Apa sub spectrul manifestărilor magico-mitice
Pentru tiparApa, alături de aer, de foc şi de pământ, este parte componentă, esenţială, în structura magico-mitică a celor patru elemente primordiale. Este, prin definiţie, un factor generator de viaţă, unul indispensabil existenţei omului pe pământ. Una din străvechile cugetări dornene spune că fără apă nimic nu poate fi pe lume. Aşadar, lipsa apei a fost asociată întotdeauna morţii, nefiinţei. Pentru mulţi dintre oamenii Dornelor, Valea Bistriţei, axul fundamental al sistemului hidrografic din zona de referinţă, era considerată pe bună dreptate mama noastră, adică o sursă care asigura supravieţuirea în condiţiile aspre şi austere ale spaţiului montan. Un asemenea rol, vital pentru societatea Dornelor de odinioară, au avut şi afluenţii râului Bistriţa, ramificaţi prin văi, până în adâncuri de munte. Când se utiliza o asemenea sintagmă – cea de mama noastră – se avea în vedere rolul apei nu numai în irigarea naturală a pământului din lunci, ci şi importantele avantaje oferite de pescuit, de plutărit, de morărit şi de multe asemenea îndeletniciri generatoare de mijloace de existenţă. În aria teritorială a Dornelor sunt dispersate numeroase izvoare din care se degajă ape vindecătoare de boli, cunoscute fiind, în vocabularul limbii vorbite de populaţia autohtonă de altădată, sub denumirea de vinu pământului. Alte izvoare aduc la lumina zilei apă rece, apă acră, apă sălcie sau, după caz, sulfuroasă, toate având miraculoase proprietăţi vindecative, unele, după opinia bătrânilor, generatoare de tinereţe fără bătrâneţe. Aşa se explică de ce, încă din cele mai vechi timpuri, apa minerală, chiar şi cea potabilă, făcea obiectul unor interesante şi insistente preocupări privind folosirea ei în terapia empirică a zonei, în scopul menţinerii sau al recuperării sănătăţii. Aşa că, în Dorne, o dată cu trecerea vremii, s-a statuat un cult al apei, cu implicaţii dintre cele mai diverse în mitologia şi, pe măsură, în ecologia zonei. De aceea, omul Dornelor din alte vremuri, după ce a infuzat apei atribute miraculoase, misterioase prin definiţia lor, a devenit conştient de necesitatea păstrării purităţii şi a sacralităţii izvoarelor şi a cursurilor de apă. Otrăvirea sau impurificarea apei prin acţiunea omului, indiferent de gradul de poluare, se considera un păcat de neiertat şi făcea obiectul oprobriului comunitar. Acţionându-se în virtutea unor asemenea cutume sacre, de mare tradiţie în zona de referinţă, apa din sistemul hidrografic al Dornelor s-a menţinut pură şi a fost folosită în diverse ritualuri cu caracter magico-mitic.
Izvorul. Locul unde apa subterană iese la suprafaţa pământului, zvâcnind din adâncuri în gâlgâiri tainice şi misterioase, se numeşte izvor sau, după caz, izbuc. Aria teritorială situată de jur-împrejurul izvorului, numită odinioară Vatra Zânelor, se considera a fi un loc curat, deosebit de benefic pentru vieţuirea umană. În mentalitatea lumii Dornelor de altădată, locul de unde izvora apa se considera sacru, iar fântâniţa în care se acumula avea semnificaţia primului popas în lumea pământeană. De aceea, intervenţia omului în amenajarea izvoarelor se limita strict la dimensiunea necesităţilor şi la cutumele consacrate de tradiţie. Locul de unde izvora apa nu putea fi afectat de mâna omului sub nici un pretext şi în nici o împrejurare. În procesul de amenajare a fântâniţei de la baza inferioară a izvorului se folosea, în exclusivitate, pietrişul spălat de apă în curgerea ei. Fântâniţele în care se acumula apa izvorului trebuiau amenajate în aşa fel încât trecătorii însetaţi să-şi poată potoli setea cu uşurinţă. În procesul de amenajare a izvoarelor trebuia să se ţină cont şi de necesităţile de adăpare a animalelor şi a păsărilor din lumea pădurii. Apa din izvoare se lua numai cu vase curate sau se consuma direct, fără a o tulbura, pentru a nu se afecta sacralitatea şi puritatea ei. Aşa că, la baza inferioară a fântâniţei se fixa un ciuroi cu partea superioară deschisă, confecţionat, de regulă, din lemn de brad sau de tei. Pentru ca animalele domestice şi cele sălbatice să nu calce în apa acumulată la baza izvorului, impurificând-o în felul acesta, sub ciuroi, în locul unde ciuruia apa în curgerea ei, se aşeza o bradacină în care se colecta cantitatea de apă necesară adăpării animalelor pe timp de vară. Într-o asemenea situaţie, fântâniţa de la baza izvorului se proteja cu un mic ţarc, amenajat din ţăruşi din lemn de brad, de tei sau de alun, aşezaţi într-un sistem semicircular, fără a se obtura însă curgerea apei. Pe lângă păstrarea purităţii apei, printr-un asemenea sistem de dirijare a izvorului, se asigura posibilitatea aprovizionării celor interesaţi cu cantităţile necesare şi adăparea simultană a mai multor animale. Partea superioară a ciuroiului era protejată de un târş aşezat cu capetele pe câte două cobile, un fel de opritori. Periodic, cu respectarea unor cutume impuse de tradiţie, ciuroiul – jgheabul sau ciurgăul potrivit denumirilor cunoscute astăzi – şi bradacina, adică troaca sau treuca cum i se mai spune, se curăţau de eventualele impurităţi formate din cetinile şi frunzele uscate, sedimentate de-a lungul ciuroiului sau în fundul bradacinei. În ajunul Bobotezei, la fiecare izvor se aşeza o cruce mică, confecţionată din lemn de brad, iar după sărbătorirea Iordanului se turna agheasmă în apa fiecărei fântâniţe.
