Mortul care trebuie
Pentru tipar– Avem mortul care trebuie! strigă Kaminsky.
Soseşte făcând paşi mari, nici nu aşteaptă să ajungă până la mine ca să-şi trâmbiţeze vestea cea bună.
Duminică de decembrie: soare de iarnă.
Copacii, de jur-împrejur, acoperiţi de promoroacă. Peste tot zăpadă, după cât s-ar părea rămasă dintotdeauna. În orice caz, o zăpadă cu nuanţa albăstruie a eternităţii. Dar vântul se potolise. Obişnuitele lui rafale de pe colinele de la Ettersberg, aspre, îngheţate, nu mai ajungeau până la ridicătura de pământ pe care se înălţau latrinele din Lagărul cel Mic.
Pentru un scurt răgaz, întins la soare, cum nu mai sufla vântul ucigaş, ai fi putut să uiţi, să te gândeşti la altceva. E ce mi-am zis ajungând la locul întâlnirii, în faţa barăcii cu latrine colective. Ai fi putut să-ţi spui că apelul se terminase şi că înaintea ta se întind, ca în fiecare duminică, mai multe ceasuri de viaţă: un fragment important de timp care nu le aparţine SS-iştilor.
Ai fi putut să închizi ochii la soare, să-ţi imaginezi cum anume ţi-ai putea petrece acest timp disponibil, miracol săptămânal.
Nu aveai prea multe posibilităţi, existau limite precise – îşi poate imagina oricine. Dar o alegere, totuşi, era posibilă, cum probabil că există peste tot una; pentru oamenii de rând, în orice caz. Chiar dacă restrânsă, o alegere era totuşi posibilă: excepţională, numai în aceste după-amiezi de duminică, însă reală.
De exemplu, te puteai hotărî să te duci să dormi.
De altfel, mai toţi deportaţii se îndreptau repede spre dormitoare, imediat după sfârşitul apelului de duminică. Să uite de ei înşişi, să se piardă, poate să viseze. Se trânteau fără să mai aştepte pe stinghiile priciului, adormeau de îndată. După apel, după supa duminicală – cu macaroane, totdeauna; binevenită, totdeauna –, nevoia de neantul reparator părea să fie cea mai importantă.
Puteai de asemenea să iei de la tine, din nevoia de somn, din oboseala de a trăi, şi să mergi să-ţi regăseşti prietenii. Să refaci o comunitate, uneori chiar o comuniune, când nu era vorba pur şi simplu decât să te reîntâlneşti cu cei din satul natal, cu cei împreună cu care ai luptat în clandestinitate, în mişcarea de rezistenţă: sau când era, pe deasupra, o comuniune politică ori religioasă, aspirând spre depăşire, deci spre o transcendenţă, şi antrenându-te în vâltoarea ei.
Să iei de la tine ca să ieşi din tine, la urma urmei.
Să faci schimb de semne, de cuvinte, de veşti din lumea largă, de gesturi frăţeşti, de un surâs, de un chiştoc de mahorcă, de fragmente de poeme. Fragmente, de acum înainte zdrenţe, scame, căci memoria se fărâmiţa, se micşora. Cele mai lungi poeme ştiute pe de rost, din adâncul inimii, Le bateau ivre, Le cimetière marin, Le voyage, se reduceau la câteva catrene descusute, disparate. Dar cu atât mai tulburătoare, desigur, căci încă mai ieşeau la suprafaţă din ceţurile trecutului îngropat.
În acea duminică tocmai, noutăţile ce se transmiteau erau mai degrabă îmbucurătoare: americanii rezistau la Bastogne, nu cedau un centimetru de teren.
Dar soarele de decembrie era înşelător.
Nu încălzea deloc. Nici mâinile, nici faţa, nici inima. Frigul glacial te lovea în măruntaie, îţi tăia suflarea. Sufletul simţea şi el frigul, îndurerat.
În acest timp, Kaminsky se apropie cu paşi mari, cu un aer vesel. Şi începu să-şi strige vestea cea bună când încă se mai afla la distanţă.
Iată deci: avea mortul care trebuie.
