Profesorul nostru
Pentru tiparNu mai este! A plecat dintre noi Eugen Coşeriu, cel care a iubit atît de mult acest pămînt numit Basarabia, cel care ne-a iubit chiar fiind mai mult de jumătate de veac departe de ai săi, înstrăinat printr-o diabolică conjunctură istorică. Acolo, la Milano, sau, mai tîrziu, la Montevideo şi la Tübingen, cu gîndul de a face cît mai mult pentru Neam şi tăinuind o aprigă dorinţă, care, în cele din urmă, se pare, se va împlini (De mă voi întoarce în ţară, ceea ce cred că nu se va întîmpla curînd, am de gînd să încep o vastă mişcare culturală, spre a răsturna mulţi coloşi cu picioarele de lut şi spre a da românilor o viziune exactă asupra multor fapte), a acceptat drama înstrăinării, a izolării pentru a rămîne ceea ce plămădise din el familia şi satul Mihăileni, liceul din Bălţi, unde aflase adevăruri pe care avea să le respecte toată viaţa: Nu-mi schimb ideile din oportunism, prin revoluţie, ci prin evoluţie... neîmpins de nimeni şi fără nici un interes material imediat. Se documentează şi îşi pregăteşte febril ascensiunea în ştiinţă, îşi însuşeşte cu o rapiditate fenomenală mai multe limbi, diferite, devenind în scurt timp specialist de o impresionantă notorietate. Publică studii, articole, monografii. Se va constata mai tîrziu, peste decenii, că scrie pagini „atît de timpuriu magistrale”. Despre Introducere în lingvistică, de exemplu, apărută ca o primă parte a unui manual destinat studenţilor, Juan M. Lope Blanch din Ciudad de Mexico, la începutul anilor ’80, avea să remarce: „După 30 de ani ea (cartea) păstrează întreaga sa valoare, fapt singular în epoca noastră”. Devine un nume de referinţă în lingvistică, încît fără opera sa această ştiinţă e de neconceput. E tradus, comentat, interpretat în zeci de limbi. Numeroase universităţi îl invită în calitate de Învăţător şi fin cunoscător al diverselor probleme de stringentă actualitate ştiinţifică. Numai cei de acasă tac. Numai în limba maternă nu are posibilitate să-şi prezinte exegezele. Îl sfîşie drama însingurării (Vorbeam în limba română cu mine însumi).
Abia după 52 de ani de absenţă din Ţară a ţinut prima dată o prelegere în limba română, la Universitatea din Iaşi, unde începuse lucrarea ştiinţifică. Anume aici, în vechea capitală a Moldovei, fiind student la Universitate, acest simbol al culturii româneşti şi universale, îi apar primele lucrări ştiinţifice, redactate în limba română (Limbă şi folclor din Basarabia, în Revista Critică, Iaşi, 14, 1940, nr. 2-3, p. 159-173; Material lingvistic basarabean, în Arhiva, Iaşi, 47, 1940, p. 93-100). Subiecte basarabene va aborda (ce coincidenţă, de parcă s-a închis un cerc, un destin?!) şi în ultimele două prelegeri ale regretatului nostru profesor (Credinţă, sacrificiu şi destin, în Limba Română, Chişinău, 2002, nr. 4-8, p. 32-37, şi Politici lingvistice – conferinţă susţinută la Colocviul Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului, ed. a IV-a, Suceava, 20 octombrie, 2001, text inedit, publicat în acest număr de îndurerat omagiu).