Un indiciu al purităţii apelor era prezenţa lătăuşului, un răcuşor de mici dimensiuni, în fântâniţele de la baza inferioară a izvorului, şi un alt reper avea ca obiect apa lamură, adică foarte limpede şi curată. Nimănui nu-i era permis să bea apă din izvor până nu făcea un semn ritualic de factură magico-mitică, consacrat de tradiţie, care se referea, în esenţă, la contactul omului cu natura-mamă, cu mediul ambiant. Aşa că, persoana care dorea să-şi potolească setea trebuia să sufle, mai întâi, peste apă înspre cele patru zări: răsărit, apus, miazăzi şi miazănoapte. Consumul apei de la izvor în timpul nopţii era interzis cu desăvârşire de stranii canoane magico-mitice. Ziua, în schimb, nu se putea trece pe lângă un izvor apărut în cale fără să se soarbă de trei ori din apa sa, respectându-se, bineînţeles, cerinţele cu caracter magico-mitic. Apa de izvor se putea păstra numai într-un vas de ceramică sau în unul din lemn de brad ori de tei, nefolosite în alte scopuri. Pentru a nu seca izvorul, femeia aflată în perioada ciclului menstrual – a rândurilor cum se mai numea – nu putea să meargă la izvoare şi nici nu-i era îngăduit să treacă prin apropierea lor sau peste apele curgătoare. Nu era admis ca din vasul în care urma a se lua apă să se toarne în fântâniţa izvorului şi nici pe ciuroiul acestuia, indiferent de cantitate. Au fost semnalate şi cazuri când un izvor sau mai multe au dispărut din matca lor naturală pentru a reapărea în alte locuri. Migrarea izvoarelor se datora faptului că, potrivit credinţelor populare de mult apuse, se mergea la luat apă cu cofele murdare, înjurând şi blestemând sau pomenind pe necuratul. Când se aducea apă pentru lăut, adică pentru spălat pe cap, nu trebuia să se vorbească cu nimeni, deoarece cel care urma să se îmbăieze începea să fie urât de lume şi nici nu se mai putea bucura de prestigiul comunitar. Cine îşi potolea setea cu apa izvoarelor din steiuri avea şansa geniului, a nemuririi, în schimb dacă cineva mergea la apă mâncând risca să-şi piardă minţile şi prestigiul. Lăutul trebuia să aibă loc dimineaţa, numai în anumite zile ale săptămânii, sâmbăta de regulă, iar persoana care se la trebuia să aibă faţa orientată numai spre răsărit. În toate împrejurările, atunci când se bea apă, trebuia, mai întâi, să se verse pe pământ câteva picături şi să fie juruite de sufletul moşilor şi al strămoşilor. Apa, în mentalitatea omului din Dorne, a reprezentat cea mai primită pomană pentru lumea de pe celălalt tărâm. Cine interzicea consumul de apă în timpul vieţii – din fântâni, din izvoare sau ape curgătoare – pe lumea cealaltă avea apă din belşug, dar nu putea să bea, deşi era încercat de o sete cumplită. De asemenea, se credea cu tot dinadinsul că cei care au aruncat murdărie sau otravă în izvoare şi pe cursurile de apă, pe celălalt tărâm nu-şi puteau potoli setea, deoarece, când voiau să bea apă, le pătrundea în gură otrava şi murdăria care au fost aruncate pe apă în timpul vieţii lor. Se mai credea că este bine ca, în fiecare dimineaţă, să te speli pe faţă cu apă de izvor, neîncepută. În timpul spălatului de dimineaţă, poziţia feţei trebuia să fie, de asemenea, numai spre răsărit. Apa care făcea obiectul scăldatului, lăutului sau spălatului pe faţă trebuia vărsată cu mare grijă la rădăcina unui arbore, într-un loc în care nu se putea călca cu piciorul. Tot aşa se proceda şi cu cea luată de la izvor în ziua de luni, deoarece o asemenea apă nu se putea păstra în casă peste noapte. În nici o împrejurare, seara nu era permis să se aducă apă pentru trebuinţele casnice. Copilul care se scălda cu apă luată de la izvor după apusul soarelui nu putea dormi peste noapte sau avea frecvente tresăriri în timpul somnului. Dacă situaţia se repeta, un asemenea copil se putea îmbolnăvi grav. Femeia gravidă, dacă întâmplător zărea luna oscilând în undele izvorului, nu mai putea să bea apă din acel loc, deoarece risca să nască un copil lunatic, fapt ce-i atrăgea, pe lângă păcatul de neiertat, şi oprobriul comunităţii umane din care făcea parte. Bătrânii mai credeau că este benefic să se asculte susurul izvorului, dar de la distanţă, deoarece ascultându-l de aproape se puteau auzi mesaje din alte spaţii, având uneori consecinţe cu caracter malefic.
Oamenii din societatea Dornelor de odinioară erau convinşi că drumul parcurs de apă, prin labirinturile subterane până la izvor, era, de fapt, o misterioasă cale de comunicare dintre lumea subpământeană şi cea de pe pământ. Izvorul, aşadar, se afla la confluenţa unor lumi şi intra sub protecţia unor semidivinităţi, iar pe locul afluirii apei la suprafaţă, în unele nopţi, la ceasuri hărăzite de legi nescrise, se puteau vizualiza şi recepta aşa-zisele minuni, de unde şi denumirea de Izvorul Minunilor ca nume de loc în zona apelor minerale. Au fost frecvente cazurile, după opinia bătrânilor de la jumătatea secolului al XX-lea, când, în plină noapte, în cele cu lună plină mai ales, în vatra unor izvoare din aria teritorială a Dornelor se putea observa o lumină misterioasă, se părea că totul era poleit în aur, care învăluia o fiinţă supranaturală de o stranie frumuseţe. Martorii la un asemenea eveniment, şi au fost mulţi, susţineau că misterioasa făptură personifica, de fapt, pe Zâna Izvorului. Alţii susţineau că era, cu siguranţă, un sol feminin din Lumea Blajinilor, care cu gânduri benefice sosise în cea pământeană, pe calea apelor subterane. Când Zâna poposea la izvoarele din adâncuri de codri, lumea o asemuia cu Mama-Pădurii sau cu Fata-Pădurii, deşi, în toate cazurile, apărea ca o fată tânără şi deosebit de frumoasă. Era, după relatările celor care pretindeau că au văzut-o, de statură mijlocie spre înaltă, avea un corp armonios proporţionat, cu sânii relativ proeminenţi şi şoldurile fin arcuite, faţa albă ca spuma laptelui, ochii negri şi privirea blândă, iar părul, blond-auriu şi foarte bogat, cădea pe spate, în ondulaţiuni discret schiţate, până sub brâu. Ca îmbrăcăminte purta o rochie de un alb imaculat, dând corpului o notă de eleganţă, iar picioarele îi erau protejate de o încălţăminte nedefinită, dar tot atât de albă ca şi rochia.
