Confidenţă şi confienţă în Nou tratat de igienă de Anatol Moraru
Pentru tiparMişcarea vie a postmodernismului în literatura română din stînga Prutului are o importanţă incontestabilă prin faptul existenţei sale mai întîi, apoi prin întinderea terenului pe care ea se aplică acţional. Iar interesul ce a ştiut să-l deştepte în public constituie un merit aparte.
Iată de ce, în acest context, debutul literar al lui Anatol Moraru cu volumul de proză Nou tratat de igienă (Editura Gunivas, Chişinău, 2002) nu pare deloc întîrziat, iar în mai toate cele zece nuvele tocmai adolescenţa devine justificarea unei atitudini stilistice: volubilitatea, sarcasmul şi lirismul, inocenţa relatării, exaltarea suplinită de iluzia naivă şi de banalizare eronată, totul pare a fi motivat prin vîrsta personajelor. Această vîrstă, înainte de toate, e a însuşi autorului, interesat aproape în exclusivitate să reia de o manieră proprie teme şi subiecte literare consacrate. Anatol Moraru reuşeşte să atragă cititorul în acel univers imaginar menţinîndu-l prin alegreţe stilistică şi printr-un umor de bună calitate: “…Voldemar a intervenit furibund. Şi pentru că e în puterea noastră de decizie, menţionăm că, în afară de păroşenia sa inconfundabilă, Voldemar avea un caracter şi un comportament la fel de “delicat”. “Un corp păros – o minte păroasă”, parcă aşa spuneau latinii cu tot cu greci în asemenea cazuri”. (Nou tratat de igienă, p. 6). Acestea sunt expuse foarte degajat, chiar “interpretate”, dispoziţia dominantă fiind un teribilism ingenuu şi sentimental. La cele relatate se raliază şi spiritul ludic, nu doar al naratorului, ci şi al eroilor din nuvele, figuri dispuse oricînd să evadeze în spaţiul jocului de cuvinte: “Moşneagului îi străluceau ochii şi i-a trecut şi reumatismul. El începu a naviga harnic pe mările reveriilor. Parcă se vedea tînăr, cu arma curăţată şi patrontaşul plin, pornit la vînătoare de căprioare fragede.” (Love story, p. 39). Aceste compoziţii fanteziste, inteligente şi maliţioase, fără intenţii, dar cu efecte de parodie, au ca punct de pornire literatura, sfîrşind prin a impune un stil, care nu mai este un scop, ci un instrument; nu mai exprimă o sensibilitate anume, dar e utilizat pentru a se descrie o sensibilitate anumită, aceea a adolescenţei. Pretextul îi oferă autorului un clişeu epic: “Radu nu luase vara admiterea la facultate şi a găsit de cuviinţă să nu se întoarcă în sat. Absolvise şcoala medie din Măgureni cu menţiune şi profesorii, care au rămas vara şocaţi de insuccesul lui, mai continuau să analizeze cauzele eşecului unuia din cei mai buni absolvenţi din promoţia recentă. Bieţii profesori de la ţară nu-şi puteau închipui cum Radu Rotaru, premiantul permanent al olimpiadelor raionale, …, elevul care scria poezii şi realiza cele mai bune compuneri din clasă, nu a devenit student la Jurnalistică.” (Morala faptei, p. 64).
Această schemă, reală sau poate imaginară pentru personajul nuvelei, este pentru debutant un cadru pe care îl umple cu imagini colorate, graţioase, sub a căror abundenţă naraţiunea propriu-zisă dispare. Adevăratul “erou” al nuvelelor lui Anatol Moraru este în realitate starea personajului central, nu personajul însuşi, continua pornire de a construi noi raporturi în închipuire, forţa asociativă, trecerea în prim plan a emoţiilor declanşate de fapt, şi nu a faptului în sine, imprevizibilitatea reacţiilor, spontaneitatea gesticulaţiei şi a replicii, în sfîrşit, caracterul deschis al comunicării, prestat mereu de o candidă francheţe, foarte liberă în toate manifestările, necunoscătoare de piedici şi interdicţii: “Artemiza îi chelneriţă. Bărbatul ei e plecat la Magadan, la cîştig, au un băieţel şi îl creşte mamă-sa la ţară. Mă duc cîteodată pe la ea, o ajut cu ce pot, adică o mai mîngîi… De, sunt om bun la suflet şi nu pot fi altfel. Doamne, să vedeţi ce bunătăţuri aduce de la restaurant, beau numai coniac de cinci stele. Şi ce minuni face în pat…” (Craii de modă nouă, p. 54).
