Dinu Flămând
Pentru tiparVârsta de 55 de ani îl găseşte pe Dinu Flămând, aflat de peste un deceniu, în Parisul unde a luat cu sine Bârgaiele copilăriei, acel nord ardelenesc inconfundabil, adaptându-se foarte greu noii existenţe şi vieţii culturale franceze. Zice: „Am trăit destule situaţii paranoice, cum ar fi aceasta: visezi în limba maternă, dar te exprimi în alta. După o vârstă, nu devii parizian chiar dacă ajungi să vorbeşti fără accent (lucru rar). De obicei, accentul ţi se lipeşte de piele până la sfârşitul vieţii. Eu vorbesc cu accent românesc şi nu mi-e ruşine. A fost o perioadă în care a trebuit să accept că eu nici nu exist ca scriitor”...
Student al Facultăţii de Filologie din Cluj, Dinu Flămând devine unul dintre fondatorii cenaclului şi revistei Echinox, în anii ’67–’68, dovedind că era „un poet care se forma miraculos sub ochii noştri, creştea şi se maturiza, îşi dobândea siguranţa tonului propriu, inconfundabil”, aminteşte poetul Adrian Popescu, într-un grupaj din Vatra (nr. 6-7, 2001), unde foştii „echinox”-işti îi evocă începuturile literare de la cumpăna deceniilor şapte-opt. Dinu Flămând a debutat cu volumul Apeiron, la Editura Catea Românească, în 1971.
Mai publică volumele Poezii (1974), Altoiuri (1977) şi Stare de asediu (1983), după care urmează o lungă... grevă a scrisului, de 15 ani, cu doar câteva poeme în reviste şi traduceri, până la plecarea definitivă din ţară, în 1989, cu puţin înaintea căderii dictaturii. După un stagiu la BBC şi Europa Liberă, lucrează la Radio France Internationale, unde este şi actualmente. Despre epoca de aur (!) avea să recunoască, într-un interviu din revista Formula AS: „Recitindu-mă, îmi apar ca din ceaţă, cu o violenţă extraordinară, imagini pe care le-am refuzat în cuvânt; linia de discurs a fost tot timpul denaturată. Eram schingiuiţi şi schimonosiţi fără să ne dăm seama. Mă obsedează acest trecut. De aceea, nu mă mai recunosc decât parţial în textele acelea (...). Cum s-a întâmplat, în această singură viaţă, din care mi s-a dat să fac parte, şi eu şi ai mei şi prietenii mei, din turma mânată de nişte imbecili? Cum s-a întâmplat? Unde au fost oamenii inteligenţi şi sensibili ai acestei ţări?.. Mă urăsc mocnit pentru că am trăit netrăind. Şi, ca la o nesfârşită despăduchere, încerc, noapte de noapte, să răzui arsura de pe pereţii sufletului”...
În 1998 îi apare volumul de versuri Viaţă de probă, la Editura Fundaţiei Culturale Române, care cuprinde 38 de poezii inedite scrise în perioada pariziană şi o selecţie riguroasă din Stare de asediu, în care cenzura operase prin... omisiuni şi denaturări. Peste trei ani, avea să vadă lumina tiparului antologia de autor Migraţia Pietrelor (Editura Cartea Românească, colecţia Hyperion), prefaţată de Ion Pop, cuprinzând cele mai valoroase poeme de tinereţe, printre care Înstrăinare familiară, Duminica şi Caravana cinematografică, precum şi ciclul Dincolo, din anul 2000. Prin aceste ultime apariţii, poetul rafinat Dinu Flămând („Acum sunt flămând, sunt o tautologie naţională”, ar fi scris, în anii cenzurii), de o marcată gravitate lirică şi aparentă modestie, a revenit în primul plan al literaturii române. Unul dintre cei mai valoroşi reprezentanţi ai generaţiei şaptezeciste, Dinu Flămând a avut şi şansa luminilor Parisului, hrănit însă din rădăcinile năsăuden-bistriţene.