Tuşele frumuseţii şi ale graţiei
Pentru tiparNe-am întâlnit graţie Internet-ului. Un mesaj lăsat în cutia poştală electronică m-a adus pe site-ul său, www.basa.md/art. Este un jurnalist care desenează în timpul liber, în timpul nopţilor albe. De cinci ani. Nu se pretinde un artist. El defineşte desenele sale drept nişte improvizaţii sau halucinaţii. Susţine că sunt nişte exerciţii ce îl ajută să exteriorizeze sentimentele, să depăşească solitudinea şi să reziste în viaţa cotidiană.
– Înainte de a vorbi despre desene, aţi putea prezenta pe scurt itinerarul parcurs. Sunteţi un jurnalist moldovean care locuieşte...
–... în capitala Republicii Moldova, oraşul Chişinău, unde sunt concentraţi aproape un milion de locuitori (a patra parte din populaţia ţării) care şi-au însuşit politica, viaţa culturală, afacerile.
Străinii care ajung la Chişinău sunt impresionaţi de... lungimea picioarelor expuse de cuconiţe, de mulţimea de maşini de lux într-o ţară care este declarată oficial cea mai săracă din Europa, dar şi de cerşetorii care încearcă să te înduioşeze cu măiestrie de actori hollywoodieni. La Chişinău avem magazine de lux unde găseşti şi lapte de pasăre, dar şi bazaruri unde pensionarii îşi vând lucrurile din casă ca să poată supravieţui. În ţara aceasta nu-i uşor să fii nici artist, şi nici reporter.
Multe cioburi din vitraliile lui Emir Kušturica parcă sunt împrumutate din Moldova.
Eu pretind că fac parte din generaţia peste care a căzut zidul berlinez. Unii dintre noi s-au bucurat că li s-a deschis peisajul occidental, alţii au rămas cu sufletul schilodit şi preferă să dea vina pe temnicerii care ne-au ţinut şi ne mai ţin cu ochii închişi.
Pe mine m-au salvat cărţile, meseria, comunicarea cu oameni deştepţi, studiile făcute la Universitatea din Moscova de pe timpurile lui Brejnev, când toţi intelectualii erau antrenaţi într-o mare competiţie cu puterea. Propaganda oficială spunea una, iar intelectualii autentici surpau cu tenacitate acele construcţii.
Dacă nu aş fi avut aceste refugii, cred că în cel mai bun caz aş fi fost un alcoolic ordinar.
– Cum aţi ajuns în artă? Cum aţi debutat?
– Nu cred că mi se potriveşte expresia “a intra în artă”. Sunt un diletant cu ceva aptitudini nevalorificate. Dacă aş pretinde situaţia de artist, ar trebui să-mi tai cel puţin o ureche ca să mă autosensibilizez... După 20 de ani de rutină jurnalistică nu pot pretinde că voi deveni un artist. Desenele, probabil, sunt şi ele un gen de informaţie sentimentală pe care încerc să o conserv. Nu am un debut distinct pentru că exerciţiile de grafică au derivat treptat din preocuparea pentru designul de ziar şi revistă. Am încercat şi caricaturi, şi portrete în cărbune, şi figurine din lut. Eram (şi cred că mai sunt) ca şi un copil care descoperă că o păstaie verde de mazăre, o tulpină de păpădie, un pieptene învelit într-o foaie de hârtie pot scoate sunete aproape muzicale...
– Desenele Dumneavoastră reprezintă nişte siluete în mişcare, în zbor, singuratice sau întrepătrunse. Uneori realizaţi şi portrete. Cum vin ideile?
– Nu am idei pentru desene. Sunt nişte stări care se acumulează, mă obsedează, mă hărţuiesc şi atunci când mă las prins de capcana unui birou luminat de o veioză, cu un teanc de hârtie la un capăt şi cu CD-urile preferate de cealaltă parte, aceste stări răbufnesc, produc mici explozii de cerneală... Pot să desenez chiar şi într-un hotel, când se întâmplă să plec peste hotare şi mă despart nopţile, distanţele de oamenii (femeile) dragi. Cât priveşte muzica, Bregović, Spheeris, Evora... muzica lor o am imprimată pe creier şi o pot reproduce foarte lesne oricând.
– Prin urmare muzica este un complice?
– Muzica bună, mai cu seamă cea clasică, mă domină. În adolescenţă am fost pasionat de The Beatles şi Vîsoţki. Dau preferinţă jazului în orice situaţie pentru senzaţia de zbor pe care ţi-o oferă improvizaţia şi joncţiunea în limitele unui motiv de jaz.
– Desenele Dumneavoastră se deosebesc prin fineţea liniilor, prin lejeritate. Se poate presupune că sunt realizate dintr-o mişcare. Ce tehnică practicaţi?
– Am încercat, ca şi doctorii, să mă urmăresc pe mine însumi. Pe naiba, nu pot să-mi dau seama cum se transformă impulsurile generate de creier în contururile de pe hârtie. În schimb – am verificat de sute de ori – orice încercare de a interveni cu o tuşă suplimentară, cu o rectificare, în stare “conştientă”, strică desenul, îl schimonoseşte. Aveţi dreptate, desenele apar dintr-o singură mişcare, dacă nu-mi reuşeşte, foaia ajunge imediat la coş. O a doua selecţie o fac dimineaţa, când adun foile de pe jos. Fiicele mele, dacă sunt pe aproape, se îngrozesc când aud zgomotul produs de foile rupte fără milă. Se întâmplă ca şi peste un an să-mi displacă unele desene. Cele mai multe însă – cred că sunt peste 500 – au devenit universul care mă ajută să trăiesc şi de care mă despart cu greu atunci când vine vremea să le ofer cadou sau să le vând.
– Aveţi inspiraţie artistică sau intelectuală? Lucrările sugerează o apartenenţă la arta caligrafică. Şi mai lasă loc pentru reflecţii despre teoria semnelor.
– Ca să răspund la această întrebare ar trebui să mă dau filozof şi să mă aventurez în polemici ingrate despre cota-parte a efortului de cercetare în actul de creaţie şi invers. Voi spune doar atât – mi-ar fi plăcut să mă fi născut într-o lume a ieroglifelor (egiptene, japoneze) care au o magie impenetrabilă. Apropo, o companie spaniolă de electricitate intenţionează să lanseze un disc cu muzică reconstituită în baza picturilor, partiturilor şi altor vestigii arheologice descoperite în interiorul piramidelor egiptene. Mi se pare un proiect fantastic. În ceea ce priveşte preocuparea pentru semne, nişte programatori care se ocupă de interfeţe pentru minicalculatoare mi-au propus o eventuală colaborare în crearea pictogramelor. Lor li s-a părut că aş fi în stare să le ofer soluţii ingenioase. Posibil.
– De fapt, de ce desenaţi? Ce beneficii aduce arta?
– De ce desenez? Cred că parţial am răspuns la întrebare. Dar, de ce nu aş desena? De ce nu aş sta cu ochii deschişi? De ce nu aş lăsa inima să-mi bată?..
Paris, martie 2002