“Am ajuns la limba română prin literatura română”
Pentru tipar[Jean-Louis Courriol, Professeur Agrégé de l’Université en Lettres Classiques, Professeur de Langue et Litterature Roumaines a l’Université „Jean Moulin” de Lyon, Docteur d’Etat en Lettres et Sciences Humaines en Traductologie, Président de l’Institut International „Liviu Rebreanu” de Traduction de l’Université de Piteşti, Professeur Associé à l’Université de Piteşti, Docteur Honoris Causa de l’Université de Piteşti.]
–Stimate domnule profesor Jean-Louis Courriol, este pentru a doua oară când am onoarea să Vă întâlnesc. Prima oară a fost la Chişinău, cu mulţi ani în urmă, în cadrul unui colocviu consacrat scriitorilor Lucian Blaga şi Ion Barbu. Atunci am avut surpriza să Vă cunosc şi să constat că prin intermediul Dumneavoastră literatura românească devine mai cunoscută în Franţa. Vă rog să-mi spuneţi cum a apărut acest interes faţă de literatura română şi faţă de limba română pe care le ştiţi atât de bine?
– Aş vrea să Vă spun, înainte de a răspunde la întrebarea Dumneavoastră, că încerc să popularizez literatura română în Franţa, traducând din literatura română care îmi place mie şi pe care o consider cea mai bună şi cea mai valoroasă, dar nu sunt absolut sigur de rezultat, fiindcă după ce traduci trebuie să şi publici. Şi intervine o altă problemă: căutarea editurilor. Interesul editurilor trebuie, evident, provocat. Este o problemă mult mai complicată, mai dificilă, dar sunt convins, experienţa m-a convins, că o traducere e bună dacă e lizibilă. Pentru că atunci când spui că o traducere e bună spui, mai întâi, că e lizibilă şi e accesibilă publicului care o citeşte, în franceză în cazul de faţă. Şi trebuie să-i dai acestui public o traducere care să fie pe înţeles, ceea ce nu a prea fost cazul la noi, până acum, din păcate. Atunci când ai reuşit să faci aceste traduceri bune, cei mai importanţi editori devin mai receptivi. Deci, prima problemă, care e primordială, este cea a traducerii.
Dar să revenim la întrebare. Eu am ajuns să învăţ limba română citind, traducând din literatură. Am ajuns la limba română prin literatura română, citind-o. Nu citind traduceri, căci nu existau aproape deloc, dar traducând, după ce am venit la Iaşi ca lector de franceză, în 1975–77. Atunci am început cu adevărat să mă interesez de literatura română şi mi s-au încredinţat cursuri de traducere.
– Deci, aţi predat la Universitatea „Al.I.Cuza”...
–Da, am fost lector de franceză. Predam limba franceză, dar ştiind puţină română, pe atunci deja, mi s-au dat cursuri de traducere. În perioada când eram la Iaşi, am început să traduc din Camil Petrescu, „Patul lui Procust”.
– Este prima traducere pe care aţi făcut-o din limba română?
–Da, Camil Petrescu este primul autor pe care l-am tradus şi pe care l-am publicat 13 ani mai târziu. A avut un mare succes.
– Apropo de această lucrare. Aţi avut ocazia să vizionaţi filmul „Patul lui Procust” – o ecranizare relativ recentă, realizată de o echipă de cineaşti de la Chişinău?
– Nu. Eu am vizionat o ecranizare realizată în România. Dar e foarte bine că s-a mai făcut un film după acest roman.
– Şi mie mi s-a părut curios acest interes pentru literatura din perioada interbelică la nişte tineri cineaşti... Spuneaţi şi Dumneavoastră că francezii au avut o reacţie favorabilă la traducerea romanului „Patul lui Procust”...
–Da. În limitele posibilităţii pieţei de carte din Franţa, totuşi, au fost receptivi. E adevărat: cartea a apărut imediat după Revoluţie, în ianuarie 1990.