Imobil, acum, în faţa mea, înfipt ţeapăn în cizme, masiv, cu mâinile adânc îndesate în buzunarele laterale ale hainei sale de ploaie, albastre, de Lagerschutz. Dar faţa lui neclintită, ochii lui vii trădau o stare de excitare.
– Unerhört! exclamă el. Incredibil! E de vârsta ta, vă despart doar câteva săptămâni. Iar pe deasupra, student!
Altfel spus, un mort care îmi seamănă. Sau poate eu seamăn deja cu el.
Conversaţia cu Kaminsky, ca de obicei, se desfăşoară în două limbi amestecate. El a luptat în Spania, în Brigăzi, încă mai vorbeşte o spaniolă fluentă. Îi place să strecoare cuvinte spaniole, locuţiuni întregi uneori, în conversaţiile noastre pe nemţeşte.
– Ash Unerhört! exclamă deci Kaminsky. Inaudito!
După care adaugă, fără îndoială pentru a sublinia caracterul cu adevărat neaşteptat al acestui mort convenabil:
– Parizian, ca tine.
Sunt eu oare un adevărat parizian?
Nu-i momentul să abordez această întrebare: Kaminsky m-ar trimite la dracul. Poate chiar pe ruseşte. În acest amestec lingvistic pestriţ de Buchenwald – din care engleza era exclusă, atâta pagubă, Shakespeare şi William Blake ar fi fost totuşi potriviţi –, limba rusă mi se pare că dispune de cea mai bogată varietate de expresii, dacă vrei să trimiţi pe cineva în mă-sa.
Râde, Kaminsky, cu un soi de bucurie brutală.
– S-ar putea spune că eşti norocos.
E o frază care mi s-a mai spus pe durata acelor ani. O constatare deseori făcută. Pe toate tonurile, inclusiv de enervare. Sau de neîncredere, de bănuială. Ar fi trebuit să mă simt vinovat de atâta noroc, mai cu seamă de norocul de a supravieţui. Dar eu nu sunt prea înzestrat pentru un atare sentiment, atât de rentabil totuşi, literal vorbind.
S-ar părea, e adevărat – iar acest lucru nu a încetat să mă surprindă –, că trebuie să afişezi o oarecare ruşine, o conştiinţă vinovată, cel puţin dacă te ambiţionezi să fii un martor prezentabil, demn de încredere. Un supravieţuitor demn de acest nume, plin de merite, pe care să-l poţi invita la colocvii pe respectiva temă.
Sigur, cel mai bun martor, singurul martor adevărat este în realitate, spun specialiştii, martorul care nu a supravieţuit, cel care a dus experienţa până la capăt şi care e mort. Dar nici istoricii, nici sociologii nu au reuşit încă să rezolve această contradicţie: cum să-i inviţi pe adevăraţii martori, deci pe cei morţi, la colocviile lor? Cum să-i faci să vorbească?
Iată, în orice caz, o întrebare pe care timpul trecător o va regla el însuşi: în curând nu vor mai exista deloc martori jenanţi, cu memoria lor stânjenitoare.
În orice caz, eu eram un norocos, nu are rost să neg.
Însă nu am să vă furnizez imediat probele în acest sens, asta ne-ar îndepărta de subiectul principal, acela de a povesti felul în care au găsit ei mortul care trebuie. Şi la ce anume e necesar mortul care trebuie, de ce pică el la ţanc, tocmai astăzi.
– Peste câteva clipe, adăugă Kaminsky, când ai să vii la Revier, ai să faci cunoştinţă cu el!
Am respins ideea.
– Ştii, de morţi nu am nevoie, cunosc! Văd morţi tot timpul, peste tot... Pe ăsta, al meu, pot să mi-l imaginez!
De douăzeci de ani, ca şi mine, student parizian: da, pot să mi-l imaginez!
Kaminsky ridică din umeri. S-ar părea că nu am înţeles nimic. Mortul acela, al meu (care în curând voi fi eu, fiindcă probabil voi lua numele lui), e viu. E încă viu, măcar. Timp de câteva ore încă, fără nici un dubiu. Am să fac cunoştinţă cu el, e sigur.
Îmi explică în ce fel şi cum se vor petrece lucrurile.
