Nr. 1-4, anul XIX, 2009 IUVENTUS

Concursul municipal la limba şi literatura română

Silvia GÂLCĂ

Concursul de română este unul dintre cele mai de seamă
evenimente culturale de la noi. El întăreşte credinţa
în izbânda dreptăţii noastre...
Grigore Vieru
 
Devenit pistă finală şi traiect iminent pentru viitorii olimpici, concursul municipal la limba şi literatura română reprezintă una dintre căile spre descoperirea, cultivarea şi promovarea copiilor ce simt lumea prin cuvânt, iar harul ca pe o povară sacră. Este o competiţie evaluată prin obiective şi standarde concrete, mijloacele de verificare stabilind real măsura realizărilor personale ale participanţilor şi făcând distincţia netă între activitatea desfăşurată la orele de curs şi cea suplimentară – de valorificare a potenţialului individual. Acceptând ca axiomă că disciplina şcolară „limba şi literatura română” e disciplina codului matern de fiinţare şi comunicare cu lumea, cu universul, cu sinele, e matricea spiritual-etnică şi etică, vom considera şi cultura literar-lingvistică nu numai ca sumă a unor cunoştinţe predate / venite din afară, primite gratis şi reţinute ca atare, dar şi ca rod al unei activităţi interioare esenţiale, ce restructurează personalitatea, voluntar şi involuntar, conferindu-i dimensiuni şi perspective noi, ideale. A recunoaşte o valoare literară, a o trăi, a o „aprecia şi a o aduce în stăpânirea ta intelectuală” implică descoperirea ei prin efort propriu, prin dialog activ între operă – o lume distinctă – şi personalitatea ta.
În anul curent de studii, la etapa municipală a olimpiadei au participat 414 elevi din instituţiile de învăţământ preuniversitar din Chişinău. Concursul s-a desfăşurat în incinta Liceului teoretic „Iulia Hasdeu”, la 14 februarie – ziua în care poetul Grigore Vieru şi-ar fi sărbătorit ziua de naştere... Şi-ar fi sărbătorit sau... ar fi „trudit în minele de aur ale limbii”, aşa cum trudea, de fapt, şi-n zilele de Paşti, şi-n cele de Crăciun.
Genericul concursului l-au constituit cuvintele poetului „Un scriitor nu poate învia decât în limba în care a murit”. Grigore Vieru a fost omagiat, la deschiderea olimpiadei, într-un mirifc anturaj de flori, lumânări şi recitaluri inspirate. Montajul poetic, coordonat de directorul adjunct Emilia Slavenschi, i-a transformat pe elevii Liceului teoretic „Iulia Hasdeu” în actori mesageri ai vocii lui Grigore Vieru care afirma fără rest: „Din mila, din dragostea şi dărnicia Limbii Române am răsărit ca poet”.
Lucrări care înregistrează performanţe notabile au realizat elevii profesorilor L. Solomon, C. Şchiopu, C. Munteanu, E. Ghedea (Liceul „D. Alighieri”), N. Climaşevschi, V. Bolocan, D. Senic (Liceul „M. Eliade”), E. Fortună, N. Bulat, L. Grubâi (Liceul „Gh. Asachi”), A. Şchiopu, T. Costin, E. Slavenschi (Liceul „I. Hasdeu”), A. Tomiţă (Liceul „M. Eminescu”), A. Sergentu (Liceul „L. Deleanu”), A. Miron, N. Cubreacov (Liceul „Prometeu-Prim”), L. Coman, A. Galaju (Liceul „I. Creangă”).
Comparativ cu anii precedenţi, analiza rezultatelor a reliefat un spor calitativ al conlucrării profesor – elev. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte realizarea sarcinilor probei, este de remarcat şi o ascendenţă a performanţelor datorate efortului individual al elevilor, decisiv în formarea intelectului.
În concluzie, concursul a reprezentat o radiografie a abilităţilor elevilor de a dezvălui valoarea Limbii şi Literaturii Române, asupra căreia a stăruit Grigore Vieru în întreaga sa creaţie, susţinând duhul naţional de libertate spirituală şi de responsabilitate în lupta pentru obţinerea ei.
 
