe foi întîmplatoare”. În franceză, “car entre toutes, cette langue m’est chère et suit avec plus de grâce et de précision l’allure de ma pensée.” Reiese de asemenea că regina-poetă Carmen Sylva, de care autoarea era foarte apropiată, tradusese curînd poemele în germană şi, apoi, cu ajutorul Almei Strettell, în engleză. Interesant, ele au văzut lumina tiparului mai întîi în aceste limbi. Cînd a apărut în “originalul” francez în Franţa, versurile folclorice româneşti avuseseră deja, mai ales în versiunea engleză, un succes uimitor (“La presse d’outre-Manche alla même jusqu’a leur décérner des louanges où les noms d’Homére, de Sophocle et d’Ossian furent prononcés”). Am recunoscut imediat poemul recitat de Borges (din ciclul Chansons du cobzar, care constă în mare măsură din bocete sau cîntece de mort). Cobzarul evocă în el o copilă moartă care ar vrea să-şi facă un colier de argint şi care primeşte pentru aceasta lacrimile sclipitoare ale oamenilor:
Le cobzar a chanté à ma porte
Et j’ai écouté sa chanson.
Et je lui ai dit: Chante encore.
Mais le cobzar ne sait qu’une chanson.
L’enfant voulait se faire un beau collier d’argent,
Qui brilliât comme la lune et la rivière
Sous les yeux de la lune.
Elle demanda à la rivière: Me donnes-tu ton flot?
Elle demanda à la lune: Me donnes-tu ton regard?
Et la lune lui dit: La nuit a besoin de mon regard.
Et la rivière a dit: La plaine a besoin de mes flots.
L’enfant voulait se faire un beau collier d’argent
Et les hommes lui dirent: Prends nos larmes
Pour te faire un collier d’argent.
Et chacun lui donna sa larme la plus chère....
.....................................................................
Et l’enfant avait un collier de larmes
Plus argentées que l’eau de la rivière,
Plus argentées aussi que le regard de la lune.
Mais quand l’enfant mit son collier,
Les larmes disaient leur histoire
Et devenaient si lourdes, si lourdes,
Que l’enfant mourut sous leur poids
Et le collier pesant appesantit sa tombe.
Le cobzar a chanté à ma porte
Et j’ai écouté sa chanson.
Et je lui ai dit: Chante encore.
Mais le cobzar ne sait qu’une chanson.
N-am găsit o traducere românească a acestui poem francez (cam dulceag-sinistru) din folclorul românesc şi nu vreau să fiu primul care să-l tălmăcească! În plin Babel borgesian, uimit de ţinerea lui de minte – după o lectură din 1916, la fel de întîmplătoare ca şi întîlnirea cu mine în Bloomington, Indiana, el reţinuse aceste versuri populare de factură şi circulaţie aristocratică, deşi se aflau antipodul gustului său modern, format la şcoala simboliştilor, futuriştilor şi a altor avangardişti – am rămas mut. Din vocea lui slabă, din felul monoton, abia audibil al rostirii lui, nu se putea şti cum judeca el poemul scos din străfundurile memoriei sale, după mai bine de-o jumătate de secol, jucărie veche, demodată, prăfuită, găsită în cine ştie ce colţ de pod, dar iată, capabilă încă să funcţioneze ca altădată. Recitind Funes el memorioso, m-a încîntat scena în care Ireneo enumeră, în latină şi spaniolă (dar nu ne putem imagina această enumeraţie avînd loc şi în multe alte limbi, inclusiv româna?) cazurile de memorie prodigioasă înregistrate în Naturalis historia: Cirus, regele perşilor, care ştia să-i cheme pe nume pe toţi soldaţii armatelor sale; Mitridates Eupator, care administra justiţia în cele 22 de limbi ale imperiului său; Simonide, inventatorul mnemotehnicii; Metrodoro, care profesa arta de a repeta cu fidelitate ceea ce ascultase o singură dată; şi, aş adăuga eu, pentru a aduce la zi Historia naturalis, Borges însuşi, capabil să recite după 64 de ani un poem absolut nememorabil citit o singură dată!
* * *
Născut la Bucureşti în 1934, M. Călinescu devine cetăţean al Statelor Unite în 1979. Este licenţiat al Facultăţii de Filologie, secţia engleză, a Universităţii din Bucureşti, asistent, ulterior lector la Catedra de Literatură Universală şi Comparată a aceleiaşi Universităţi, îşi ia doctoratul în Literatura Comparată la Universitatea din Cluj cu o disertaţie pe tema Conceptul modern de poezie, publicată în 1972. În 1973 obţine o bursă Fulbright în Statele Unite unde se stabileşte, devenind profesor asociat, iar din 1979 profesor titular la Universitatea din Bloomington, Indiana.
Debut în presă în Gazeta Literară, în 1958; debut editorial cu studiul critic Titanul şi Geniul în poezia lui Eminescu, în 1964. Publică volume de eseuri şi cronici literare. După stabilirea în Statele Unite, publică poezie în diverse reviste americane: New Letters (1976), Correspondances (1982) şi 2 plus 2 (1983). Se afirmă îndeosebi prin activitatea sa de poetician, cu lucrări consacrate modernismului şi postmodernismului în limba engleză: Faces of Modernity: Avant-Garde, Decadence, Kitsch, Bloomington, 1977, Rereading, New Haven, 1993.
Opera lui M. Călinescu a fost distinsă cu mai multe premii: Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Premiul Academiei Române. Iar pentru proza-eseu Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter (1969) a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România.