Totul a început în ziua precedentă. Deci sâmbătă dimineaţa, la o oră greu de precizat. Brusc, am simţit lovituri surde, insistente, în adâncul somnului meu. În jurul acelui zgomot se coagula un vis: undeva în străfundul somnului meu se auzea cum se bat cuiele la un capac de sicriu, în partea stângă, departe, în teritoriul umbros al somnului.
Ştiam că era un vis, ştiam şi ce fel de capac de sicriu era bătut în cuie în acel vis. Ştiam mai cu seamă că urma să mă trezesc, că loviturile înteţite (de ciocan, pe scândurile sicriului?) urmau să mă trezească dintr-o clipă în alta.
Iată: Kaminsky se afla alături, în coridorul strâmt ce separă priciurile dormitorului. Izbea cu pumnul lui puternic în stinghia verticală de la căpătâiul patului, aproape de urechea mea. În spatele lui, zăream privirea îngrijorată a lui Nieto.
Chiar şi la trezirea bruscă din somn, din somnul întrerupt brutal, nu era greu să înţelegi că se întâmpla ceva neobişnuit.
Kaminsky nu era numai un prieten, era de asemenea unul dintre responsabilii organizaţiei militare clandestine. Cât despre Nieto, el era unul din cei trei principali conducători, numărul unu din compoziţia de troică, de fapt, a organizaţiei comuniste spaniole.
Kaminsky şi Nieto împreună la căpătâiul meu, ceva nu tocmai banal.
M-am ridicat repede în capul oaselor.
– Îmbracă-te, mi-a spus Kaminsky, avem de vorbit!
Şi am vorbit, ceva mai târziu.
Eram în spălătorul de la primul etaj, în blocul 40. Îmi dădusem pe faţă cu apa ca gheaţa ce venea de la rezervorul central. Ceţurile vătuite ale somnului se risipeau.
Nu era nimeni în spălător, la această oră matinală toţi deportaţii se aflau la locurile lor de muncă. Eu, cu o zi înainte, făcusem parte din echipa de noapte de la Arbeitsstatistik. Nu fusese prea mult de lucru la fişierul central de care mă ocupam. Tocmai din această pricină Willi Seifert, kapo-ul nostru, crease echipa de noapte, Nachtschicht, ca să ne putem odihni cu rândul.
Terminasem destul de rapid cu mişcarea deportaţilor pentru mână de lucru semnalaţi pe diferite servicii. După aceea, am putut să pălăvrăgesc liniştit cu unii dintre veteranii germani care acceptau să schimbe o vorbă –şi care nu erau prea numeroşi. De fapt, nu-l aveam la dispoziţia mea decât pe Walter.
Restul nopţii, am citit. Am terminat romanul lui Faulkner pe care-l împrumutasem de la bibliotecă pentru această săptămână de muncă de noapte.
Spre ora şase dimineaţa, după apel şi după plecarea coloanelor de muncă, am intrat în blocul 40. Sebastian Manglano, prietenul meu de la Madrid, vecinul meu de pat, era la lanţul de montaj al uzinelor Gustloff.
Voi dispune pe toată lărgimea patului de scânduri numai pentru mine.
Apa îngheţată de la bazinul central risipise gustul aspru şi jerpelit de somn prost întrerupt: puteam de acum să vorbim.
Kaminsky a rezumat situaţia.
Sosise în chiar acea dimineaţă o notă de la Berlin. Provenea de la Direcţia centrală a lagărelor de concentrare, era destinată secţiei Politische Abteilung, antena de Gestapo de la Buchenwald. Iar această notă mă privea pe mine, cerea informaţii despre mine. Întreba dacă mai eram încă în viaţă. Şi dacă da, eram oare la Buchenwald, sau într-un lagăr anex, o unitate exterioară?
– Avem două zile la dispoziţie, adăugă Kaminsky. Pister era grăbit, trebuia să plece într-o călătorie. Nota nu va fi transmisă la Politische Abteilung decât luni.
Hermann Pister era ofiţerul superior SS care comanda lagărul de la Buchenwald. Se adeverea că nu transmisese imediat Gestapo-ului nota sosită de la Berlin.
– Mai avem răgaz până luni, repetă Kaminsky.