Concursul în viziunea participanţilor
 
„Subiectele olimpiadei reprezintă, după părerea mea, un frumos omagiu adus poetului Grigore Vieru. Poeziile propuse marchează esenţa întregii vieţi a creatorului. Rezolvarea subiectelor mi-a adus o deosebită plăcere încununată cu tristeţe. Deşi totul a fost organizat la cel mai înalt nivel, am rămas cu regretul că poetul nu a fost printre noi... Cred că i-ar fi plăcut foarte mult această olimpiadă.”
Cristina Meniuc,
clasa a XII-a, Liceul teoretic „M. Eliade”
 
„Grigore Vieru, steaua noastră românească ce ne-a călăuzit drumul în viaţă, ne-a părăsit. Prin plecarea poetului am pierdut foarte mult fiecare dintre noi, întregul neam. Ne-a părăsit omul care a făcut atât de mult pentru cultura noastră, a luptat pentru dreptate şi adevăr.
Florile recunoştinţei astăzi le aducem marelui poet nepereche şi promitem să ţinem sus făclia aprinsă de dumnealui.”
Cezara-Elena Polisca,
clasa a VIII-a, Liceul teoretic „Miguel de Cervantes”
 
„E pentru prima dată când particip la un concurs, dar m-am simţit ca de sărbători. În liniştea ce mă inspira, m-am aşternut pe dalbul foilor, gravând ceea ce mă ajuta să creez...
Poetul a vieţuit cu adevărat poezia, pe el l-au durut durerile Basarabiei... De fiece dată când îi pronunţ numele, poeziile lui îl cântă...
Să-i fie ţărâna uşoară şi îngerii aproape.
Mulţumesc din suflet organizatorilor pentru ocazia oferită de a sărbători ziua de naştere a marelui poet scriindu-i nemoartea.”
Mariana Şaranuţ,
clasa a XI-a „A”, Liceul teoretic „D. Alighieri”
 
„Olimpiada din acest an a fost, cu siguranţă, una revelatoare, tema propusă fiind până acum atât de neglijată. Sincer surprinsă, m-am regăsit în poeziile propuse, în suferinţa marelui poet, căci îmi place să admir natura în forma ei autentică, neştirbită de mâna omului...”
Adriana Ababii,
clasa a XI-a, Liceul „Prometeu-Prim”
 
„Am avut o deosebită plăcere să particip la olimpiadă într-o asemenea zi... Probabil cauza principală ar fi demnitatea prin care, în ziua de naştere a marelui nostru poet Grigore Vieru, am avut posibilitatea să fiu o modestă întrupare a spiritului său. Conţinutul testului ne reaminteşte că valorile şi sentimentele umane sunt foarte importante, iar noi realizăm aceasta anume prin intermediul creaţiei vierene. Astfel, poetul trăieşte în fiecare dintre noi şi aceasta îl face nemuritor...”
Elena Cotar,
clasa a X-a, Liceul teoretic „L. Rebreanu”
 
„Când te inundă lumina inspiraţiei, când ochii sclipesc nebunatic de gânduri şi idei, când inima pulsează în ritmul poeziei, trebuie să scrii. Mulţumesc pentru posibilitatea de a-mi întredeschide sufletul meu zbuciumat de adolescentă.”
Anastasia Platon,
clasa a XII-a, Liceul teoretic „M. Kogălniceanu”
 
Fragmente din eseurile premianţilor
CLASA A IX-A
Moto:
Pentru că a văzut, ochiul meu a murit.
Gr. Vieru
 
