Inovaţie şi tradiţie lingvistică
Pentru tipar1. Apariţia unui fond lexical neologic paralel cu cel tradiţional denotă, în opinia lui Ştefan Munteanu, că «tendinţa românei moderne merge spre neologism, fără să excludă sinonimele vechi şi populare ale elementelor noi» (1989, 165).
Expansiunea elementelor neologice în lexicul contemporan a generat afirmaţia referitoare la intelectualizarea vocabularului românesc (cf. Ivănescu, 1980, 726; Coteanu, Angela Bidu-Vrănceanu, 1985, 110).
Preluarea împrumuturilor din alte limbi este determinată de cauze atît de natură extralingvistică, cît şi de natură intralingvistică.
Cauze extralingvistice. A devenit un loc comun în lingvistică afirmaţia despre sensibilitatea lexicului faţă de dinamica societăţii. Noile realităţi (şi noile atitudini, generate de acestea) impun noi denominaţii, deci, noi cuvinte.
Evident, este indiscutabilă necesitatea de a desemna unele lucruri şi fenomene noi apărute în alte culturi; astfel, se împrumută denumirea lor originală: blue-jeans (engl.), perestroika (rus.), mafia (ital.) etc.
Împrumuturile sînt inevitabile şi atunci cînd este nevoie a denumi noi realizări ale progresului tehnico-ştiinţific, cum ar fi computer, modem (engl.), decodor, ludotecă (fr.), sputnik (rus.) ş.a. Acestea sînt situaţii despre care L. Déroy scria: «il y a des cas de thérapeutique verbale, qui ont nécessité des néologismes qu’il serait vain de condamner» (Néologie et néologisme, în Banque des mots, 1/1971, 6).
Prezenţa unui număr impunător de termeni comuni în diverse limbi a determinat lingviştii să vorbească despre elemente lexicale internaţionale (Al. Graur). Tendinţa vocabularelor moderne de a-şi dezvolta caracterul internaţional se amplifică din an în an. În limba română, ca şi în alte limbi, aceasta se realizează nu numai prin împrumuturi lexicale din limbile de largă circulaţie, ci şi prin formarea, pe teren propriu, dar cu procedee folosite şi de alte limbi – ne referim aici, în primul rînd, la elementele formative de origine greacă şi latină – a unui număr considerabil de cuvinte.
Prin urmare, principala cauză externă care favorizează intrarea împrumuturilor într-o limbă ţine de dinamica civilizaţiei. “În terminologia tehnică şi ştiinţifică a ocoli cuvîntul nou ar însemna acelaşi lucru ca şi cum în producţie s-ar înlocui procedeele industriale prin practici meşteşugăreşti”, – conchide, în acest context, Stelian Dumistrăcel (1980, 47).
Cauze intralingvistice. Este greu a contesta raţiunea adoptării unui neologism atunci cînd se pune accentul pe eleganţa şi expresivitatea exprimării; astfel, precizia şi nuanţa stilistică de care dispun neologismele se constituie într-un motiv concludent pentru acceptarea lor.
Eleganţa exprimării este obţinută nu numai prin precizia, ci şi prin concizia verbală. Neologismele prezintă avantajul de a substitui perifrazele, contribuind la o mare economie de limbaj (în baza legii minimului de efort, de exemplu, stres în loc de “factor (sau ansamblu de factori) care acţionează negativ asupra organismului uman”; şlagăr “melodie de mare popularitate; cîntec la modă”).
La aceste cauze se adaugă şi tendinţa de înlăturare a polisemiei cuvintelor autohtone, de delimitare sau specializare a unor nuanţe semantice şi/sau stilistice (cf. iscusit – abil; îmbulzeală – aglomeraţie; întîmplare – eveniment); tendinţa de încadrare a termenilor similari din punct de vedere structural în clasa de cuvinte corespunzătoare, cum ar fi, de exemplu, seria de substantive terminate în -man: businessman, congresman, narcoman, gentleman, yesman etc.