Nieto nu era nici el mai puţin uimit decât mine de siguranţa lui Kaminsky, de precizia informaţiilor sale. Chiar dacă nu spunea nimic, limitându-se doar să enumere faptele, ca şi cum ar fi fost martor direct la ele –, afirma, de exemplu, că Pister închisese sub cheie nota de la Berlin într-un dulap metalic din biroul lui –, noi ştiam de unde vin informaţiile.
Ştiam, cel puţin în linii mari, cum funcţiona aparatul de culegere de date al comuniştilor germani de la Buchenwald.
Fără îndoială că era implicat un „triunghi violet”. Unul pe care conştiinţa îl obliga să refuze serviciul militar, membru în secta Bibelforscher, semnalase sosirea notei de la Berlin.
Cei din Bibelforscher, „cercetătorii Bibliei”, martorii lui Iehova, altfel spus, nu mai erau prea numeroşi la Buchenwald în iarna lui 1944. Internaţi fiindcă refuzaseră să poarte arme, cum le dictau convingerile lor religioase, în trecut ei fuseseră deseori supuşi unor umilinţe colective şi unor represalii ucigaşe. De câţiva ani, totuşi, de când Buchenwaldul, mai cu seamă, intrase pe orbita industriei de război naziste, cei din Bibelforscher care supravieţuiseră erau de obicei repartizaţi pe posturile privilegiate de servitori, ordonanţe sau secretari pe lângă şefii SS.
Unii dintre ei profitau de această situaţie pentru a face servicii importante rezistenţei organizate de comuniştii germani, compatrioţii lor, care ţineau pârghiile esenţiale ale puterii interne la Buchenwald.
Aşa că aproape orice decizie importantă sosită de la Berlin cu referire la lagăr era cunoscută de organizaţia clandestină, care se putea pregăti să o pună în aplicare, evitând sau atenuând efectele negative.
– Informatorul nostru, zice Kaminsky, n-a putut să citească decât începutul notei de la Berlin! Ţi-a reţinut numele şi cererea de informaţii despre persoana ta. Luni, când documentul va fi remis la Politische Abteilung, o să afle şi restul conţinutului. Vom şti atunci cine cere informaţii despre tine şi de ce!
Într-adevăr, de ce se mai cer despre mine informaţii acolo, la Berlin? Nu am nici cea mai mică idee, mi se pare absurd.
– Să aşteptăm luni răspunsul lor, spun eu.
Ei nu sunt de acord, nici nu se pune problema.
Nici Kaminsky, nici Nieto nu împărtăşesc punctul meu de vedere.
Ei îmi aduc aminte că în săptămânile din urmă au existat mai multe cazuri de luptători în rezistenţă francezi sau britanici arestaţi în Franţa, care de asemenea fuseseră căutaţi de Politische Abteilung, convocaţi la turnul de control şi executaţi. Îmi vorbesc despre Henri Frager, patronul meu din Jean-Marie Action, care făcea parte dintre acei dispăruţi: reidentificaţi de Gestapo în lagăr şi asasinaţi.
Fără îndoială, îmi zic eu, dar de fiecare dată era vorba de agenţi importanţi ai serviciilor aliate de informaţii şi acţiune, şefi de reţea, responsabili militari de prim plan.
Eu, în ceea ce mă priveşte, nu sunt decât un neînsemnat subaltern, un subof. oarecare, le zic eu.
Frager, tocmai, îmi spusese că voi fi înscris cu grad de subofiţer în registrele militare ale FFI. Deci nimic de-a face cu ceilalţi! Nu există nici un motiv ca Gestapo-ul să se intereseze din nou de mine, la mai mult de un an după arestare. Mai mult ca sigur că tipii aceia au uitat de mine.
– Iată dovada că nu! zicea Kaminsky, cât se poate de categoric. Nu te-au uitat, îşi mai pun încă întrebări în ceea ce te priveşte!
Nu puteam să neg, dar toate astea nu aveau nici un sens: exista, desigur, o altă explicaţie.
Încăpăţânaţi, neacceptând să lase nimic pe seama întâmplării, mi-ar lua un nou interogatoriu despre activităţile mele în Rezistenţă, căutând să priceapă ce anume-i interesează pe cei de la Berlin. Le-aş vorbi din nou despre MINE, despre Jean-Marie Action, o reţea Buckmaster, despre circumstanţele precise ale arestării mele la Joigny.