„Fiecare fiinţă, fiecare suflare îşi are destinul scris în sine, ca propriul univers. Prin viaţă ne e dat să trecem ca umbra urmaşilor noştri şi reflecţia părinţilor, aidoma vântului ce pătrunde arborele dezgolit, aidoma ploii ce hrăneşte pământul în sete [...]. Omul, în succesiunea naturală a anilor, cunoaşte şi se iniţiază, căpătând experienţă şi devenind o călăuză pentru alţii care descoperă viaţa. De datoria noastră, a muritorilor, este să trăim clipa cu savoare, să percepem existenţa şi să o modelăm după valorile general-umane, ce stau la baza firii omeneşti. Din momentul în care ochii au văzut tot ceea ce sufletul cere şi raţiunea doreşte, ne putem deda nefiinţei. Însă realitatea poate fi alta: un om ce trăieşte în sensul adevărat al cuvântului e alinat mereu de verva cunoaşterii şi descoperirii misterelor vieţii. În tumultul său, această supravieţuire e o experienţă inedită, pe care, din respect de sine şi dragoste, nu o putem rata. Vom putea spune că am văzut totul şi râvnim moartea doar când vom deveni Dumnezeul fiinţei noastre.”
Mihaela Cărăuş,
Liceul „Prometeu-Prim”, prof. T. Melnic
 
„Pentru că vezi, ochiul piere, moare. Se înspăimântă de ceea ce vede. [...] Lumea e plină de rele – crime, tâlhării, violenţă. Pentru a supravieţui şi a le ţine piept, trebuie să fii tare, curajos, să nu te dai bătut. Să ştii ce e bine şi ce e rău. Să ai posibilitatea de a alege roada de neghină. Uneori însă lumea se teme de ochiul nostru «văzător» şi se preface că nu-l observă, fiindcă s-a săturat de mizerie şi prăbuşire. Vasile Romanciuc în poezia Un ochi arată indiferenţa trecătorilor: «O, lumea amărâtă trece pe lângă el, / Prefăcându-se că nu-l vede». E uluitor cum oamenii pot fi atât de orbi, insensibili, fricoşi. [...] Ochiul nu suportă privelişti îngrozitoare, e prea mare încercarea şi, sensibil, alege moartea.”
Mihaela Trofim,
Liceul teoretic „M. Eminescu”
 
„...Cu fiece clipă în care privim bezna realităţii ce ne înconjoară moare o parte din noi, pere o aripă din zborul nostru spre viaţă. Ochiul – această oglindă pe care ne-a oferit-o Dumnezeu – devine cioburi dacă în ea se oglindesc doar cruzimile cotidianului. A vedea însă nu e sinonim cu a pătrunde cu adevărat în nucleul vieţii, căci omul, «această pasăre cu aripile crescute pe dinlăuntru» (L. Blaga), se poate împlini doar atunci când priveşte spre sine cu ochiul sufletului. Adesea ne pierdem între lucruri şi uităm că privirea spre lume nu este cea mai importantă. Esenţială este privirea în adâncurile sufletului nostru. Privind zădărnicia acestei lumi, poetul a murit spiritual, cuprins de deznădejde. Doar oferindu-ne privirii o lume mai bună putem deveni cuvânt, floare, om... iar omul, cu pasu-i grăbit, va putea să savureze mireasma propriei vieţi ca pe o Duminică.”
Cristina Mogâldea,
Liceul teoretic „Hyperion”
 
„Eu văd, tu vezi, el vede... şirul poate continua până se găseşte insensibilul. Atât de trist e să nu vezi fizic, cu ochii din cap, şi spiritual – cu ochii din suflet.
Grigore Vieru, unul din puţinii vestitori ai frumosului hărăzit de sus să sfinţească pământul basarabean, a văzut cu inima şi cu sufletul. Un poet cu chipul de sfânt a ars ca un luceafăr divin, până la epuizare... până când a mai încetat să vadă cu ochii. La realitatea veritabilă ochii ni se deschid doar o dată şi existenţa noastră se limitează la acele dulci amintiri şi la transfigurarea lor în senzaţii noi. Ochii reprezintă o poartă a raiului nostru, conţinând ideea de viaţă. Odată ce ne-a fost dat să trăim, va trebui să şi murim, căci moartea e marea trecere umană acolo unde lumina divină ne va păstra ochii deschişi. Să vezi e o capacitate excepţională, fiindcă viaţa îţi oferă atâtea oportunităţi să-ţi opreşti calea pentru a contempla tot ce te înconjoară. Ca răsplată pentru că a văzut, zice Vieru, ochiul a murit. Pentru că am fost fericiţi, ne curg lacrimile, pentru că ne-am înălţat, suntem într-o liberă cădere...”
Victoria Maximenco,
Liceul teoretic „M. Eliade”
 