Dubletele neologice sînt preferate în multe cazuri şi în calitate de eufemisme ale unor termeni populari cu coloraţie trivială.
Th. Capidan, în cartea Limbă şi cultură (Bucureşti, 1943), relevă că o cale specifică pe care pătrund neologismele în limbă este cea a simbolismului fonetic. Forma sonoră a cuvîntului, armonia dintre elementul sonor şi conţinutul noţional sau afectiv, adică valoarea lui simbolică, constituie motivul pentru care asemenea termeni sînt adoptaţi preponderent de scriitori; nu pare exclus faptul ca anumiţi vorbitori să fie atraşi, mai mult inconştient, de acest înţeles simbolic al fonemelor.
2. În mod tradiţional, în interiorul împrumuturilor unei limbi se disting, din punctul de vedere al utilităţii, neologisme necesare şi neologisme de lux.
Majoritatea neologismelor necesare sînt termenii internaţionali şi cei care nu au corespondente în limba română; în aceeaşi categorie se înscriu şi elementele preluate din alte limbi pentru concizia şi precizia exprimării.
Neologisme de lux sînt considerate unităţile lexicale care reprezintă dublete sinonimice ale unor cuvinte existente în limba noastră, împrumutate pentru modernizarea ei sau ca urmare a tendinţei de nuanţare a exprimării. De neologismele de lux se detaşează xenismele, constituind termeni de origine străină, neadaptaţi la structura limbii române, dintre care o mare parte nu se vor asimila niciodată.
3. Primele neologisme pătrund în limba română începînd cu secolul al XVII-lea (cf. Ursu, 1962; Ivănescu, 1980), procesul intensificîndu-se mai tîrziu şi continuînd pînă astăzi.
Revigorarea unui domeniu de activitate favorizează nu numai apariţia cuvintelor noi, ci şi actualizarea termenilor existenţi deja în limbă, care trec din sferele marginale ale lexicului în cele «nucleare». Asemenea unităţi lexicale se numesc în literatura de specialitate neologisme funcţionale sau cvasineologisme (cf. Gak, 1983, 17). De exemplu, termenul fan (< engl. fan) a intrat în limba franceză încă în 1923, dar a devenit extrem de frecvent sau funcţional doar în ultimele două-trei decenii. Pentru limba rusă cităm, în calitate de cvasineologisme, lexemele ňĺńňčđîâŕíčĺ«testare» (datat 1932), технократия«tehnocraţie» (1933); pentru limba română, drog (consemnat în Enciclopedia română de C. Diaconovich, tom II, Sibiu, 1900, 221, în Dicţionarul universal al limbii române de L. Şăineanu, ed. a IV-a, Craiova, 1922 ş.a.), pretor, pretură (funcţionale în Republica Moldova după 1990).
În această ordine de idei, este relevant caracterul istoric al neologismului (cf. Budagov, 1961, 91). Un termen nou într-o epocă, cu timpul, îşi pierde din inedit şi nu mai este recepţionat, într-o perioadă următoare, ca o noutate, ba chiar poate fi substituit de un dublet sinonimic modern. Pe de altă parte, în legătură cu transformările social-politice şi cu alte evenimente, unele cuvinte se re-împrumută sau se re-creează în limbă, ceea ce reprezintă încă un argument în favoarea istoricităţii neologismului.
Neologismele realizează legătura dintre nou şi tradiţia lingvistică anterioară. Dacă ele ar fi restructurat radical limba, substituindu-i integral vocabularul, atunci oamenii din diferite generaţii nu s-ar înţelege unii cu alţii, şi astfel limba nu ar mai fi un mijloc general de comunicare. În realitate, tot ce este nou în limbă se dezvoltă pe temelii vechi, folosindu-le şi coexistînd cu ele (cf. Saussure, 1931, 104).