Zâna a fost surprinsă în repetate rânduri contemplând izvorul dintr-o poziţie nemişcată. Privea, de fapt, la jocul stelelor şi al lunii în fântâniţa izvorului, de unde apa, în gâlgâiri mirifice, îi povestea ceva anume, ceva misterios. Uneori putea fi observată spălându-se pe faţă, luând apă cu pumnii din fântâniţa izvorului. Stropii care-i cădeau din mâini, în timp ce se spăla, străluceau ca briliantele, aruncând un evantai de raze luminoase, o lumină orbitoare, spre adâncurile pădurii. Era, spun cei ce au avut şansa să trăiască aceste clipe, fantastic, uluitor, fermecător, era ceva, spuneau ei, care nu se poate descrie prin cuvinte. În alte cazuri Zâna a fost surprinsă cântând. O dată cu ea, relatează cei care au auzit-o, cântau ierburile şi pădurea, cânta apa din izvor, cântau şi steiurile prăvălite în hăuri. Ecoul cântecului ei, astfel definit, pendula, amplificându-se şi apoi pierzându-se într-un fel de piano, din vale în vale şi din munte în munte. Atunci când cânta, Zâna punea mâinile pâlnie la gură şi se îndrepta, într-un ritm anume, spre cele patru zări. Cântecul ei devenea seducător, te îmbia s-o asculţi ţintuit locului, te chema într-acolo şi chemarea devenea uneori irezistibilă. Cei care se lăsau antrenaţi în astfel de fenomene riscau grave traume fizice şi psihice, mai ales. Unii dintre ei, cei care răspundeau atunci când erau chemaţi pe nume, îşi pierdeau vocea temporar sau pentru totdeauna. În alte nopţi, Zâna jelea şi o dată cu ea jelea natura toată. Bocetele ei erau însoţite de suspine profunde şi de un plâns straniu care se îneca în oftaturi. Un asemenea fenomen se petrecea atunci când nouri grei, apăsători, învăluiau munţii până jos pe poale, spre văi. La izvoarele caracterizate de astfel de jeliri şi tânguiri nocturne, se putea observa doar o flacără de lumânare pâlpâind stingheră deasupra izvorului. În timpul acestui bocet, straniu şi prelung, se înregistrau şi căderi de stele însoţite de un vaiet atmosferic sfâşietor. Atunci, spuneau martorii oculari, se producea un freamăt de păduri, intens, îndelung şi neliniştitor, se petrecea ceva care răscolea întreaga natură, în măreţia şi profunzimea ei. Se credea că în acele clipe intrau în acţiune duhurile izvorului, ale pădurii, ale muntelui şi ale nopţii. Apoi se declanşau ploi-potop, timp în care fulgerele se întretăiau îndelung pe deasupra izvoarelor. Asemenea fenomene, misterioase prin forma şi modul lor de manifestare, se localizau preponderent în preajma solstiţiului de vară, în nopţile premergătoare zilei de Sânziene, mai ales. Faptul că, la primele revărsări de raze, în ziua de Sânziene, soarele se scălda în apa izvoarelor, constituia un suport magico-mitic al credinţelor populare în semidivinităţile benefice vieţuirii umane, adică în zânele bune. De aceea, izvoarele caracterizate de misterioasele fenomene nocturne erau considerate miraculoase, îmbrăcând şi o anumită aură de sacralitate.
Manifestările unor asemenea stări de spirit supranaturale făceau parte, în opinia bătrânilor de odinioară, din viaţa lor cotidiană. Prezenţa zânelor în vatra lor de dăinuire şi de manifestare presupunea reguli de conduită, de factură magico-mitică, dintre cele mai restrictive. Tăierea arborilor care umbreau izvoarele, a se înţelege şi Vatra Zânelor, se considera, pe lângă un mare păcat, o faptă care putea genera blesteme şi alte acţiuni malefice din partea zeităţilor apei de izvor. Se impunea, deci, ca izvoarele şi zona lor înconjurătoare, considerate sacre prin definiţia lor, să intre sub stricta protecţie a fiecărui om, a comunităţii săteşti în general. Aşa se explică de ce aceste cutume cu caracter magico-mitic se încadrau organic în legile nescrise ale muntelui şi, în particular, ale izvoarelor din spaţiul montan. Bătrânii satelor din Dorne susţineau că întâmplările relatate erau adevărate, fără însă a le putea interpreta misterioasa lor semnificaţie pentru soarta martorilor la evenimente şi, eventual, pentru cea a comunităţii umane.
Pârâul. Cursul de apă care se formează prin confluenţa a două sau mai multe izvoare se numeşte pârâu. Originea cursului de apă astfel denominat, aflat de regulă la altitudine, se cunoaşte sub denumirea La Izvoare, sub cea de Fundu Pârâului sau de Fundu Văii. Fundul văilor, de unde îşi trag obârşia cele mai multe pâraie, este situat geografic sub culmea de pe care se ramifică versanţii montani ce străjuiesc văile de o parte şi de alta. În zona unde debitul este redus cantitativ, apa zbătându-se printre bolovănişuri, pârâul este cunoscut sub denumirea de pârâiaş, situaţie caracteristică pentru toate cursurile de apă aflate la altitudine. Pe măsură ce se primesc afluenţii de stânga şi de dreapta, pâraiele devin din ce în ce mai mari şi mai gălăgioase. De-a lungul albiei lor, acolo unde stâncile creează praguri naturale de o anumită rezistenţă şi înălţime, pâraiele se reped în cascade, pentru a-şi domoli apoi cursul în holboanele săpate la baza cascadelor de presiunea apei în căderea ei. Sunt locurile preferate de zâne în timpul ritualurilor lor nocturne, dar şi de păstrăvi, toamna, în vremea boiştei. De aceea, cataractele, repezişurile şi volburile de apă au constituit interesante şi misterioase subiecte de interpretare pentru mitologia populară. Gura de vărsare a pâraielor în râuri, confluenţa şi zona de dizliţire a apei, erau, de asemenea, locurile care constituiau subiecte predilecte pentru relatarea fenomenelor supranaturale şi interpretarea lor de pe poziţii magico-mitice.
În vechime, neastâmpărul apei de pârâu, în curgerea sa, era asociat zbuciumului zânelor. S-au observat fenomene când, în plină noapte, pe coamele apei de pârâu, ocolind bolovănişul, sărind de pe o cascadă pe alta, coborau entităţi misterioase, care se înfăţişau sub forma unor flăcări de lumânare. Ajunse pe luciul apei din unele holboane, flăcările creşteau în înălţime şi se antrenau, la început, în hore line, care, treptat, se transformau în jocuri cu vârtejuri ameţitoare. Dansul acesta misterios era întreţinut de o muzică stranie şi atrăgătoare în acelaşi timp. Uneori se părea că se cântă la coarde de cetini de brad, alteori cânta pârâul la neastâmpărul undelor de apă. Apa pârâului, în asemenea momente, părea că se sloboade în fuioare unduitoare şi platinate, iar holboanele preferate de entităţile nocturne erau scăldate într-o lumină caldă şi penetrantă. Jocul, deoarece despre jocul zânelor este vorba, se termina printr-un zbor, în horă încinsă, care se pierdea, undeva, peste coronamentul pădurii sau printre steiurile de piatră din jur. În unele nopţi, apărea zâna, în toată splendoarea ei supranaturală, spălându-se pe faţă cu apă de pârâu, luată în pumni din repezişurile cascadelor. Şi în acest caz, stropii păreau a fi adevărate briliante în evantai, care-şi trimiteau lumina, în scânteieri orbitoare, până în desişurile de nepătruns ale pădurii din jur. Curios este faptul că, în timpul manifestării unor asemenea fenomene stranii, păstrăvii, după opinia pretinşilor martori oculari, se antrenau, şi ei, în zbenguielile nocturne, susţinute de muzica antrenantă care însoţea, de fapt, jocul zânelor de pe undele de apă ale holboanelor. O altă constatare a oamenilor de pe timpuri se referă la faptul că, în zona limitrofă pârâului, marcat de mirificul decor al zânelor, creşteau multe şi diverse varietăţi de flori de câmp, toate de o vitalitate şi de o frumuseţe rar întâlnite. Bătrânii credeau, cu toţii, că asemenea încântătoare peisaje nocturne nu puteau avea loc pe pâraiele cu apă spurcată, adică pe cursurile de apă poluate sau pe care s-au săvârşit nelegiuiri. Apa în care se zbenguiau păstrăvii şi jucau zânele trebuia să fie pură, lamură prin definiţia ei.
