Ctitorie a virtuţii şi vocaţiei
Pentru tiparProfitând de faptul că antica metaforă interogativă, îngrijorată, aş zice, inserată în genericul întrunirii noastre e, în fond, destul de democrată, încurajând iniţiative şi opţiuni personale neconstrânse de propuneri tematice şi ideatice inflexibile, am găsit de cuviinţă să vă propun a consemna împlinirea a treizeci de ani de la apariţie, în câmpul literelor noastre, a unei importante antologii sau, poate, chiar enciclopedii, şi anume – a unicalului, impresionantului volum Panorama poeziei universale contemporane,care constituie o parte considerabilă a moştenirii unui destin şia unei vocaţii, pe care le-a avut A.E. Baconsky, poet foarte bun printre cei demni de acest nume. Să ne amintim că respectivul tom de 900 de pagini – însuşi autorul vorbea de „proporţiile... monstruoase ale cărţii” – panoramează vastul peisaj poetic mondial, cuprins între anii 1900 şi 1950, oferindu-ne mostre din creaţia a exact 100 de mari poeţi; poeţi şi poezie în angrenajul complexităţii naşterii, afirmării şi clasicizării modernismului, după care, remarca A.E. Baconsky în prefaţă, „Rămân adevăratele curente şi marii poeţi. Rămân futurismul, dadaismul, imagismul, suprarealismul etc. şi pe de altă parte Machado şi T.S. Eliot, Vallejo şi Bacovia, Trakl şi Pound, Apollinaire şi Montale, Ekelöf şi Esenin, Pessoa şi Benn, Lorca şi Thomas şi atâţia alţii care, asimilând în esenţă toate experienţele avangardei, reprezintă negaţia ei, triumful poeziei asupra încercărilor istoriei de a-i impune legile temporalităţii sale şi principiul de reductibilitate. Categorii distincte şi streine de orice ambiguitate”.
Eu unul invoc cu recunoştinţă şi admiraţie această Panoramă... exemplară, pe care am citit-o/recitit-o şi din care, cred, am învăţat anumite lucruri. O invoc cu un deosebit sentiment de ataşament şi din considerentul că vin de la Chişinău, oraş în care, acum 60 de ani, a studiat şi a debutat ca poet liceanul A.E.Baconsky, gentleman, personalitate care a trăit şi a scris în cultul inteligenţei şi vastei culturi ce i-au înnobilat talentul de autor şi traducător.
Dotată şi cu succinte, dar pilduitoare eseuri referitoare la biobibliografia fiecărui autor antologat şi cu o amplă cronologie a epocii literar-artistice a primei jumătăţi a secolului trecut, precum şi cu alte accesorii ale unui aparat critic eficient, Panorama poeziei universale contemporanese prezintă drept o ctitorie a virtuţii şi talentului, sensibilităţii şi erudiţiei unui relativ tânăr monarh înţelept peste regatul capodoperelor.
În evaluările sale, poetul şi exegetul, creatorul şi teoreticianul A.E. Baconsky a învederat un ales respect faţă de constantele esenţiale, ancestrale ale poeziei. Astfel, e de înţeles că nu suntem moderni sau, astăzi, postmoderni, dacă, într-o anumită măsură, nu suntem... homerieni, shakespearieni, eminescieni, clasicişti, romantici, suprarealişti, expresionişti etc., ca entitate, sensibilitate şi libertate estetică, transmilenară. Ba chiar nu este exclus ca ceea ce se numeşte intuiţie şi creaţie poetică să fie, implicit, însăşi manifestarea memoriei transcendentale a lumii, a genelor noastre divine. Prin urmare, prin suprema sa predestinaţie, poezia ar însemna însăşi libertatea spiritului uman elevat, cultivat, inteligent. Astfel că, acum mai bine de trei decenii, A.E.Baconsky care, după Nicolae Manolescu, „rămâne unul din cei mai originali poeţi”, era un intransigent scutier al libertăţii discursurilor poetice, în multitudinea formulelor şi tendinţelor acestora, timpuri în care, să nu uităm, oficialităţile ideologiei comuniste considerau o atare dezinvoltură estetică, elitară, aproape că subversivă. Prin scrisul şi atitudinea sa civică, în special cât a fost redactorul-şef al revistei Steaua, A.E. Baconsky s-a aflat printre cei care, după expresia lui Livius