Noile cuvinte nu apar ex nihilo, din complexe de sunete arbitrare; orice termen nou este, într-un fel sau altul, motivat, alcătuindu-se din formanţi preexistenţi. Este de neimaginat, de exemplu, ca în calitate de denumire a artei aranjamentelor florale cineva să recurgă la o combinaţie de sunete fără nici o semnificaţie (cum ar fi arao), în loc să creeze un termen transparent ca fitodesign (< gr. phiton “plantă” + engl. design “armonizare estetică”).
Există şi elemente lexicale “artificiale”, făcînd excepţie de la acest principiu de formare a cuvintelor (Kodak, felibru, rococo); numărul lor, însă, în limbile europene, este infim (ne referim în exclusivitate la termenii care s-au instalat în limba comună, făcînd abstracţie de creaţiile expresive ale scriitorilor, de exemplu: drion ”navă cosmică extraterestră”, guolla “maladie provocată de excesul de civilizaţie”).
Din punct de vedere teoretic, asemenea cuvinte n-ar trebui să existe, întrucît unităţile unui nivel al sistemului lingvistic se formează din elemente ale nivelului precedent. Orice cuvînt nou este determinat de tradiţia lingvistică anterioară. Prin urmare, elementele lexicale noi sînt, într-o oarecare măsură, “previzibile”, existînd virtual în sistemul limbii şi actualizîndu-se sub influenţa unor factori externi sau interni (cf. Coseriu, 1958, 192).
Funcţionalitatea cuvîntului nou creat şi respectarea normei literare sînt principalele criterii care permit evaluarea inovaţiilor lexicale. Astfel, formaţiile noi sînt analizabile atît într-o perspectivă lingvistică, cît şi în una stilistică, încadrîndu-se în următoarele categorii: 1) neologisme necesare – termeni cu funcţie denominativă, care vin să umple “un gol” lexical (impozitare, depolitizare), adăugînd uneori sensului de bază şi valori figurate, conotative (dughenizare, mitingist); 2) neologisme stilistice – formaţii expresive ale scriitorilor şi publiciştilor, datorate creativităţii individuale (jertfelnicie, hei-rupist).
Creaţiile noi sînt alcătuite, de regulă, după modele mai mult sau mai puţin productive în limbă şi, în majoritatea lor, conform normelor de formare a cuvintelor. Unele formaţii sînt transparente din punct de vedere semantic şi pot exista independent de context (cf. a disponibiliza), altele sînt generate de anumite contexte (sociale, stilistice) şi nu pot fi receptate fără dificultăţi în afara lor (cf. omagist “autor de lucrări incluse în volume omagiale”, căminiadă “perioada de cazare în căminele studenţeşti”).
Neologismele stilistice, rezultate din tendinţa spre o exprimare cît mai originală şi mai plastică, nu intră, de obicei, în limba comună (cu rare excepţii) şi nu se fixează în dicţionare generale, spre deosebire de majoritatea creaţiilor necesare, care au sorţi de izbîndă în limbă.
Neologismele stilistice nu pot fi tratate după aceleaşi criterii pe care le aplicăm în cazul creaţiilor necesare. Categoriile lexicale în discuţie au funcţii şi domenii de activitate diferite. Dacă neologismele necesare circulă în două sau mai multe stiluri ale limbii şi au ca predominantă funcţia denominativă, neologismele stilistice se întrebuinţează, de regulă, în limitele unui stil (beletristic, publicistic etc.), fiind condiţionate în primul rînd de funcţia expresivă.
Neologismele stilistice sînt individualizate în cel mai înalt grad, avînd circulaţie redusă sau constituind nişte hapax-uri. Uneori, în goană după originalitate, pentru alcătuirea lor se forţează legile limbii. Aceasta nu diminuează importanţa creativităţii lingvistice; o formaţie nouă poate fi consacrată de uz indiferent de pronosticurile lingviştilor.