Deşi pleacă de la simpla intenţie, ştiută numai de el, nuvelele lui A. Moraru nu-s doar o proză onirică, de vreme ce naratorul însuşi acceptă posibilitatea să se fi trezit şi să fi continuat să fantazeze în prelungirea celor visate.
Astfel, deosebita dorinţă de a ieşi din orizontul îngust al vieţii cotidiene şi de a regăsi, prin joc, momentele vii şi plenitudinea îl caracterizează pe Cătălin Miruţă, personajul din Confidenţa defulării (p. 76).
Încercarea lui Cătălin de a fi sincer cu colegii, dar şi cu sine, l-a deconspirat… “…mai bine zis, am fost forţat să fac lucrul acesta. Acum toţi ştiu “de ce sunt în stare” şi va trebui să intru într-un alt regim de atitudini (imposibile) cu mulţi colegi” (Confidenţa defulării, p. 86). Nu este singura dată cînd autorul nuvelelor, neiertător şi ironic, îşi aduce personajul într-o situaţie ridicolă.
Corelative înclinaţiei ludice sînt comicul şi umorul, alte două însuşiri ce asigură în egală măsură plăcerea lecturii. Povestirile din Nou tratat de igienă au darul să animeze, să trezească în sufletul cititorului o stare de vădită euforie, nu numai prin fragmentele pline de haz pe care le narează, ci şi prin modul de reprezentare. Ele au la bază o înţelegere umoristică a existenţei umane, dezvăluind un sentiment de libertate interioară ce oferă autorului posibilitatea să privească lumea cu detaşare, ca pe un spectacol: “Studenţii i-au mulţumit bătrînei pentru amabilitatea ereditară, au debarcat, s-au regrupat cîte doi şi au înaintat în suişul hudiţei. Un bărbat între două vîrste, purtînd o coasă pe umărul drept, urmat de un viţel fericit, le-a dat primul bineţe şi s-a uitat lung-lung în urma lor. Ceva mai încolo, un flăcăiandru desculţ şi numai în pantaloni a scăpat căldarea şi s-a dat iute după fîntînă, îmbujorîndu-se înciudat. Darie, conducătorul alaiului şi atent la semne, n-a răbdat şi a pornit în întîmpinarea unei gospodine care, nevrînd să scape nici un detaliu (oricît de mic ar fi fost), venea ca o veritabilă Gabi Szabo spre poartă” (Balada nupţială, p. 27). O trăsătură specifică şi lui A.Moraru e modul de enunţare, prin care ar face să treneze acţiunea, favorizînd în schimb dialogul şi naraţiunea: “Bătrînul s-a uitat scurt la dînsa, a oftat adînc şi, afişînd bucurie sinceră pe faţa-i de agricultor inveterat, i-a poftit să intre:
– Mulţumim de cuvinte frumoase şi vă rugăm din toată inima să treceţi în Casa cea mare.
Emil s-a uitat cu subînţelesuri la Petrică şi i-a şoptit:
– Acum ce să fac? Să spun mai departe?
– Ştiu eu? Mie mi se pare că şi aşa totul decurge bine. Las’ că vei mai spune la masă, cînd va trebui să schimbăm colacii…
Mătuşa s-a făcut nevăzută, iar moş Aristide a aşteptat cuminte şi binevoitor să se descalţe băieţii şi, după ce aceştia au intrat în casă, i-a urmat” (Love story, p. 39).
Dacă am căuta o explicaţie satisfăcătoare pentru ordinea nuvelelor din acest volum, posibil că nici n-am găsi-o. Ce l-a condiţionat pe autor să-şi înceapă cartea cu Nou tratat de igienă şi să o finalizeze cu Confidenţa defulării? N-am putea spune. Indiferent însă de locul lor în carte, remarcabilă în toate cele zece proze este capacitatea scriitorului de a modula expresiv cîteva teme preexistente ce jalonează evoluţia prozei româneşti din Basarabia în ultimul deceniu.
Dacă s-ar cere ca în final să rostesc un verdict de valoare, atunci aş insista asupra ultimei nuvele, poate cea mai apropiată de perfecţiune, care lasă larg deschise porţile spre viitoarele cărţi ale lui Anatol Moraru.