– Prin aceasta se şi explică succesul la public?
– Parţial, cred că da. Prima mea traducere publicată a fost, însă, din Marin Sorescu.
– În ce an se întâmpla acest lucru?
– În aprilie 1989. Înainte de Revoluţie. Şi iarăşi, constat, cartea a avut succes.
– L-aţi cunoscut pe Marin Sorescu? Ce impresie V-a lăsat scriitorul şi omul Sorescu?
–Este un mare scriitor contemporan, fără doar şi poate. Cât priveşte omul Sorescu, era cordial şi extrem de sensibil. Ne-am înţeles excelent. Cu el mi-am petrecut foarte interesant timpul, lucrând asupra traducerilor. Primele poezii ale lui Marin Sorescu, o selecţie din “La lilieci”, le-am publicat în ’89. Pe atunci el avea deja tipărită la Paris o carte, o antologie din poezia modernă a lui, traducere care mie mi s-a părut sub nivelul operei sale.
– Respectiva traducere a fost pentru Dumneavoastră ca o provocare?
–Într-un fel, da. Şi am încercat să-i dovedesc şi poetului acest lucru. Căci dacă eşti tradus nereuşit, publicul, cititorul îşi face o impresie falsă despre tine. I-am retradus în română poemele şi i-am demonstrat ce simte, ce aude şi ce înţelege un cititor francez. El a rămas uluit şi speriat de rezultat. Atunci am publicat traducerile mele adunate într-o carte. Altă lucrare, apărută în aceeaşi perioadă, a fost Viziunea vizuinii.La Universitatea din Lyon, în 1984, i-am şi publicat prima carte, în care am inclus 66 de poezii.
– Aceasta era, de fapt, prima carte tradusă?
– Prima plachetă, care, însă, nu a intrat în comerţ. A fost concepută ca o publicaţie a Universităţii, utilizată ca material la cursuri, după care am făcut antologiile Eminescu în 1985, prima, fără Doina, bineînţeles, din motive cunoscute. Poezia Glossă încă nu mi se părea posibil să o traduc. Până la urmă, însă, am tradus-o.
– De ce Vă place Eminescu? Ce apreciaţi la Eminescu?
–Nu toată opera lui Eminescu îmi place, deşi e foarte interesantă. Este un document fascinant asupra timpului şi asupra lui, fiindcă este o personalitate pasionantă. Dar poezia, mai ales poezia de dragoste, îmi place. Se pare că acolo Eminescu este cu adevărat el însuşi. E o poezie foarte simplă şi foarte profundă, în acelaşi timp.
– Îl vedeţi pe Eminescu apropiat de vreunul din poeţii francezi?
– De mai mulţi. El, de fapt, cum să zic eu, nu poate fi comparat cu unul singur, căci reprezintă o istorie întreagă. Noi avem foarte mulţi scriitori, foarte mulţi poeţi. Eminescu nu e singurul, bineînţeles, dar Eminescu simbolizează poezia română mai mult decât ar face-o Hugo în cazul poeziei franceze. Hugo, care este o personalitate literară distinctă, în acelaşi timp se integrează într-un şir întreg de scriitori francezi. Mie de multe ori mi se pare că Eminescu are mai multe afinităţi cu Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, decât cu Hugo.
– Şi acum spuneţi-mi, Vă rog, cum îi receptează cititorul francez de astăzi pe Baudelaire şi pe Rimbaud?
– Îi receptează în măsura în care îi citesc.
– Dar îi citesc?
– Asta este problema, dar sigur, mulţi dintre copiii care fac studii serioase, citesc.
– Deci, cititorul francez este interesat de literatură, citeşte creaţii literare, dincolo de liceu, de sălile studenţeşti?
–Da, cred că da. Cei care au făcut studii continuă să citească. Dar sigur că e o parte mică din populaţie.
– În Franţa, şcoala este un bun promotor al literaturii?
–Da, în general da.
– Există programe de învăţământ adecvate, studii bine făcute?