În ceea ce priveşte lexicul, acesta, în comparaţie cu celelalte niveluri ale limbii, stă sub semnul unei libertăţi creatoare aparent nelimitate, subordonîndu-se în cel mai mic grad normei. În funcţie de scopul şi de condiţiile comunicării, subiectul vorbitor recurge atît la mijloacele de expresie existente, cît şi la cele potenţiale, ceea ce înseamnă că, din necesităţi de comunicare şi de expresivitate, acesta poate crea, conştient sau inconştient, termeni noi. Inovaţiile vorbitorului pot fi acceptate de către conlocutorul său în calitate de modele pentru enunţurile următoare; astfel, după un şir de acceptări, inovaţia se poate generaliza în limbă (cf.Coseriu, 1958, 192).
În acest context, Iorgu Iordan nota referitor la inovaţiile lexicale: “Dorinţa de a inova depăşeşte [uneori] limitele necesităţii. Intervin (...) şi ignoranţa (...), exhibiţionismul, moda şi alţi factori exteriori, care (...) dau naştere la inovaţii nu numai ciudate, ci şi imposibile. Dar astfel de excese sînt inevitabile şi cu vremea dispar oarecum de la sine. Ele prezintă însă un interes deosebit pentru lingvist, căci ajută la înţelegerea şi aprofundarea creaţiei lingvistice...”(LRA, 1943, 233).
Însemnată din punct de vedere teoretic, creaţia lingvistică este, totuşi, în primul rînd o activitate cu scopuri practice de vorbire, constituind una din condiţiile care, alături de imitaţie, asigură dezvoltarea lexicului individual (cf. Coteanu, A. Bidu-Vrănceanu, 1985, 112-113).
4. Apariţia şi difuzarea unui imens număr de cuvinte noi a generat, în lingvistica franceză, o nouă ramură, numită neologie (néologie) “ştiinţă despre neologisme”, avînd ca obiective identificarea noilor cuvinte şi semnificaţii, analiza factorilor care condiţionează “naşterea” acestora, cercetarea modelelor de formare a cuvintelor, elaborarea principiilor de înregistrare lexicografică a noilor termeni etc.
În Franţa funcţionează mai multe organisme care se ocupă cu selectarea, analizarea şi unificarea neologismelor. Cel mai însemnat dintre acestea este Consiliul Naţional de Cercetări Ştiinţifice, care tezaurizează neologisme pe teritoriul ţării şi în afara ei (în spaţiile de limbă franceză). Materialele sistematizate sînt incluse în dicţionare speciale de neologisme. Specialiştii francezi în neologie urmăresc, în ultimă instanţă, cum se asimilează noii termeni în comunităţile lingvistice cercetate, numind acest aspect socializarea neologismelor. O dovadă a dispersării cuvintelor noi este consemnarea lor în dicţionare. Astfel, în socializarea neologismelor se succed trei etape: 1) fixarea primară a noilor termeni în studii, teze etc.; 2) înregistrarea neologismelor uzuale sau utile în dicţionare speciale; 3) asimilarea definitivă a elementelor lexicale noi în limbă, confirmată şi prin inserarea acestora în dicţionare explicative generale.
Una dintre cele mai valoroase lucrări referitoare la neologismele limbii franceze este monografia lui L. Guilbert La créativité lexicale (Paris, 1975). Autorul analizează cauzele mobilităţii lexicului şi relaţia uz-creativitate-normă, ajungînd la concluzia că în crearea neologismelor rolul cel mai însemnat revine sistemului lingvistic. L. Guilbert defineşte neologia drept “posibilitate de realizare a unităţilor lexicale noi conform normelor de formare a cuvintelor din cadrul sistemului lexical al limbii” (1975, 31).
Lingvistul francez distinge trei factori care condiţionează apariţia cuvintelor noi: a) denominativ (necesitatea de a desemna realităţi noi); b) stilistic (nevoia de o exprimare expresivă); c) presiunea sistemului lingvistic (formarea elementelor neologice pe baza modelelor).