Pe la sfârşitul lunii octombrie, în anul 1954, într-o zi, spre seară, când munţii din jur erau apăsaţi de neguri dense, care se zvârcoleau dintr-o vale în alta, coborând până pe poalele munţilor, un flăcău din sat, nerespectând cutumele magico-mitice tradiţionale, a fost victima unor entităţi malefice. Fasonam lemn de foc în pădure – spunea el – şi mă cuprinsese un urât inexplicabil. Atunci m-am aşezat pe un buştean pentru a mă odihni puţin. Din pădure, din zona pârâului şi a izvoarelor din apropiere, cineva, o voce feminină deosebit de melodioasă şi atrăgătoare, m-a strigat pe nume de trei ori. De fiecare dată am făcut greşeala şi am răspuns. În timp ce răspundeam mi se părea că lângă mine se cantonează cineva nevăzut. M-am înfiorat, am lăsat lucrul şi am plecat abătut spre casă. Înainte de a pleca, acel cineva de lângă mine a dispărut, în timp ce pădurea a început să fremete misterios. Timpul a trecut şi evenimentul a fost uitat, deşi conştiinţa flăcăului era marcată de misterioasa întâmplare şi de nepermisa greşeală pe care o săvârşise oarecum împotriva voinţei sale. În acele momente i s-a părut că cineva îl îndemna insistent să răspundă. Nici nu s-a împlinit anul, când un tragic şi inexplicabil accident i-a curmat viaţa la numai 21 de ani. O fi fost consecinţa încălcării legilor nescrise ale muntelui? Dar o asemenea întâmplare nu era singulară, au mai fost şi altele, de altă substanţă, dar cu acelaşi tragic deznodământ. Alţii, vinovaţi de imprudenţe asemănătoare, au sfârşit răpuşi de boli incurabile sau au supravieţuit rămânând infirmi sau pociţi, cum spunea lumea satelor dornene.
În casa celor ce spurcau cursurile de apă, după expresia bătrânilor, Ştima Pârâului sorocea să nu se mai întâlnească două cu două. Pentru faptul că se poluau apele curgătoare, zeităţile nocturne blestemau şi soroceau ca cei vinovaţi să nu mai aibă linişte în viaţă, să se zbată ca peştele pe uscat, dar să nu moară, ci să se chinuie din cauza lipsei de apă curată. Mulţi dintre cei vinovaţi cădeau sub incidenţa blestemelor. Unii se îmbolnăveau de boli incurabile, alţii rămâneau paralizaţi şi cei mai mulţi se zbăteau toată viaţa într-o sărăcie de nedescris. Mulţi dintre cei care spurcau apa, după opinia bătrânilor, aflaţi în lumea pământeană, îşi doreau moartea şi nu puteau muri, iar pe celălalt tărâm, cel al veşniciei, îi chinuia setea şi nu aveau la îndemână decât apa spurcată de ei, tulbure şi rău mirositoare, pe care nu puteau s-o bea. Asemenea consecinţe erau destinate şi celor care tăiau arborii ce umbreau apa în curgerea ei sau protejau malurile râurilor şi pâraielor. Nimănui nu-i era permis să se atingă de puritatea şi de sacralitatea apei curgătoare. Apa era considerată, de fapt, unul dintre cele mai preţioase daruri ale naturii, ale divinităţii, iar oamenii, din generaţie în generaţie, o protejau ca pe un odor, o divinizau.
Râul. Râul Bistriţa, ca ax fundamental al sistemului hidrografic din Ţara Dornelor, a fost surprins în diferite ipostaze ale manifestărilor magico-mitice de odinioară. Afluenţii, numeroşi şi ei, s-au impus în mai mică măsură în mitologia populară a locurilor. Pe insulele dornelor, formate cu secole în urmă la gura de vărsare a râurilor afluente în Bistriţa, se afla vatra zânelor, un lăcaş bine individualizat al fiinţelor supranaturale cu manifestări nocturne. Vârtejurile de la suprafaţa dornelor deveneau ameţitoare atunci când zânele se antrenau în jocuri pe undele de apă în mişcarea lor circulară. În timpul unor asemenea fenomene, insulele, şi mediul acvatic din jurul lor, erau penetrate de o lumină platinată cu irizări de lună şi scânteieri de stele. Stufărişurile şi păpurişurile se racordau la simfonia unor misterioase acorduri muzicale, ceva care, după testamentarele mărturisiri ale bătrânilor, te situau în afara timpului, te introduceau într-o lume cu alte viziuni şi dimensiuni. Erau frecvente cazurile când din străfundurile dornelor se ridica la suprafaţă Ştima Apei şi îşi cerea cu insistenţă dreptul la cap de om. Atunci apele dornei se vălurau, se învolburau şi gemeau, uneori, înfiorător, căutând şi ademenind victimele pentru a îndeplini strania poruncă a stăpânei lor – Ştima Apei. Unii dintre cei deposedaţi de suflet, prin înec, mai puteau fi găsiţi, alţii niciodată. Ştima Apei era definită de lumea Dornelor de odinioară tot ca o femeie tânără şi deosebit de frumoasă, mai corpolentă decât zânele, dar cu trăsături asemenea lor, care apărea pe luciul apei, tot în plină noapte, dar numai până la brâu. Uneori, la puţin timp după apariţia ei – mărturisesc bătrânii – se porneau ploi-potop, iar apa râurilor devenea torenţială, măturând totul din calea sa. Era forma – credeau dânşii – prin care Ştima Apei îşi primea ofranda predestinată ei, adică capul de om. După ce se îneca cineva, spun bătrânii, apele râurilor se domoleau, se limpezeau, deveneau chiar prietenoase omului.
Cele mai multe întâmplări, adevărate după convingerea povestitorilor din acele timpuri, erau istorisite de renumiţii plutaşi de altădată şi se petreceau în timpul plutăritului pe vreme de noapte. În anumite locuri, situate, de regulă, în apropierea malului stâng al râului Bistriţa, se observau femei care îşi înălbeau pânza, îşi spălau lâna ori îşi clăteau rufele în apa râului. În alte porţiuni de râu erau văzute căruţe care încercau să treacă apa, bărbaţi pescuind sau spălându-şi caii, copii care se scăldau, uneori apropiindu-se riscant de mult de pluta care săgeta apa. În unele nopţi, pe căpătâiul din spatele plutei se urcau umbre, plutaşii le numeau umbrele nopţii, situaţie în care procesul de navigaţie devenea greoi, oarecum nesigur. Când umbrele pasagere dispăreau de pe plută, totul intra în normal, iar plutaşii simţeau o uşurare inexplicabilă, o degajare psihică. Locurile unde se întâlneau asemenea fenomene erau, de regulă, la Piatra Stănoaiei, la Genune, la Zugreni, în Toance, mai ales la Piatra lu’ Toader ş.a. Asemenea întâmplări erau mărturisite şi de oamenii din sate, mai ales de către cei care locuiau în apropierea râurilor sau călătoreau pe drumurile limitrofe acestora. Fiecare om ştia de mic copil cum să procedeze în asemenea împrejurări, pentru ca misterioasele entităţi să nu aibă influenţe negative asupra persoanei sale sau, a celor din jur.