– Depinde de şcoli. Sunt diferenţe mari între şcoli şi licee, chiar între şcolile şi liceele de stat, în funcţie de cartiere, de oraşe.
– Şi în ce constă diferenţa?
–Diferenţa e socioculturală. Depinde de familie, de situaţia financiară. Procesul de învăţământ este mai greu pentru zonele de la periferie, din suburbii, defavorizate. Dar, în general, se face şcoală bună, totuşi, în Franţa.
– Deci, se poate spune că există o relaţie bună între cititorul francez de azi şi literatura care se scrie?
– Da, se păstrează legătura aceasta, dar e loc pentru mai bine.
– Întotdeauna este loc pentru mai bine... Stimate domnule profesor, Dumneavoastră cunoaşteţi în linii mari cultura, literatura română. Vă rog să-mi spuneţi cum îl vedeţi, de exemplu, pe Marin Sorescu în contextul poeziei române de astăzi?
–Cred că, în primul rând, influenţa lui există, chiar dacă este negată uneori de mai mulţi scriitori actuali, după cum, de altfel, unii dintre ei refuză să recunoască influenţa lui Eminescu. Ceea ce este un teribilism fără motive.
– Cum explicaţi atitudinea renegatoare a valorilor? În Franţa există aşa ceva?
–Da. A existat, în 1968, o atitudine de renunţare la trecut, de respingere a valorilor clasice şi sigur că aceasta a lăsat o amprentă în societatea franceză. Însă ne-am revenit.
– Dar cum Vă explicaţi reacţia din ’68 în Franţa?
–E greu de explicat, e foarte greu. Cred că era o situaţie prea fericită.
– Atunci, după mişcarea din ’68, Charles de Gaulle şi-a dat demisia. Lui îi aparţine o afirmaţie memorabilă despre acele evenimente: „Mişcările studenţeşti din Franţa, la 1968, sunt de la André Breton citire...”.
–Inspiraţia, într-un fel, de acolo vine. Iar evenimentele de la 1968 trebuie privite ca o reexaminare a valorilor.
– Cum credeţi, cititorul francez este mai interesat de proză sau de poezie?
– De proză.
– Starea prozei e mai bună, deci, decât cea a poeziei la ora actuală în Franţa?
– Da. Poezia în Franţa, chiar din perioada interbelică, a părăsit formele clasice ale artei poetice şi, după mine, scriitorii au fost contaminaţi de tendinţa de a scrie poezie făcând proză. S-a încercat să se scrie poezie sub formă de proză.
– Atunci se vede mai bine ce rămâne din poezie.
–Da, dar nu rămâne nimic din poezie. Asta e toată problema. Dacă scrii proză, scrii pur şi simplu proză. Chiar şi poemele în proză ale lui Baudelaire sunt proză, şi nu poezie. Poezia este un laborator pentru a sculpta, pentru a cizela limba. E o obligaţie a autorilor. Scriitorii au o obligaţie, în acest sens. De pildă, Eminescu este excelent în Glossă, care e o poezie formidabilă, dar şi în toate celelalte poezii. Mai puţin în proză. Dar nu se poate spune că citeşti mai uşor un Rebreanu decât proza lui Eminescu. Deci poezia lui Eminescu rămâne de o mare valoare. La începutul secolului trecut s-au încercat nişte experienţe în domeniul poeziei, care au dus la un fel de moarte a poeziei. Poezia actuală, de multe ori, mi se pare lipsită de interes, în sensul că poeţii îşi povestesc viaţa sau starea de spirit într-o limbă care nu e nici proză, nu e nici poezie. Proza adevărată cere o meserie de prozator şi poezia adevărată, la fel, cere o artă. Cred că în lipsa acesteia a murit poezia.
– Stimate domnule profesor, Vă mulţumesc pentru acest dialog, pe care sper să avem ocazia să-l reluăm la Chişinău cât de curând.
Iaşi, mai 2002