CLASA A X-A
Moto:
Cine oare poate trăi până la capătul dragostei
sau până la capătul morţii?
Gr. Vieru
 
„«Trăiesc spre moarte», afirma Gr. Vieru, şi fiecare persoană, la fel ca marele poet, se stinge în fiecare zi câte puţin, înaintând în explorarea vastului continent numit viaţă. Pe parcursul existenţei sale, omul învaţă să se descopere prin prisma trăirilor înălţătoare. Din amalgamul acestora, doar dragostea este cea care roteşte sori şi stele, deschizând în permanenţă noi porţi spre adâncurile fiinţei.
[...] «Şoaptele dragostei» sunt cele care devin scutul fragil al pleoapelor în clipele grele, căci, în fond, «iubim ca să ne apărăm de vidul existenţei noastre», spunea E. Cioran. În pofida acestui fapt, nimeni nu poate trăi până la capătul acestui sentiment, pentru că valoarea sa şi impactul asupra fiinţei umane nu sunt doar inefabile, ci şi incomensurabile. Clipele curg într-un noian necontenit, iar omul învaţă să dăinuie datorită vastei lumi a iubirii, ce îndeamnă mereu la cunoaştere.
Uneori, scânteile de patos ale celui care iubeşte se pierd în întunericul nopţii, stingându-se treptat. Atunci, o parte a fiinţei dispare şi ea, îndurerată, iar omul descoperă că nici până la capătul morţii nu poate trăi. A muri în sens fizic e, poate, o eliberare – atunci când în fiece moment zgomotul surd al existenţei se revarsă dureros în adâncul inimii.
[...] Omul există în măsura în care ştie a-şi valorifica propria condiţie, iar cea mai simplă cale de a face acest lucru este să exploateze dragostea ca trăire supremă. Deşi nu o poate cuprinde, trebuie să se avânte în vâltoarea valurilor ei, pentru a simţi că trăieşte. Chiar dacă e rănit, chiar dacă o parte a sufletului îi moare mai apoi, omul trebuie să iubească, căci, de fapt, e taina care îl apără...
Cătălina Dumbrăveanu,
Liceul teoretic „D. Alighieri”, prof. Larisa Solomon

„Grigore Vieru este poetul care a conturat tablouri metafizice pentru dragoste şi moarte. [...] Iubirea este o dreaptă care e obligată să aibă puncte comune cu natura, să trăiască şi să respire prin porii acesteia, prin inima acesteia. Legătura spirituală, dar şi biologică dintre aceste două elemente, este una de piatră, de aceea disocierea ei este imposibilă mâinilor, dorinţelor şi inimilor umane.
În ceea ce priveşte moartea, Grigore Vieru aduce o viziune luminoasă, o perspectivă non-pesimistă şi lipsită de temeri faţă de călăul existenţei noastre, faţă de elementul negru în lista angoasei umane.
Întrebarea viereană oferă oportunitatea de alegere: supravieţuirea până la capătul dragostei sau până la capătul morţii, pentru că parcurgerea ambelor este condiţionată de efort, dar şi de legi himerice. Toată lumea iubeşte şi toată lumea moare, la un moment dat. Dar puterea de a trăi la scară maximă, finală, este insuficientă aproape mereu. Omul e elementul teluric, care nu tinde spre valorile transcendentului decât prin creaţie. El e componentul de bază al cercului terestru, care nu pune punctul în evoluţia sa emoţională sau în evoluţia de dincolo... inima noastră e incapabilă să pătrundă în miezul dragostei, săpând doar la marginea ei, şi e la fel de inaptă să se menţină în drumul spre nemurire, spre eternitate, spre victoria în faţa efemerităţii absurde...
[...] Grigore Vieru este omul care a reuşit să spargă limitele marcate de oameni, să iubească şi să moară până la capătul dragostei. Până la capătul morţii...
Beatrice PoRCescu
Liceul „Prometeu-Prim”, prof. Constantin Şchiopu