Ciocârlie, au înţeles că tot ce am putea noi face pentru poezie e să creăm în jurul ei un spaţiu de protecţie. Atitudinea sa de cândva apare cu atât mai relevantă astăzi, în timpuri cutremurate şi sfâşiate de toate ale sufletului uman şi ale suflului tenebrelor. Astăzi, când nu că verbele, ci chiar simpla virgulă, microscopicul punct, aplicate sau nu pe pustiul alb al paginii, obţin, parcă, un diavolesc sens politic care, metaforic vorbind, sperie şi zburătăceşte aiurea larii întraripaţi ai poeziei. Astăzi, când, iată, redevine actual ciceronianul adagiu ce a sugerat, interogativ, genericul întrunirii noastre; când nu ne întrebăm doar, patetic, Inter arma silent musae?, ci dacă, în genere, însăşi poezia are vreo şansă de a supravieţui în acest prezent în care ne copleşeşte pericolul subculturii aproape oficializate, cvasiglobalizate, când – citez din prefaţa Panoramei... – „Idolii sunt actorii de cinematograf, sportivii de performanţă, marii tehnocraţi. (Iar) poetul e ameninţat de un anonimat implacabil, se simte refulat spre zonele cele mai obscure ale interesului unei societăţi ce pare să nu-i mai ofere decât rolul ingrat al victimei, al damnatului personaj de colecţie insolită menită să catalizeze imensa şi euforica fiziologie a prosperităţii burgheze. El pare predestinat sacrificiilor şi reparaţiilor postume”. Astfel, e de înţeles că A. E. Baconsky se situa fără echivoc de partea speranţei şi şansei literaturii contemporane, faptele sale insuflându-ne încrederea că oricând, în istoria civilizaţiilor, sunt posibile impulsurile vitaliste ale poetului convins că arta este un mod de existenţă contributiv întru diversificarea cunoaşterii şi trăirii emotiv-intuitive a ceea ce se află dincolo de suprafaţa gri a lumii, societăţii. Din acest unghi de înţelegere, creaţia remarcabililor poeţi din toate timpurile ni se înfăţişează ca o permanenţă, o seculară stare de făptuire şi speranţă pentru mai binele sufletesc al omului. Ba chiar, în anumite cazuri, poezia ne substituie un anumit mod de a fi fericiţi. Sau, pur şi simplu, de a exista, cum se înţelege şi din următoarele versuri ale polonezului Tadeusz Różewicz care scria: „Poezia contemporană / este lupta pentru dreptul / de a respira”. În plus, chiar cu riscul de a cădea uşor în didacticism, aş menţiona că importanţa poeziei constă (şi) în faptul că şi ea scrie, fixează o istorie, una mai puţin făţişă prin fapte, evenimente şi cronologie; scrie o istorie a spiritualităţii umane, a sensibilităţii civilizate şi civilizatorii. Şi noi avem temeiul a crede că respectiva istorie va înregistra, oricât de succint, şi aceste Zile şi nopţi de literatură de la Neptun, şi acest colocviu la care ar trebui să facem oricât de puţin pentru a motiva răspunsul că, chiar atunci când se aud armele, muzele nu tac totuşi, domnule Cicero. Un exemplu ni-l oferă iarăşi poetul pe care am ţinut să-l omagiez aici, A.E. Baconsky. Să ne amintim că el a debutat în revista Mugurel în luna septembrie – tot în septembrie! – a anului 1943, când armele erau dezlănţuite în deplină nebunie. Adică, muza inspiratoare a junelui autor înfrunta armele, iar poemul de primordiu se intitula Linişte. Poetul invoca liniştea, tocmai ceea ce lipsea atât de mult în acele vremuri războinice când, de altfel, literatura lumii invoca frecvent şi chipul etern pierdutei Euridice, dat fiind că nicicând altădată, în războaie, nu fuseseră despărţite atâtea milioane de îndrăgostiţi.
Dar oare care ar fi simbolurile – şi ele tragice, cu părere de rău, – caracteristice poeziei zilelor noastre de început de secol şi de mileniu, când sunt mutilate, asasinate atâtea suflete, chiar dacă, fiziologic, cei care avuseseră aceste suflete supravieţuiesc?
Probabil, răspunsul la această întrebare ar coincide, în mare, cu cel potrivit interogativului adagiu din genericul colocviului nostru...