Locul numit Genune, aflat în aria teritorială a satului Rusca, comuna Dorna Arini, a rămas bine individualizat în istoria mitologiei româneşti. Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea – se relatează în Mitologia românească, la pag. 252, autor Tudor Pamfile – o femeie din partea locului, trecând în plină noapte prin apropierea genunei, a avut şansa să fie martorul unui fenomen cu totul neobişnuit. Când eram tânără – spunea ea – într-o vară, pe făcutul fânului, am avunt nişte porşori de clădit numaidecât, pentru că a doua zi era duminică. Până ce am gătit de clădit era aproape de miezul nopţii. Mai aveam de strâns vacile la ocol şi să le mulg. Trebuia să merg pe lângă Valea Bistriţei, că era mai de-a dreptul, cântând şi cu doniţele în spate. Când eram prin dreptul genunei numai că aud pe cineva zicând din genune: – Iată ceasul a sosit şi voinicul n-a venit! Şi aşa a strigat de trei ori. Când a strigat a treia oară, numai că văd un voinic frumos ca un luceafăr, călare pe un cal ca un zmeu. Cum venea repede, da pinteni calului să se bage în apă, dar calul nu vrea să se bage. Văzând calul că stăpânul său îl sileşte numaidecât, râncează o dată de s-au cutremurat munţii şi numai de trei ori a sărit şi a fost în mijlocul Bistriţei. Când a fost în mijlocul apei, s-a scufundat calul cu voinic cu tot. Calul a ieşit plin de spume, dar voinicul a rămas în fundul genunei. Ştima Apei – conchidea ea – a cerut cap de om şi cap de om a căpătat.
Asemenea întâmplări nu au fost singulare, altele, multe dintre ele având acelaşi tragic deznodământ, au marcat istoria locurilor de-a lungul anilor. În faţa unor autovehicule, aflate în plină viteză pe drumul limitrof râului Bistriţa, uneori în faţa unor vehicule tractate de cai, au apărut ziduri imaginare, obligând omul de la volan sau căruţaşul să vireze brusc pentru a evita impactul. În asemenea situaţii, autovehiculele se opreau în vâltoarea apelor Bistriţei. Mulţi dintre oamenii încercaţi de asemenea fenomene stranii au scăpat cu viaţă ca prin minune. Alţii, însă, şi-au găsit sfârşitul, loviţi fiind, fără cruţare, de furia apelor înspumate. Cele mai multe accidente, de natura celor prezentate, s-au produs pe sectorul râului din amonte de Genune şi, în condiţiile unor mari viituri de ape, mai ales ale celor de primăvară. Un alt segment al râului Bistriţa, marcat de fenomene inexplicabile, este situat de-a lungul Cheilor Zugrenilor. Aici, în vremea plutăritului, multe plute au fost zdrobite, izbindu-se de versanţii stâncoşi de la Moara Dracului. Plutaşii, în majoritatea lor, au fost aruncaţi în valuri, de unde mulţi n-au mai ieşit.
Curcubeul. În mitologia Dornelor, curcubeul era definit ca brâu al cerului. Când se arăta pe cer, era semn că ploaia este sfântă, deoarece, credeau bătrânii, primea botezul soarelui. Curcubeul, după străvechi credinţe populare, s-a născut dintr-o fată de om bogat, tânără şi frumoasă. Ea păştea oile lângă un izvor, când a coborât un nour şi a luat-o, făcând din ea un frumos brâu pe cer, un curcubeu. Spre a-şi potoli setea, se credea că fata-curcubeu coboară pe pământ pentru a bea apă din pâraie. Din izvoare, curcubeul nu bea apă niciodată, deoarece apa din ele era, pe jumătate, cu lacrimi de zâne. Când apăreau pe cer trei curcubeie suprapuse, însemna că acestea erau cele trei nurori ale fetei prefăcute în brâu al cerului. În vremea strălucirii lor la orizont, însemna că ele se sfătuiau prin ce locuri anume trebuie să trimită ploaie. Atunci oamenii începeau să se roage de ele pentru a da ploaie şi pe pământurile lor. Atunci când curcubeul bea apă dintr-un pârâiaş, era semn că va ploua puţin. Dacă se adăpa dintr-un pârâu mai mare, se credea că va ploua în cantităţi mari şi un timp mai îndelungat. Curcubeul bea apă din pâraie, după opinia bătrânilor, printr-o piatră găurită. O asemenea piatră era de mare folos celui ce o găsea. Avea o mare aplicabilitate în terapia empirică din zonă. Când se arăta curcubeul pe timp de ploaie, era semn că se va însenina curând şi va veni o vreme bună. Se mai credea, că atunci când ploua cu soare şi se arăta curcubeul pe cer era semn că fetele mari erau în pericol de a rămâne gravide, ceea ce însemna, pe lângă păcat, compromiterea lor în viaţa comunitară. În concepţia generaţiilor demult apuse, curcubeul era considerat duminica cerului şi, ca atare, atunci când apărea la orizont, lumea satelor îl considera sacru şi îi interpreta semnificaţiile în funcţie de modul de manifestare: mărime, intensitatea culorilor, dispunerea sa în aria geografică ş.a.