„Moartea s-ar părea că-i veşnică şi invincibilă. Nu e aşa. Moartea poate fi învinsă, însă nu prin viaţa unui muritor, ci prin cugetul cuvântului, prin versurile nemuritoare.
Ajungând la capătul morţii, vom regăsi dragostea, iar odată cu dragostea vom regăsi şi viaţa. Nimeni nu e în stare să prezică sfârşitul suferinţei, sfârşitul fericirii, fiindcă omul e doar o unealtă în mâna Domnului, iar fiecare dintre noi suntem obligaţi să uneltim noi începuturi, nu să grăbim sfârşitul.
«Când am să mor...», toţi ştim care e sfârşitul. A ştiut şi Vieru. Unica diferenţă este că noi privim moartea cu spaimă şi ură, iar Domnia Sa o aştepta liniştit: «Nu am, moarte, cu tine nimic...»
Iubirea – ca valoare morală – a fost sursa de inspiraţie a poetului. Maica şi Patria – ca valori spirituale – au fost izvorul durerii, dătător de lacrimi. Aceste lacrimi l-au transformat pe poet într-un nemuritor: «Un scriitor nu poate reînvia decât în limba în care a murit». Vieru considera viaţa şi moartea două surori, astfel el a creat o paralelă între acestea – limba.
Problema morţii nu are soluţii, nici nu le necesită, fiindcă moare doar fizicul, iar sufletul rămâne. Deseori ne gândim că va veni momentul în care pleoapele reci vor acoperi ochii şi tot ce-am trăit într-o viaţă se va stinge într-o clipă: «Ştiu: cândva la miez de noapte / ori la răsărit de soare / stinge-mi-s-or ochii mie / tot deasupra cărţi Sale». Poetul a meditat într-una, el şi-a creat o teorie a sa, o teorie a vieţii şi morţii.
Cine oare poate trăi până la capătul dragostei? Probabil cu toţii, dacă ne-am dori-o din suflet, fiindcă moartea nu ar fi un obstacol, ci o mică schimbare. Astfel, destinul tragic al omului se repetă zi de zi, s-a repetat şi pe 18 ianuarie... doliul ce-l poartă acum poporul român va dura o veşnicie.”
Irina Bordeniuc,
Liceul „Vasile Vasilache”, prof. Tatiana Zaharciuc

CLASA A XI-A
Moto:
De ce-ai deschide ochiul, / Trandafirule de-aproape?! /
De ce nu-l laşi să doarmă, / Acoperit cu puzderie de pleoape?!
Gr. Vieru
 