De altfel, profesorul Eugen Coşeriu a fost mereu lîngă dragii lui basarabeni, cum îi plăcea să zică. S-a implicat ca nimeni altul în apărarea idealurilor noastre, în „elucidarea” problemelor legate de numele autentic al limbii şi al poporului nostru (Noi, ţăranii din Ţara de Sus şi cei din Ţara de Jos, ... întotdeauna am fost vorbitori de limbă română). Convins că ura nu poate fi un principiu de viaţă, oricît de crudă ar fi realitatea, a apelat doar la argumente strict ştiinţifice, militînd pentru afirmarea adevărului neglijat şi pîngărit de nişte politici antinaţionale. De fapt, activitatea lui Eugen Coşeriu, după 1989, nu-i altceva decît o confirmare şi fundamentare a mişcării de renaştere spirituală din Basarabia, avînd drept scop major emanciparea românilor de la Est de Prut. Articolele, studiile, conferinţele, prelegerile legitimează intuiţia şi efortul desperat al conaţionalilor săi de a-şi găsi în sfîrşit identitatea naţională. În calitate de membru al colegiului de redacţie al publicaţiei noastre, ulterior şi în cea de membru al consiliului director al Casei Limbii Române, Eugen Coşeriu ne-a îndrumat tutelar, cuvîntul Profesorului fiind pentru noi pavăză şi sprijin. Colaborează la revistă şi ne vizitează. În Limba Română sînt publicate pentru prima dată tulburătoarele poeme Jandarmul român bătea şi Sîngele nostru, pe care le citise anterior la întrunirile de la Casa Limbii Române. Acceptă cu bucurie şi emoţie ideea de a marca cea de-a 80-a aniversare din ziua naşterii sale şi jubileul de 10 ani de la întemeierea revistei noastre în cadrul uneia şi aceleiaşi şedinţe festive, ce s-a produs pe 21 mai 2001, în Sala Mare a Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova, în prezenţa unui numeros public: lingvişti şi literaţi, profesori, studenţi, alţi intelectuali. Pe 15 iunie 2001, la trei săptămîni după revenirea Domniei Sale la Tübingen, îi scriam:
Iubite Domnule Profesor,
A trecut aproape o lună de cînd ne-am despărţit, dar ecoul vizitei Dumneavoastră în Basarabia mai dăinuie. Dovadă sînt nu numai referinţele din presă, dar şi influenţa benefică pe care continuaţi să o aveţi în sufletele celor ce stau de strajă la hotarele limbii. După manifestările la care aţi participat, ne simţim mai puternici şi dificultăţile nu mai par invincibile. Continuaţi să ne încurajaţi de departe, îndemnîndu-ne să rămînem cu demnitate, în pofida realităţi triste ce ne înconjoară. Dumneavoastră, de unul singur, într-o lume atît de complicată şi complexă aţi învins, devenind un simbol al Basarabiei şi al întregii Românii. Iată de ce noi, fiind mai mulţi şi acasă, nu avem dreptul să desperăm, să ne pierdem încrederea în noi. Toate în lumea asta sînt trecătoare şi doar sufletul este veşnic şi de el trebuie să ne îngrijim. Iar cum limba este sufletul Neamului, nu avem dreptul să lăsăm de izbelişte această comoară. Cu sprijinul Dumneavoastră, sîntem siguri, limba română va intra în drepturile sale şi aici, în Republica Moldova.
Domnule Profesor, de aici, de la Chişinău, Vă aducem cele mai sincere plecăciuni pentru tot ce aţi făcut, ca lumea să înţeleagă (mă refer la cei ce nu conştientizau încă fenomenul) care este rostul unei publicaţii de felul „Limbii Române”. Aţi spus-o răspicat, cu durere şi argumentat, aşa încît sperăm ca atitudinea faţă de noi să se schimbe...
...Oricît aş vrea, nu pot accepta să vorbesc la trecut despre Profesorul nostru, al tuturora. Pentru lingvistica lumii, trecerea lui Eugen Coşeriu la cele veşnice înseamnă pierderea întemeietorului lingvisticii ca ştiinţă a culturii, a unui autor de lucrări cu valoare inegalabilă, iar pentru noi înseamnă pierderea celui mai mare lingvist român din toate timpurile. Datoria celor care l-au cunoscut, care-i ştiu şi îi apreciază opera este de a valorifica patrimoniul scris de eruditul cărturar în mai multe limbi, de a-l „întoarce acasă” continuu pe celebrul om de ştiinţă şi de cultură.
Prezentul număr de revistă este un îndemn în acest sens, iar colectivul redacţiei îşi onorează o obligaţiune morală faţă de Marele Dispărut.
P.S. Exprim şi pe această cale sincere mulţumiri celor care şi-au dat concursul la pregătirea acestui număr comemorativ: acad. Silviu Berejan, prof. dr. hab. Anatol Ciobanu, acad. Mihai Cimpoi, prof. dr. Dumitru Irimia, prof. dr. Stelian Dumistrăcel (Iaşi), prof. dr. Eugenia Bojoga (Cluj-Napoca), prof. dr. Gh. Moldoveanu şi prof. dr. Aculina Iacob (Suceava); ing. Boris Mihalache, director adjunct al Editurii „Universul”, Viorica Cibotaru, Grigore Novac, Silvia Dimitriiciuc, Oleg Ordinat, Anatol Pilipeţchi (tipografi), Boris Harcenco şi Victor Lavric (foto), precum şi colegilor mei Raisa Belicov, Vlad Pohilă, Elena Istrati, Veronica Rotaru şi Oxana Bejan.
De asemenea, aducem cuvenitele mulţumiri autorilor care au încredinţat redacţiei articole, studii, fotocopii şi alte materiale documentare, fără de care apariţia prezentului număr de revistă ar fi fost imposibilă.
A. B.