Apa pluvială. După opinia bătrânilor de la jumătatea secolului al XX-lea, apa sorbită de curcubeu din pâraie sau din iazuri era deversată în atmosferă, unde se transforma în nori, pentru ca, apoi, din norii astfel formaţi, să se producă ploaia. În sprijinul acestei stranii mentalităţi populare, potrivit căreia curcubeul sorbea apa de pe pământ şi, apoi, o transforma în ploaie, erau aşa-zisele ploi care aduceau la suprafaţa pământului, printre stropi, şi unele vietăţi acvatice: peştişori, broscuţe, lătăuşi ş.a. Timpul ploios, cunoscut şi sub denumirea de ploaie mocănească, era prevestit de ploier, o pasăre care, atunci când apărea pe seninul cerului strigând ploaie – i se mai spunea şi caie – devenea un indiciu sigur al schimbării vremii. Pasărea, astăzi pe cale de dispariţie, era considerată un mesager al divinităţii şi, ca atare, se bucura de ocrotirea omului şi a comunităţii săteşti din acele timpuri. Fulgerul, care spinteca norii la orizont, anticipa tunetul şi trăsnetul ca fenomene atmosferice cu caracter sacru, care aveau menirea să purifice ploile ce cădeau pe pământ. Ploile însoţite de asemenea fenomene atmosferice, impresionau prin durata şi intensitatea fulgerelor, prin puterea tunetelor, uneori cu descărcări în cascadă, şi a trăsnetelor ce loveau fără cruţare în întunericul nopţilor, producând un vuiet atmosferic straniu, de factură impresivă. De aceea, oamenii marcaţi de puterea naturii în dezlănţuirea ei, aprindeau lumânările de la Înviere şi le puneau în ferestrele din faţa caselor, iar interiorul îl purificau cu fumigaţii de răşină de brad, sfinţită de Ziua Crucii, implorând astfel protecţia divinităţii. La vreme de secetă, lumea satelor, în frunte cu preoţii, ieşea pe câmp pentru a oficia un ritual magico-religios, implorând pe această cale îndurarea divinităţii pentru a slobozi ploile dătătoare de viaţă, atât de necesare procesului de supravieţuire. În tot timpul ceremonialului cu caracter magico-religios, clopotele bisericii nu mai conteneau, iar ruga, una de mare profunzime, cuprindea întreaga suflare a satelor. Existau, în acelaşi timp, vrăjitoarele, care, atunci când interesul lor prima, puteau să oprească ploile pe o anumită arie teritorială. Ritualul practicat, în atare împrejurări, era unul deosebit de antrenant şi avea ca loc de desfăşurare perimetrul ariei teritoriale în care nu se dorea ploaia. Descântecul pe care îl rostea vrăjitoarea într-un asemenea ritual, jucând într-un ritm deosebit de alert, dezbrăcată de haine, n-a putut fi aflat, deoarece se păstra într-un secret absolut. Descoperirea textului avea ca efect diminuarea sau pierderea puterii magico-mitice a vrăjitoarei de stranie amintire.
Dacă apele curgătoare irigau natural numai pământurile din lunci, cea pluvială, împrospăta vegetaţia din tot spaţiul montan. Ploaia, prin definiţia sa, a reprezentat simbolul fertilităţii pentru lumea Dornelor din toate timpurile. De ploaie şi de fenomenele atmosferice legate de ea, ţin străvechi credinţe şi obiceiuri. Astfel, când cineva auzea tunând pentru prima dată, primăvara – se mai păstrează încă obiceiul – îşi lovea fruntea de trei ori cu o piatră sau cu un obiect din fier spunând de fiecare dată: mai tare capul ca piatra sau, mai tare capul ca fierul. Primul tunet avea ca efect declanşarea fenomenului de încolţire a ierbii şi dacă acesta venea dinspre răsărit era de aşteptat un an roditor, bogat. În schimb, când tuna din senin, secetă se prevestea. Sfântul Ilie, patronul ploilor şi al tunetelor, ar dispune, după convingerea bătrânilor, de şapte tunete diferite: tunetul de ploaie, de secetă, de foamete, cel de moarte, de holeră, de boli şi de războaie. Nimeni nu putea însă să diferenţieze cu exactitate, după caracteristicile de manifestare a tunetelor, semnificaţia fiecăruia dintre ele. Se mai credea cu tot dinadinsul că trăsnetul urmărea să lovească entităţile malefice, pe necuratul. De aceea, în timpul cât tuna şi trăsnea nu se sta pe pragul casei, nici pe lângă horn, iar hainele trebuiau strânse pe lângă corp, pentru a nu permite diavolului să se ascundă, situaţie în care omul în cauză putea fi trăsnit. Arborii, mai ales salcia şi carpenul, dar nu numai, erau trăsniţi pentru că diavolul se ascundea sub ei. Era interzis, prin cutume de străveche tradiţie, ca lemnul trăsnit să se folosească în gospodărie, nici chiar de foc. Acesta se arunca întotdeauna, undeva, departe de casă, de preferinţă în locuri neumblate.
Apa vie. În terapia empirică a Dornelor, apa minerală – vinu pământului, cum se numea în limba vorbită de populaţia autohtonă – a fost considerată, după descoperirea efectelor ei curative, ca miraculoasă, ca apă vie în adevăratul sens al cuvântului. Această caracteristică misterioasă i-a fost conferită atât datorită veşnicului barbotaj din izvoare, cât şi faptului că, turnată fiind într-un anumit vas, degajarea bulelor de bioxid de carbon (CO2) imprima, şi în această ipostază, o anumită mişcare, specifică numai tipului respectiv de apă. Aplicată pe scară largă în terapia vremii, o asemenea apă – apa vie – reda viaţa, reconstituia funcţiile vitale pierdute, însănătoşea, deci, în chip miraculos. Apa minerală, de diverse tipuri, acumulată din numeroasele izvoare dispersate în aria teritorială de referinţă, a fost considerată şi ca un anume elixir al tinereţii, dătătoare de tinereţe fără bătrâneţe. Aplicată fiind cu mare succes în diferite sisteme terapeutice, chiar empirice, bolnavul care făcea obiectul tratamentului, îşi recupera forţele, devenea sănătos, mai tânăr şi mai plin de vitalitate. Unei asemenea ape i se adăuga un plus de sacralitate atunci când, invocându-se anumite cutume magico-mitice, era luată de la izvor în plină noapte şi cu binecuvântarea zânelor bune sau a rusaliilor. Apa vie – aşa era denumită frecvent de vindecătorii empirici – era recomandată în cura externă şi în cea internă. Autorul, având în familia sa vindecători empirici consacraţi în lumea satelor de la mijlocul secolului al XX-lea, copil fiind, a avut şansa să surprindă multe dintre practicile magico-mitice al căror obiect era, prin definiţie, apa vie.
Tot sub această denumire – cea de apă vie – era cunoscută şi apa de izvor, dar numai cea care se afla acumulată în fântâniţele de la locul unde ea izbutea să iasă la suprafaţa pământului în acele misterioase gâlgâiri şi susure tainice. Apa aflată în primul ei popas la suprafaţa pământului, în fântâniţele fin vălurate de undele izvorului, se considera a avea în componenţa ei, pe jumătate, lacrimi de zână. În asemenea condiţii, apa izvorului devenea apă vie şi se considera deosebit de benefică pentru sănătatea omului, era vindecătoare de boli, vindeca o diversitate de afecţiuni. Apa vie, ca apelativ denominativ, a fost, deci, un mijloc de recompunere a tinereţii şi o realitate obiectivă a lumii Dornelor de la jumătatea secolului al XX-lea.
Apa moartă. Însăşi definiţia sa ne sugerează, că apa moartă avea proprietăţi şi întrebuinţări în medicina magică. Prin valoarea ei intrinsecă, prin caracterul său magico-mitic, apa moartă nu este opusul apei vii. În Dornele din vremuri mai îndepărtate, pe braţele moarte ale râurilor se topea inul care se încorpora apoi în cămăşile ce făceau obiectul ritualului de Sânziene sau al altor asemenea practici magico-mitice. Aşadar, pe braţele moarte ale râurilor, în interiorul gârlelor, al gârliţelor şi al ochiurilor de apă, fără deschidere la cursurile de apă curgătoare, se afla apa moartă. În unele cazuri, în practica vrăjitoarelor din acele vremuri, apa moartă se folosea în descântece şi farmece cu caracter malefic, unele deosebit de periculoase prin conţinutul şi mesajul lor. Pe apele moarte, după opinia bătrânilor, se puteau observa noaptea, foarte rar, entităţi sub formă de umbre nedefinite. O anumită categorie din asemenea ape, cele moarte, era alimentată cu apă de râu în timpul viiturilor de primăvară, altele, neprimenite de apele curgătoare, secau cu timpul, albiile lor devenind locuri ideale pentru dezvoltarea unor plante medicinale de mare efect în terapia vremii. Mulţi dintre vindecătorii de boli foloseau apa moartă, simplă sau sub formă de combinaţii, în terapia zonei de referinţă. Un domeniu predilect al utilizării apei moarte în medicina din acele timpuri era cel care avea ca obiect de tratament fracturile de toate categoriile şi aşa-zisele oase moarte. De remarcat că în practicile magico-mitice, la tratamentele cu apă moartă se asocia şi apa vie, cu efecte dintre cele mai miraculoase.