„Poetul este sufletul neamului. El respiră atât în atmosfera cerului, cât şi cu problemele, nevoile, dorinţele, visurile naţiunii. Îmbinând harul divin, talentul şi focul interior cu sentimentele izvorâte din inima ţării, el devine un mesager al intereselor şi doleanţelor ei şi, totodată, un vrednic fiu al neamului său.
Poetul nu are o soartă uşoară. Pentru sinceritatea, curajul şi demnitatea cu care îşi exprimă ideile. Lupta pentru patrie nu este deloc o sărbătoare, ea e obligaţie, căci, în afară de poet, nimeni nu se angajează să lupte în marele război pentru apărarea patriei, limbii şi culturii.
Ca şi în orice război, sunt aplicate metode diferite. Suprimarea demnităţii poetului, prin bani sau forţă, este una dintre cele mai răspândite. Ferice de cel care nu le cade pradă! Însă «Trandafirul, / Ca şi capul omului, / Nu se cuvine tăiat», pentru că poporul lipsit de apărători (poeţi) rămâne, da, uşor de condus şi de cucerit, însă devine mort. Poetul nu trebuie omorât, strivit, căci e un suflet mare, un suflet rupt din rai, şi este o crimă chiar împotriva lui Dumnezeu să-l omori. Tot poetul sugerează şi o soluţie: «Priviţi în ochii noştri / Până ne veţi înţelege». Precum icoana împodobeşte şi sfinţeşte peretele pur, imaculat, al chiliei pline de har neexprimat, la fel şi tristeţea poetului, durerea lui pentru Ţara-mamă concentrează toate sentimentele unui popor ameninţat şi subjugat, care este însă plin de iubire şi doreşte numai împăcare, chiar şi cu cotropitorii.
[...] Poetul e menit pe această lume să-şi «deschidă ochiul» pentru ca parfumul său să se răspândească peste tot şi să-i farmece pe cei din jur. Blestemat e poetul care doarme închizând harul divin în sine, însă e veşnic binecuvântat cel ce se deschide şi arde în numele neamului său. Din fericire, în Basarabia poeţii n-au dormit, nu dorm şi, sperăm, vor activa cu şi mai multă energie în continuare. Căci aşa e voia lui Dumnezeu – ei sunt protectorii şi părinţi noştri spirituali...”
Sergiu Ursachi,
Liceul teoretic „I. Creangă”, prof. Ana Galaju

„Trandafirul este pentru mulţi o simplă floare. Frumoasă, fie ea roşie sau albă, unii pur şi simplu o pun în vază, iar când se vestejeşte, o aruncă. Ochiul creator, plin de dorinţă şi entuziasm, percepe însă adevărul. Adevărul trandafirului ca simbol al purităţii, pasiunii, al dorinţei arzătoare şi al recunoştinţei. Proaspăt şi curat ca un prunc firav şi, în acelaşi timp, periculos –, te poate arde cu o singură înţepătură, şi totuşi... De ce tăiaţi trandafirul?... «Trandafirul, / Ca şi capul omului, / Nu se cuvine tăiat». Poetul îndeamnă să privim cu ochii larg deschişi dincolo de aparenţe, atâta timp cât va fi nevoie, «Până când ne veţi înţelege». Noi suntem un univers ce se roteşte în jurul altui univers. Întrebarea viereană este mai mult o reflecţie interioară a poetului asupra semnificaţiei trandafirului – «De ce-ai deschide ochiul?». Pentru cine să se desfacă, pentru cine să înflorească, dacă nu-i nimeni să vadă. Nu tăiaţi trandafirul – o clipă de frumuseţe nu o schimbi pe o eternitate în întuneric şi singurătate. Trandafirul a însemnat, încă din cele mai vechi timpuri, o poartă spre lumina magiei...”
Mihaela Muntean,
Liceul „M. Berezovschi”, prof. Aurelia Chirilov

CLASA A XII-A
Moto:
Va veni alt cer. În altă lume se va deschide Ochiul meu,
dând piatra la o parte.
Gr. Vieru
 