Referindu-se la problema acceptabilităţii neologismelor, Guilbert constată două tendinţe contradictorii: pe de o parte, se observă o oarecare limitare a creativităţii lingvistice, deoarece oamenii în comunicarea cotidiană recurg, de regulă, la tipare, iar pe de altă parte, se manifestă o aspiraţie permanentă spre crearea de cuvinte noi sau modificarea sensurilor elementelor lexicale existente. O mare importanţă în adoptarea sau respingerea neologismelor au consideraţiile de ordin ideologic, cum ar fi conservatismul lingvistic, lupta pentru “puritatea” limbii etc.
Problema neologismelor este pusă în discuţie pe larg şi în paginile revistelor Langage, Vie et langage, La Banque des mots ş.a. În fiecare număr al publicaţiei La Banque des mots, pe lîngă articolele cu caracter teoretic şi relatările despre activitatea serviciilor de neologisme şi a celor terminologice din Franţa şi din alte state francofone, apar cu regularitate vocabulare sectoriale şi liste de cuvinte noi pentru completarea dicţionarelor.
Lingvistica rusă a preluat din cea franceză atît termenul néologie, cît şi, în mare parte, principiile de abordare a neologismelor. Inovaţiile lexicale sînt încadrate aici, de unii cercetători, în două categorii de bază: neologisme şi neolexisme (cf. Gak, 1983, 20). În această clasificare, neologisme sînt numite orice inovaţii lexicale: exotismele (împrumuturi denumind realităţi străine), termenii de uz restrîns, formaţiile ocazionale, efemeridele (cuvinte ce reflectă fenomene trecătoare) ş.a., iar neolexisme, neologismele socializate în măsura în care să fie consemnate în dicţionare. Astfel, V.G. Gak consideră – cu referire la limba franceză – că neolexismele constituie aproximativ o jumătate din numărul total de neologisme.
Cercetarea neologismelor prezintă interes nu numai pentru lexicografie, ci şi pentru stilistica şi cultivarea limbii. Înainte de a se aprecia valoarea unui cuvînt sau înţeles nou, elementul neologic trebuie analizat multilateral pentru a se determina ponderea lui în limbă. Procesul presupune stabilirea valenţelor combinatorii ale termenului, precum şi a variantelor lui de întrebuinţare cu sens propriu şi figurat; este nevoie, de asemenea, de indicat frecvenţa neologismului dat în diferite stiluri ale limbii ori de constatat uzul redus al acestuia. Cercetarea va implica şi referinţe la utilizarea elementelor neologice din punctul de vedere al corectitudinii limbii.
Bibliografie selectivă
Budagov, R.A., Introducere în ştiinţa limbii, Bucureşti, 1961.
Coseriu, E., Sincronia, diacronia e historia. El problema del cambio linguistico, Montevideo, 1958; cităm după ediţia în limba rusă: E.Coseriu, Sinhronija, diahronija i istorija, în: Novoje v lingvistike, III, Moscova, 1963.
Coteanu, I., Bidu-Vrănceanu, Angela, Limba română contemporană, vol. II. Vocabularul, Bucureşti, 1985.
Dumistrăcel, St., Lexic românesc. Cuvinte, metafore, expresii, Bucureşti, 1980.
Gak, V.G., Novyje slova i novyje slovari, în: Novyje slova i slovari novyh slov, Leningrad, 1983.
Iordan, LRA = Iordan, I., Limba română actuală. O gramatică a «greşelilor», Iaşi, 1943. Ivănescu, Gh., Istoria limbii române, Iaşi, 1980.
Munteanu, Şt., Conformitate şi varietate în limba literară, în Limbă şi literatură, nr. 2, 1989.
Saussure, F. de, Cours de linguistique générale, troisième edition, Paris, 1931.
Ursu, N.A., Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, 1962.