Numai că ei ştiau toate astea. Nieto, cel puţin, cunoştea şi el totul. El îmi luase deja un interogatoriu pe acest subiect când mă reintegrase în organizaţia comunistă spaniolă, după sosirea mea în blocul 62 din Lagărul cel Mic.
El a decis, după un moment de discuţii şi întrebări:
– Ascultă, azi n-ai de ce să te temi. Dar luni va trebui să fim gata de orice, gata să reacţionăm imediat.
Privirea lui rămâne gravă, dar în mod straniu devine şi apropiată, fraternă.
– Partidul nu vrea să rişte să te piardă, adăugă el.
Formula era probabil solemnă, dar surâsul lui Nieto corecta caracterul ei bombastic.
Aici interveni Kaminsky.
– Azi nu se întâmplă nimic! Poţi continua să dormi. Te prezinţi deseară la Artbeitsstatistik, cum e prevăzut, pentru echipa de noapte. Însă mâine, duminică, după apelul de la prânz, te luăm în grija noastră. O să facem să fii primit la infirmerie, atins de o boală gravă declanşată brusc... Vedem noi care. Aşa că, pentru apelul de luni dimineaţă, vei fi în mod oficial socotit în efectivul bolnavilor de la Revier. După care, în funcţie de veştile pe care le avem, ori revii la viaţa din lagăr, după patruzeci şi opt de ore sau câteva zile de absenţă justificată, ori dispari. Dacă nota de la Berlin este într-adevăr alarmantă, trebuie să încerci să mori din punct de vedere administrativ. Tocmai aici se complică lucrurile! Nu e uşor să găseşti în răstimpul necesar un mort convenabil, căruia tu să-i poţi prelua identitatea. După cum totdeauna rămâne posibil şi un control al medicilor SS! Dacă toate lucrurile merg bine, va trebui, probabil, să pleci într-o echipă de muncă la exterior, să rupi legăturile cu Buchenwaldul, unde prea multă lume te cunoaşte sub adevăratul tău nume.
Povestea asta mă plictiseşte teribil.
Ideea că va trebui să părăsesc Buchenwaldul mă plictiseşte teribil. Trebuie să crezi că până la urmă te obişnuieşti cu orice. Proverbul spaniol „Más vale malo conocido que bueno por conocer” enunţă un mare adevăr, resemnat şi pesimist, ca toate adevărurile înţelepciunii populare... Mai bine să-ţi fie cunoscut ceva şi cu aproximaţie, decât să-ţi rămână doar bun de a fi cunoscut!
– O viaţă nouă sub un nume fals, trăită altundeva, nu văd de ce m-ar interesa, îi replic eu, trist şi furios.
Cu atât mai furios cu cât nu-mi vine să cred că mă paşte o adevărată primejdie.
– Un nume, într-adevăr, care nu va fi al tău, comentează Kaminsky, placid. Cât despre viaţă, ea va fi într-adevăr a ta. O viaţă adevărată chiar dacă sub un nume fals.
Are dreptate, dar toate astea mă plictisesc cumplit.
Cred că am să mă întorc în dormitor, să mă tolănesc pe tot spaţiul patului de stinghii. Am să regresez în vis, cine ştie?
A doua zi, duminică, pe soarele iernatic, înşelător, Kaminsky mă anunţă că au găsit mortul care trebuie.
Care, de altfel, este un muribund.
Nu ştiu de ce, dar ideea asta mă tulbură, mă stânjeneşte. Aş fi preferat ca tânărul parizian, pe de asupra şi student, să fi fost deja mort. Dar nu-i spun nimic lui Kaminsky. M-ar repezi, cu spiritul lui brutal pozitiv.
Un mort, un muribund: ce diferenţă între unul şi altul?
– Prezintă-te la Revier la ora şase, îmi zice el. Am să te aştept...
Râde, e clar că se simte excitat să le joace SS-iştilor festa.
Îmi oferă o ţigară, în ideea că sărbătorim evenimentul: o marcă germană de tutun oriental. Sunt ţigările pe care le fumează, de obicei, privilegiaţii, acei Prominenten, şefii de bloc, kapos, cei de la Lagerschutz, poliţia internă, pe care o asigură înşişi deportaţii germani.