„În loc de prolog:
S-a născut în inima cerului,
Frate fiind cu soarele măreţ
Şi-nconjurat de stele vorbitoare
Ce i-au şoptit al cuvântului preţ,
Un vier... un vier în suflet
Cu pâinea scoasă din cuptor,
Cu doina curgând prin vene,
Cu trupul străpuns de dor...
(Vierul sufletelor noastre, creaţie proprie)
La început a fost cuvântul... iar Dumnezeu era cuvânt! Cuvânt răstignit în haosul universului... cuvânt suflat în ochii stelelor... cuvânt trimis pe pământ... toţi îl rostesc, însă nu tuturor le e dat să-l înţeleagă, fiindcă-şi ţin ochii strâns închişi şi urechile astupate... cuvintele lovesc timpanele lor şi cad zdrobite la pământ... Dumnezeu le-a mai oferit o şansă: a trimis pe pământ îngeri ce purtau pe buze cuvântul spre a-l implanta în inimile muritorilor prin prorocirea lor... spre a «umaniza Pustiul»... a treia şansă nu va mai exista!
Menirea esenţială a Creatorilor este de a ilumina masele, de a le hrăni cu atomi din soare, de a le înaripa sufletul pentru a vedea adevărul. Creaţia este o permanentă luptă cu sinele şi cu lumea din jur, o supradoză de frământări şi zbucium interior, un continuu război în care învingi prin moarte, căci îţi înscrii numele în eternitate şi devii parte componentă a infinitului!
În poezia Nebunul de piatră, Grigore Vieru transpune lumea sub forma unui zid din oameni. Nebunul, fiind prototipul poetului, al prorocului, încearcă să cheme sufletele rătăcite în propria rigiditate la salvarea prin mântuire, însă nu e auzit: «Nimeni strigătul nu-l auzea». O explicitare a acestei idei se regăseşte în Trist poem despre umanizarea Pustiului: «Veni-va o zi / Când pustiul din voi / Va chema ajutorul poeţilor», când oamenii vor dori mântuirea şi salvarea. Însă va fi târziu: «Iar ei / Vor fi murit demult». Poeţii vor evada din lumea împietrită şi vor deveni îngeri (Nebunul de piatră). Prima poezie accentuează ideea Adevărului ca unica modalitate de a învinge Absolutul. A doua – jertfa în numele Creaţiei, deci a Adevărului. Credinţa, Curajul, Respectul, Demnitatea, Dreptatea sunt acele valori pentru care creatorii îşi smulg inimile din piept şi ni le oferă nouă, pentru a muşca cu ardoare din ele şi a ne îmbogăţi spiritual.
Însă fiece început are sfârşit, deci ei, eroii acestei lumi, cad pe câmpul de luptă în numele credinţei şi convingerii lor, căci «Fiece autor trebuie să moară odată ce şi-a finisat creaţia» (Umberto Eco). Ei lasă în urmă drept moştenire tezaurul de cuvinte, aşchiile lui Dumnezeu, sperând că vor fi receptate, şi zboară spre înalturi, spre un «alt cer». Aserţiunea lui Vieru este asemeni unei premoniţii a propriei sale treceri în eternitate. Ochiul poetului s-a deschis deja într-o altă lume, într-o lume în care ninge şi cresc flori dalbe, într-o lume a luminii şi a adevărului, într-o lume în care-şi au cuib toate valorile-surori ale creatorilor. «Dacă nu ieşi din eu, nu vei atinge niciodată Absolutul», afirma Brâncuşi, iar Vieru l-a atins, căci a ieşit din găoacea propriei sale existenţe şi a devenit frate cu soarele, stelele, dealurile, pâinea, florile, pământul. El afirma: «Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi», însă această simplă idee de iarbă serveşte drept hrană spirituală pentru zeci de generaţii.
«Pentru muncă trebuie braţe şi mâini, pentru creaţie – aripi» (L. Blaga). Aripile lui Vieru s-au frânt, însă Dumnezeu l-a prins în palme şi l-a aşezat lângă EL...”
Rodica Avornic,
Liceul „Iulia Hasdeu”, prof. Ala Şchiopu

