Între lacrimă şi limba română
Pentru tipar
Întrebat de unde vine, poetul Grigore Vieru răspundea: „Din Lacrimă”.
Alteori zicea: „Din Limba Română”.
Zadarnic ar fi să precizăm de unde totuşi vine poetul. Lacrima şi Limba Română sunt pentru Grigore Vieru noţiuni-gemene. Sinonime absolute sunt.
Orice vers din poezia sa este rourat de Lacrimă: „Dumnezeu prima oară / Când a plâns printre astre, / El a plâns peste Ţară / Cu lacrima limbii noastre”.
Amarul şi fierbintele Lacrimii le-a cunoscut din fragedă copilărie. Rămas singurel noaptea în casă, „puiul de om” compunea (de frică, cum avea să zică mai târziu) versuri: „S-a stins soarele cel bun, / Eu mă culc, poveşti îmi spun, / Dar nici una nu-i frumoasă, / Greu e singurel în casă”.
Iată de unde vine Lacrima poetului. Dar şi mai târziu, când era interzis Eminescu, când Prutul purta lacătul muscalilor, când Limba Română era sub sechestru, iar Dumnezeu răstignit de antihrişti. Toată viaţa i-a fost o Lacrimă.
Golul din sufletele noastre încercăm să-l umplem cu bogata-i moştenire lăsată „în grijă mare” – poezia limpede ca lacrima, în care sălăşluieşte Limba Română.
Ca să nu ştergem roua de pe versul vierean, îi recitim (a câta oară!) operacu sufletul. Aşa cum a fost scrisă.
Roua nu e altceva decât cristalul gândirii poetice a marelui nostru contemporan atins de geniu. Însemnul scrisului vierean e profunzimea gândului, aureolat de simpleţea formei de expresie. „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi” – e mărturisirea de pe urmă a poetului înveşnicită în piatra funerară din satul de baştină Pererita. Numai un talent autentic poate însămânţa în lucrurile simple răscolitoare imagini poetice, ce-ar ascunde la suprafaţă adâncul gândirii omeneşti.
Aceste originale calităţi ale scrisului i-au asigurat o imensă popularitate în rândurile cititorilor de pretutindeni. Ceea ce-l situează pe Grigore Vieru alături de Eminescu sunt expresivitatea şi originalitatea metaforei. Or, un poet trăieşte prin metaforă.
Când trebuia să numească distanţa între Chişinău şi Iaşi, poetul spuse, parcă, fără să se gândească: „De-o inimă” – metaforă de o incontestabilă încărcătură emoţională, e supradozată în plan sugestiv. Mai simplu, mai poetic, pare-mi-se, nu poate fi. Ceva timp în urmă, am descoperit o descifrare a elevilor (revista „Noi”), cu totul neaşteptată, a acestei metafore: „Inima nu desparte, ci uneşteoraşele care aparţin aceleiaşi ţări, aceluiaşi popor”.
Ca nimeni altul (dintre contemporani), poetul stăpâneşte Cuvântul, adică Limba Română, pe care a învăţat-o o viaţă. Şi a sacralizat-o. Vieru aşază Limba Română alături de Biblie: „Două lucruri în astă lume au fost zidite până la capăt: Biblia şi Limba Română”. Perfecţiunea, frumuseţea Limbii Române e lucrarea lui Dumnezeu, crede poetul.
Când credincioşilor li s-au închis bisericile, ei comunicau cu Dumnezeu prin Biblie. Separat de Ţară, poetul şi-a găsit refugiul în limba maternă: „Limba Română a fost singurul meu mod de a vieţui în Ţara de care am fost despărţiţi”.
Fiind întrebat al cui discipol este, răspunsul nu a întârziat: „Al Limbii. Al Limbii noastre. Am răsărit ca poet din frumuseţea, integritatea, armonia şi iradierea Limbii Române... Vin din Limba care nu s-a născut în Peririta mea... s-a născut şi s-a format în Moldova lui Eminescu şi Creangă, în Transilvania lui Rebreanu, Blaga şi Goga, în Muntenia lui Caragiale, în Oltenia lui Arghezi şi Sorescu”.
Toate confesiunile sale destinate cititorilor scot în relief neţărmurita dragoste pentru graiul matern. „Eu nu caut cu tot dinadinsul (deşi doresc) să aduc ceva nou în cântarea limbii, eu caut să amintesc copiilor, omului şi mie însumi că avem o comoară fără de preţ”. „Mai bun noroc şi-avere / Mai mare eu nu am / Decât în suflet graiul / Acestui paşnic neam. // Primeşte-l sfânt, copile, / Căci el ţi-e moştenirea. / Şi sapă-l pân-la lacrimi, / Păzindu-i strălucirea.”
Numai harul poetic deosebit i-a permis să se apropie şi de sufletul şi mintea copilului, pentru a-l face să trăiască cu adevărat frumuseţea limbii noastre: „Pe ramul verde tace / O pasăre măiastră, / Cu drag şi cu mirare / Ascultă limba noastră. // De-ar spune şi cuvinte / Când cântă la fereastră, / Ea le-ar lua, ştiu bine, / Din, sfânta, limba noastră”.