Willi Seifert îmi oferă o ţigară asemănătoare, atunci când mă convoacă în biroul lui de la Arbeitsstatistik, pentru conversaţii între patru ochi.
Mahorca rusească, pe care o răsuceşti în hârtie de ziar, nu-i pentru ei, e pentru plebea de la Buchenwald.
Zi cu soare, ce era de spus s-a spus, trag adânc un fum din această ţigară de privilegiat.
În privinţa tutunului, a hranei, eu fac parte din plebe, în mod sigur. Eu fumez mai degrabă mahorcă acră. Rareori altceva. Din când în când, câte un chiştoc, savuros. Şi mă hrănesc cu raţia obişnuită din lagăr, exclusiv.
La deşteptare, la ora patru şi jumătate dimineaţa, înainte de apel şi de adunarea şefilor brigăzilor de lucru, serviciul camerelor, Stubendienst, primul eşalon al administraţiei interioare, asigurat chiar de deţinuţi, ne distribuie o gamelă cu o fiertură caldă şi negricioasă căreia îi spunem „cafea”, ca să ne facem mai repede înţeleşi şi să terminăm cât mai repede cu ea.
Primim tot atunci şi raţiile de pâine şi de margarină pentru toată ziua, cărora li se adaugă, din când în când, o bucată de înlocuitor de salam, de o consistenţă suspect spongioasă desigur, dar totuşi extrem de gustoasă: în acele dimineţi, îţi lasă gura apă.
După ziua de lucru, după apelul de seară şi revenirea în barăci, Stubendienst-ul distribuie raţia de supă, o fiertură transparentă în care plutesc bucăţi de legume, varză şi napi mai cu seamă, precum şi rare firişoare de carne slabă. Singura ciorbă ceva mai groasă din timpul săptămânii e cea cu macaroane, de duminică. O adevărată desfătare, îţi dau pur şi simplu lacrimile de plăcere – dar am mai spus-o o dată.
Fiecare poate să facă ce vrea cu raţia lui zilnică.
Unii o înfulecă imediat. Uneori, mestecând în picioare, dacă nu sunt destule locuri la mesele din cantină. Ăstora nu le mai rămâne nimic de mâncat până la supa de seară. Douăsprezece ore de muncă forţată, plus alte două ore, în medie, cu apelul şi transportul.
Patrusprezece ore de îndurat cu burta goală.
Alţii, din rândurile cărora încerc şi eu să fac parte, îşi păstrează pentru pauza de prânz o parte din raţia zilnică. Nu-i uşor. În anumite zile, destul de numeroase, nu reuşeşti. Trebuie să-ţi impui, să te obligi, ca să nu devorezi totul o singură dată. Se trăieşte într-o permanentă angoasă de foame greţoasă. Trebuie pentru o clipă să uiţi chiar de foamea din acea clipă, obsedantă, dacă vrei să-ţi imaginezi la modul concret ce foame cumplită te va apuca la prânz în cazul că nu ţi-ai păstrat nimic pentru atunci. Trebuie să încerci să-ţi reduci, să-ţi stăpâneşti foamea reală, imediată, gândindu-te la foamea care va veni, virtuală, dar îngrozitoare.
Fragment din romanul Mortul care trebuie, apărut recent la Editura Dacia.
Traducerea, prefaţa, notele şi îngrijirea ediţiei sunt semnate de Dinu Flămând.
Traducerea, prefaţa, notele şi îngrijirea ediţiei sunt semnate de Dinu Flămând.
* * *
Forţa cărţii Mortul care trebuie, ce nu se vrea nici istorie şi nici autobiografie, rezultă mai cu seamă din concreteţea detaliilor, din caracterul pregnant al senzaţiilor ce iau în stăpânire un segment dureros al trecutului, pentru a se constitui într-o mărturie de altă natură. Altfel, adică diferită de litera neutră a studiilor de istorie sau chiar a prozei doloriste ieşite din infernul nazist. Mortul care trebuie este o imersiune epidermică, totală, necomplezentă şi radicală în adâncurile unei experienţe colective care a traumatizat câteva generaţii.