În ultimul pătrar al secolului al XX-lea, ignorându-se cutumele tradiţionale cu privire la păstrarea purităţii şi sacralităţii apelor curgătoare, multe dintre izvoarele, pâraiele şi râurile din Dorne au fost poluate cu substanţe toxice provenite de la staţiile de preparare a minereurilor sau de la cele de epurare a apelor uzate din aria teritorială de referinţă. Cursurile de apă astfel afectate se considerau purtătoare de apă moartă, una cu caracter malefic, ucigătoare prin definiţia ei. În trecutul Dornelor nu s-au înregistrat cazuri de deversare a apelor uzate, provenite din activităţi casnice, în cele curgătoare, deoarece o asemenea faptă se considera un păcat de neiertat, cu consecinţe dintre cele mai dure pe tărâmul veşniciei. A se înţelege că asemenea fenomene au intervenit atunci când lumea, cei sus-puşi mai ales, nu mai credeau în noţiunea de păcat.
Apa lustrală. Apa lustrală, ca formă de manifestare a apei ritualice, a fost cunoscută dintotdeauna în lumea Dornelor. Joi, în Săptămâna Patimilor, persoana care sacrifica mielul destinat sărbătorilor de Paşti se spăla pe mâini mai întâi, de regulă, cu apă de izvor neîncepută. În timp ce se spăla pe mâini rostea o rugăciune, prin care se invoca divinitatea pentru a ierta păcatul pe care urma să-l săvârşească. După sacrificarea mielului intervenea din nou ritualul spălării pe mâini, adică cel al spălării de păcat. În timpul vânătorilor se întâmpla uneori, deşi cutumele de mare tradiţie la dorneni interziceau cu desăvârşire asemenea fapte, ca să fie împuşcată femela care alăpta; ori se trăgea, într-o anumită situaţie, în animalul care dormea sau se adăpa. Într-o atare împrejurare, după ce animalul era împuşcat, se aplica ritualul spălării pe mâini cu apă de la cel mai apropiat izvor. Într-o asemenea ipostază se credea în posibilitatea spălării de păcat, cum se numea în vocabularul utilizat de populaţia autohtonă din aria teritorială de referinţă. Autorul a fost martor ocular şi a practicat, apoi, în copilăria sa, ritualul spălării pe mâini a cosaşului înainte de a introduce coasa în iarbă, la început de vară. Apoi, din ierburile aflate în brazde, se recolta floarea Sfântului Ioan – sunătoarea – cu care se infuza alcoolul destinat fierberii, urmând un fel de prăznuire, care se desfăşura într-o tăcere solemnă şi după un anumit ritual. Un asemenea ritual se invoca în credinţele populare de odinioară, deoarece se credea în faptul că o lume întreagă, cea a ierburilor, urma să sfârşească sub tăişul necruţător al coasei. Ceremonialul spălării pe mâini intervenea şi atunci când, în timpul cositului sau în alte împrejurări, se omora, fără intenţie, o vietate. Credinţa în spălarea de păcat pe această cale a fost puternic înrădăcinată în mentalitatea lumii Dornelor.
Apa magică. Agheasma, sau apa sfinţită, este o altă formă de manifestare a apei ritualice. Apa, cea neîncepută, în care după o slujbă religioasă cu caracter special se cufunda crucea, se transformă, prin intervenţia sacerdotală, în apă sacralizată. Aceasta deoarece, în timpul ritualului cu caracter magico-religios, i s-a transmis un miraculos atribut divin, devenind astfel deosebit de benefică pentru vieţuirea umană. Sfinţirea apei din pâraie şi râuri, prin aruncarea crucii în valuri, în ziua de Bobotează, reprezintă apogeul ceremonialului de factură magico-religioasă, care are ca scop obţinerea aşa-zisei agheasmă mare. După ce preoţii coboară la râu, însoţiţi de credincioşi, şi sfinţesc apa, transformând-o în agheasmă, vreme de 12 zile, apele curgătoare se consideră sacralizate, timp în care apa lor nu poate fi folosită în activităţi de igienizare, ci numai pentru consum. După sărbătorirea Iordanului, credincioşii luau agheasma mare ca să toarne câteva picături în apa izvoarelor şi a pâraielor din apropierea gospodăriei lor, pentru a o sacraliza. De fapt, încă din ajun, la toate izvoarele şi în produurile de pe apele curgătoare erau amplasate mici cruciuliţe de lemn de brad. În asemenea semne magico-religioase era interzis, prin tradiţie, să se bată cuie. Agheasma mare se păstra în casă tot anul, folosindu-se numai la mare nevoie. În societatea Dornelor din trecut, dar şi în prezent, a existat beneficul obicei ca în fiecare casă să se facă agheasmă de trei ori pe an, adică în Postul Crăciunului, în ajunul Bobotezei şi în Postul Mare. Asemenea practici magico-religioase se mai oficiază şi în alte împrejurări: sfinţirea casei, după scoaterea mortului din ea, pentru zădărnicirea manifestărilor cu caracter malefic ş.a.
Apa oraculară. Bătrânii din societatea Dornelor de la mijlocul secolului al XX-lea foloseau destul de frecvent apa în ritualurile magico-mitice menite să dezlege misterul unor întâmplări sau să prezică viitorul. Întreaga desfăşurare a acestor interesante ritualuri se păstra în secret, motivându-se că, în caz contrar, se putea pierde efectul scontat. Autorul, practicând în copilăria sa un asemenea ritual – cel în care era folosit paharul pentru dezlegări cu caracter magico-mitic –a avut şansa să afle secretele misterioaselor practici, cunoscute fiind sub denumirea de a căta în ciubăr sau în pahar.