„Limba este comoara cea mai de preţ a poporului şi veghea asupra strălucirii ei nu trebuie să pirotească nicicând”, concluzionează, într-un moment de meditaţie, poetul. „...mărturisesc că nu sunt unul din străluciţii mânuitori ai verbului matern, dar îmi place să declar că mă prenumăr printre cei care se frământă, se zbat în căutarea cuvântului potrivit, printre cei care tind să lege sănătos verbul în frază, înţelegând că a vorbi sănătos limba mamei... este o datorie – una dintre cele mai patriotice.” Iată un îndemn ce nu poate lăsa indiferent niciun vorbitor cult de limba română. Autorul îşi motivează afirmaţia astfel: „Vorbindu-ne corect şi frumos limba, tinzând a o vorbi corect şi frumos, omenim astfel pe străbuni, pe cei care au creat «societatea cuvintelor civilizate». Uitând un cuvânt trebuincios, o expresie din comoara graiului matern, uiţi ceva din istoria poporului tău”. Pentru a evita „uitarea”, zice poetul, „mai stau şi azi aplecat deasupra Dicţionarului Limbii Române. Dicţionar care, după Biblie şi după Eminescu, este pentru mine cea mai importantă carte de literatură. Mi-am pierdut somnul tot căutând cuvântul potrivit”.
Asemeni lui Eminescu, Grigore Vieru a aşezat Cuvântul în toată creaţia sa cu o exactitate de invidiat. E greu să găseşti un greş în arătura limbajului său poetic. Aceasta pentru că, vorba dumisale, pleca „zilnic după câştig în minele de aur ale graiului matern”. Atâta câştig şi-a dorit în viaţă poetul – aurul graiului matern.
Dacă a-ţi iubi limba înseamnă un act de patriotism, suntem în drept să afirmăm că Grigore Vieru a fost un mare patriot. Al Ţării întregite, nu al celei trunchiate, al Limbii Române, nu al celei cu nume fals de „limbă moldovenească”. Se topea de dorul Ţării şi al Limbii Române.
Citiţi-i confesiunile şi veţi retrăi emoţii tulburătoare: „Dacă unii doreau şi doresc să ajungă în cosmos, eu viaţa întreagă am dorit să trec Prutul. Am reuşit să-l trec îngrozitor de târziu – abia la începutul anilor ’70. Cred că a fost cea mai fericită zi din viaţa mea. La vama din Ungheni am închis ochii, ca să nu observe grănicerul lacrima din ei.
Treceam pe străzile Bucureştiului sau prin parcurile sale, citind, cu lacrimi în ochi, ca pe nişte poeme, tot ce întâlneam în cale: numele străzilor, denumirile de magazine, afişele, tăbliţele cu «Nu călcaţi iarba!». Mă ţineam din urma copiilor care-mi păreau că nu vorbesc, ci cântă.”
Patriotismul lui Grigore Vieru rezidă şi în curajul său de a lupta pentru reîntronarea şi la noi a Limbii Române. „...în Basarabia însuşi faptul de a vorbi şi a scrie româneşte înseamnă a face politică. La noi în Basarabia limba a devenit o problemă politică”. Argumentul ştiinţific şi istoric i-a servit drept armă cu care a luptat împotriva falsificatorilor istoriei noastre, împotriva moldovenismului primitiv. În lupta acerbă cu românofobii poetul este necruţător: „Din păcate, unii încearcă şi azi să ne convingă că vorbim moldoveneşte, iar nu româneşte. Unii savanţi... au destulă carte românească, dar sunt farisei. În limba moldovenească s-au adunat toţi fariseii şi toţi derbedeii.
Am scris aproape întotdeauna din disperare. Din teama de a nu fi părăsit de «steaua care ne păstrează»: de Limba Română.
A te linguşi pe lângă o limbă străină ca scriitor şi a te lepăda de limba de acasă este ca şi cum te-ai lăsa de harul pe care ţi l-a dat Dumnezeu”.
Obosit şi plictisit de atâta inutilă luptă cu neprietenii Limbii Române, Grigore Vieru zice: „Visez să apuc ziua când la Chişinău dragostea noastră pentru Limba Română şi Istoria neamului nu va mai fi calificată drept «fascism», iar românii basarabeni nu vor mai fi numiţi, la Bucureşti, «ruşi». Să ştiţi că şi un termen şi altul ne rănesc mai adânc decât sârma ghimpată”.
Cu sufletul rănit de nelegiuirile guvernanţilor „atotputernici” asupra limbii, poetul, parcă, le-ar formula verdictul: „Legiferarea prin Constituţie a glotonimului «limba moldovenească» şi a etnonimului «popor moldovenesc» (mă mir cum de nu i-au zis norod moldovenesc) va rămâne în istorie ca o ruşine naţională, care s-ar putea să cadă pe copiii şi nepoţii autorilor nesăbuitelor fapte”.
Grigore Vieru a sperat cu toată fiinţa în triumful Adevărului, pentru că a crezut în Eminescu – „lacrima de foc a Universului”,în Limba Română – „focul veghetor al Patriei, suflarea ei caldă, sănătatea ei liber ziditoare de frumos”.
„Limba, în accepţia marelui nostru poet, este cea mai mare dreptate pe care poporul şi-a făcut-o sieşi.”
Or, „un poet care şi-a asumat greul unui grai, trecându-l prin inima sa şi, încărcat de răbdare, înţelepciune şi nouă frumuseţe, îl întoarce semenilor săi... un asemenea poet rămâne-va «suflet în sufletul neamului său» (Ioan Alexandru)”.
Aşa a vrut Cel de Sus!