Istoria veche a unui cuvânt nou
Pentru tiparMankurt este un cuvânt cu sens depreciativ, de ocară şi a apărut în lexicul nostru relativ recent. De obicei, mai ales în presă, mankurţi sunt numiţi cei care nu cunosc şi nu recunosc valorile neamului din care se trag, nu-şi vorbesc frumos şi corect limba maternă. Deşi circulă de ani buni, nici substantivul mankurt, nici verbul a mankurtiza nu sunt înregistrate de dicţionare, de aceea sensurile lor sunt mai mult intuite de vorbitori.
Însă istoria acestui cuvânt merită să fie cunoscută, pentru că este deosebit de interesantă. Lexemul a fost pus în circulaţie în anii ’80 ai secolului deja trecut de către scriitorul kirghiz Cinghiz Aitmatov, într-un roman remarcabil, scris în limba rusă, care a stârnit un mare interes pe atunci – se numea И больше века длится день şi a fost tradus în mai multe limbi, inclusiv în limba română. La Bucureşti versiunea românească apare integral în 1993 cu denumirea O zi mai lungă decât veacul (trad. Ion Covaci şi Denisa Fejes), iar la Chişinău, după ce fusese publicată o variantă de revistă, romanul apare în 1990 la Editura Literatura Artistică în colecţia „Mari prozatori ai secolului XX” cu titlul Halta vântoaicelor, dar având şi subtitlul O zi mai lungă decât veacul (trad. Ala Cupcea).
În acest roman Cinghiz Aitmatov inserează o zguduitoare legendă, în care povesteşte cum erau trataţi în vremurile trecute unii prizonieri de război în stepele Sarî-Ozek din Asia Centrală. Cotropitorii janjuani ucideau memoria robilor, mai cu seamă a celor tineri, printr-o caznă cumplită – îmbrăcarea capului în aşa-numitele şiri. Mai întâi capul prizonierului era ras până la piele, iar firele de păr smulse cu migală din rădăcini. Între timp, se înjunghia o cămilă bătrână, se jupuia, se luau bucăţi din pielea cea mai groasă a animalului şi, încă aburindă, pielea de cămilă era înfăşurată strâns pe capul ras, de care se lipea imediat, ca un plasture... După aceea nenorocitului i se punea în jurul gâtului o obadă de lemn, aşa încât el să nu poată atinge pământul cu capul, i se legau mâinile şi picioarele şi era lăsat în stepă în arşiţa soarelui, fără apă şi fără hrană timp de cinci-şase zile. Cei mai mulţi piereau în această îngrozitoare caznă, căci, contractându-se în timp ce se usca, pielea de cămilă le strângea capul acelor nenorociţi ca într-o stinghie. După două zile părul martirizaţilor începea să crească şi firele ţepoase, negăsind ieşire, se încovoiau şi reintrau în pielea capului pricinuind nişte chinuri cumplite, însoţite de întunecarea totală a minţii. Cel care supravieţuia, era de acum un rob-mankurt, căruia îi fusese smulsă complet memoria. El îşi recunoştea, întocmai ca un câine, numai stăpânul, nu vorbea cu cei străini, putea îndura singurătatea în stepa nesfârşită, putea îndura orice lipsuri, îndeplinind cele mai grele şi mai negre munci. Robii obişnuiţi cunoşteau sentimentul de libertate şi erau totdeauna gata să se răzvrătească, să evadeze, iar mankurtul era supus total, căci nu mai ştia cine este, din ce neam se trage, nu-şi cunoştea numele, nu-şi amintea copilăria, tată, mamă – într-un cuvânt, n-avea conştiinţa de sine a unei fiinţe omeneşti, căci îi lipsea complet orice relaţie cu trecutul său.
Denumirea, metaforică acum, de mankurt, adică de persoană care nu-şi cunoaşte/recunoaşte limba, neamul, identitatea, a prins la noi mai cu seamă în anii de renaştere a conştiinţei naţionale, când lumea şi-a dat seama că orice om, ca să fie om, trebuie să-şi conştientizeze o identitate, un trecut, un neam, o istorie, deci să nu coboare la starea de mankurt.
Însă această tristă legendă nu se opreşte doar la constatarea supliciului la care erau supuşi cei transformaţi cu forţa în mankurţi. Partea cea mai tragică o reprezintă durerea nesfârşită a unei mame, care nu se poate împăca cu gândul că feciorul ei a fost prefăcut în mankurt. Ea îl găseşte şi nu vrea să-l lase în această stare nenorocită, hotărând să-l facă să înţeleagă cine este, să-l readucă la condiţia de om, de fiu... Dar încercările ei sunt zadarnice şi îi este sortit să moară de săgeata lansată chiar de propriul ei fiu, pentru că el nu a recunoscut-o şi nu şi-a amintit cine este.
Concluzia şi morala acestei legende este şi mai tristă: odată devenit mankurt, individul nu-şi mai poate recăpăta condiţia umană firească.
Legenda este o serioasă avertizare, pe care o face scriitorul. Într-o scurtă introducere la acest roman, Cinghiz Aitmatov spune: „Fiind pus în faţa necesităţii de a-şi determina propriul său loc în lume, omul care nu are memoria trecutului, omul care este lipsit de experienţa istorică a propriului popor şi a altor popoare, se pomeneşte în afara perspectivei istorice şi poate trăi doar cu ziua de astăzi”. Tristă perspectivă, trebuie să constatăm.