Aveam 12 ani şi câteva luni. Eram un băiat mai retras, puternic marcat de pierderea tatălui meu în cel de-al doilea război mondial. Munceam mult în gospodărie, dar şi prin sat. Cu toată munca fizică, uneori extenuantă, reuşeam să învăţ foarte bine la şcoală. Eram modest, credincios şi chiar foarte curajos. Probabil că aceste calităţi au stat la baza selecţionării mele pentru a căuta în pahar, cum se spunea pe atunci. Era o frumoasă seară de toamnă, de neuitat. O bătrână mi-a făcut din timp un program de rugăciuni, în care invocam dorinţa de a descoperi făptaşii unui furt. Din casa părintească, deşi eram orfani şi trăiam destul de modest, se furase un obiect de mare valoare. Înainte de a mă ruga m-am spălat pe tot corpul şi m-am îmbrăcat într-o cămaşă lungă, confecţionată din pânză de in, pe care nu o îmbrăcasem până atunci. Era nouă şi mă bucuram foarte mult pentru că ştiam că este a mea. La miezul nopţii, după ce mi s-a pus în faţă o cofă nouă, bătrâna mi-a spus că trebuie să merg la izvorul din apropiere ca să aduc apă neîncepută; era vorba de apa oraculară. Tot drumul până la izvor şi de acolo până acasă m-am rugat în şoaptă, implorând divinitatea de a mă ajuta să descopăr hoţii căutând în pahar. Nu-mi era permis să privesc în nici o parte, ci numai înainte. Am respectat întocmai sfaturile pe care le primisem. La izvor, tot timpul cât curgea apa în cofă, mă rugam, uitând şi de mine. Înainte de a pleca la izvor, am aşezat pe masă o foaie de maculator, caietul era cumpărat recent şi nu-l folosisem la şcoală. Pe maculator am pus un pahar de formă cilindrică, fără picior, care nu mai fusese folosit în alte scopuri. Ajuns acasă, am aşezat cofa cu apă pe masă, pe altă foaie de maculator. Înainte de a turna apa în pahar, am suflat peste partea sa superioară în cele patru zări. Apoi am turnat apă din cofă în pahar. Dacă pe drum sau în timp ce turnam apa din cofă în pahar vărsam măcar un strop de apă, ritualul îşi pierdea puterea şi riscam să nu văd nimic. După ce am turnat apa în pahar, puţin mai sus de jumătate, am aprins lumânarea de la Înviere, una din ceară curată, pe care o pusesem lângă pahar, tot pe foaia de maculator; am rămas apoi cu ea în mâna dreaptă. M-am aşezat în genunchi pe un scaun care era acoperit cu pânză albă din in. Faţa de masă era, la rândul ei, una nouă şi tot din pânză de in. După ce m-am aşezat în genunchi, fixând mâna dreaptă, cu lumânarea aprinsă, pe partea dinspre răsărit, mi-am aţintit privirea pe fundul paharului. În tot acest timp nu aveam voie să vorbesc şi nici să privesc în jur. Eram asistat de acea bătrână iertată, care, la rândul ei, se conforma ritualurilor prescrise de tradiţie. După ce mi-am fixat privirea pe fundul paharului, am observat cum din zona centrală a acestuia a început să se mişte un punct, avea caracteristicile apei, şi în mişcarea sa a figurat pe fundul paharului o inimioară. Nu după mult timp au început să apară imagini, asemenea celor de pe un ecran de cinematograf. Am văzut cu lux de amănunte şi foarte clar împrejurările în care s-a furat bunul de valoare, care făcea, de fapt, obiectul ritualului. Hoţii însă nu au putut fi recunoscuţi. După ce s-a derulat întreaga acţiune, era noaptea târziu, am suflat peste pahar tot în cele patru zări, după care inimioara a dispărut imediat. Am stins lumânarea şi apoi am povestit tot ceea ce am văzut.
În ciubăr se petreceau fenomene asemănătoare cu cele din pahar. În cazul când se dorea obţinerea unor misterioase informaţii, dintr-un alt domeniu, era suficient să se invoce tema care interesa. Ritualul, în toate componentele sale, rămânea intact. Izolat, un asemenea ritual se practică şi astăzi, e adevărat, sporadic şi fără a avea aura de odinioară.
Apa de libaţie. Potrivit unei credinţe populare de străveche îndătinare, practică magico-mitică ce a dăinuit până în zilele noastre, înainte de a se bea vin, mied şi, mai ales, apă, se toarnă câteva picături pe pământ, juruindu-se de sufletul morţilor. În mentalitatea oamenilor din Dorne este înrădăcinată credinţa, potrivit căreia a da apă de pomană de sufletul morţilor, folosind practica libaţiei, este cea mai primită pomană pe celălalt tărâm. Uneori, mai ales de sărbătoarea moşilor, când se bea şi se ospăta în memoria celor dispăruţi, alături de morminte, în cimitir, cele câteva picături se vărsau direct pe mormântul celui căruia i se oferea de pomană. În alte ipostaze, mai rar, după ce se varsă picăturile, paharul cu vin, cofa cu apă ş.a. se dă de pomană, de regulă, peste mormânt, la cineva necăjit, de preferinţă unui bătrân sau unui copil.
Apa de imersiune. Botezul creştin este considerat o formă, cea mai reprezentativă, a ritualului de imersiune. În concepţia magico-religioasă, botezul simbolizează moartea şi învierea săvârşită prin apă. Prin imersiune, în sensul la care ne referim, se înţelege afundarea corpului uman, a copilului supus botezului, într-un vas cu apă, în cristelniţă. O altă formă a imersiunii poate fi considerată, credem, afundarea în apa râului sau a pârâului a fetei care se supunea ritualului de Sânziene, în scopul însuşirii proprietăţilor intrinseci ale apei, ca element vital. Este ceremonialul magico-mitic care se practica pe scară largă în Dornele din prima jumătate a secolului al XX-lea. Totodată, fenomenul de imersiune, specific Dornelor, are ca obiect prima scăldătoare la care este supus copilul după naştere. În apa destinată primei scăldători, pregătită fiind după un ceremonial magico-mitic bine definit, se introduceau rămurele de cetină, busuioc, sovârf, monede de argint ş.a. Ritualul de imersiune, ca formă distinctă a folosirii apei magice în practica comunitară a Dornelor, se mai menţine, în mare parte, şi astăzi.
Apa, în structura magico-mitică prezentată, are o diversitate de atribute şi întrebuinţări, unele misterioase, altele miraculoase. Comportamentul omului din Dorne avea, ca linie de conduită fundamentală, păstrarea purităţii şi a sacralităţii apei. Atingerea apei cu substanţe poluante afecta direct zeităţile protectoare şi, în relaţie directă, se spurca sufletul, adică făptuitorul se încărca de un mare păcat, unul de neiertat, cu dure consecinţe pe tărâmul vieţii veşnice. Asta în condiţiile când apa, folosită după riguroase reguli şi procedee, era garantul vieţii şi, în context terapeutic, restabilea funcţiile vitale pierdute, însănătoşea, revitaliza şi, pe măsură, genera, potrivit credinţelor populare, fenomenul tinereţii fără bătrâneţe. Astăzi, din nefericire, când lumea nu se mai gândeşte la păcat, multe dintre apele Dornelor au ajuns locuri de impurificare cu gunoaie, chiar şi cu substanţe toxice, toate atentând la sănătatea omului, a vieţuirii umane în general. A sosit timpul, credem, când trebuie să înţelegem că nu ne putem aştepta la bine din moment ce unii dintre noi semănăm răul la tot pasul.