„Valoarea unui creator a fost dintotdeauna una greu de estimat. Poetul a fost mereu un suflet inadaptabil în societate, iar societatea a fost, de când lumea şi pământul, un colectiv incapabil de a aprecia frumosul şi sacrul la adevărata valoare. «Va veni alt cer» – iată gândul oricărui creator adevărat. Din păcate, puţini sunt poeţii care s-au putut bucura de aprecieri în timpul vieţii. Din acest motiv, majoritatea scriitorilor îşi îndreaptă aspiraţia spre cer, spre o lume mai bună, în care jertfele lor spirituale şi-ar împlini rostul, iar existenţa le va fi descătuşată de stereotipurile triviale ale societăţii.
După cum spune Vieru, «În altă lume se va deschide Ochiul meu, dând piatra la o parte». Acest adevăr doare, întrucât exprimă dificultatea vieţii pe pământ a poetului. Necesitatea de a căpăta o libertate spirituală eternă poate fi satisfăcută, dar în altă sferă de existenţă, acolo unde nu există prejudecăţi şi critici. Simbolul pietrei sugerează limita acestei lumi, care îi împiedică pe creatori să se manifeste pe deplin. Structura lexicală «dând piatra la o parte» marchează speranţa autorului la o eventuală eliberare a conştiinţei.
Lucrările vierene Trist poem despre umanizarea Pustiului şi Nebunul de piatră constituie nu atât meditaţii filozofice ale autorului, cât strigăte de durere, încercări de a deschide ochii societăţii şi de a transforma durerea stinsă a poeţilor într-un monument. Existenţa telurică nu reprezintă decât o treaptă în calea unui creator. Ambele lucrări au un caracter apocaliptic, menit să prevestească viitorul sumbru al umanităţii, decăderea acesteia în plan spiritual: «Veni-va o zi / Când pustiul din voi / Va chema ajutorul poeţilor», «Veni-va potopul! / Şi noi / Primii ne vom duce la fund». Aceste nuanţe pesimiste au menirea nu de a îngrozi, ci mai degrabă de a ne trezi conştiinţa. Ignorând poeţii, noi nu facem decât să ne ignorăm neamul, trecutul şi chiar propriul suflet.
Simbolul pustiului din textul Trist poem despre umanizarea Pustiului sugerează latenţa valorilor omenirii. Respingând poeţii, ne creăm în suflet un enorm gol, care nu va mai fi restabilit mai apoi. Aceeaşi idee este exprimată şi în poemul Nebunul din piatră: «Prin gaura lăsată în zid». Respectiv, această lipsă este incomensurabilă şi trebuie conştientizată la timp, înainte de a fi prea târziu: «Iar ei / Vor fi murit demult».
Obstacolele societăţii cu care trebuie să lupte poetul sunt dificile şi triste. Astfel, reputaţia de «nebun evadat» reprezintă o ofensă a sacrului, o crimă din partea omenirii în raport cu scriitorii. Altruismul poetului este exprimat în versurile: «Cât cer trebuie, / Cât sânge, câtă jertfire / Pentru umanizarea Pustiului». Astfel, aceste două lucrări menţionate au menirea de a dezvălui adevărata valoare a creatorilor, de a contura esenţa inaccesibilă, dar atât de necesară nouă, oamenilor de rând...”
Cristina Meniuc,
Liceul teoretic „M. Eliade”, prof. Galina Negară
 
„[...] E o problemă ce sângerează în ochii înlăcrimaţi ai strămoşilor noştri. Unde s-a produs ruptura între noi şi cuvintele noastre? Între noi şi valoare? Între noi şi Dumnezeu? În primul rând, ar trebui să ne trezim şi să ne lingem rănile, iar apoi să cerem ajutorul poeţilor, umili să cerem bucăţi de lumină din versurile lor şi să mâncăm avar şi nesăţioşi până vom transforma «pustiul» într-un «pâlc de flori / Neobişnuit de frumoase», asta ar fi unica posibilitate de a nu ne «duce la fund». Dar putem să o facem, nu este vreun fragment din Misiune imposibilă, ţine doar de voinţa noastră de a renaşte...”
Mihaela Babici,
Liceul teoretic „M. Eminescu”, prof. Angela Tomiţă

Orice articol publicat reflectă punctul de vedere al autorului şi nu coincide neapărat cu cel al redacţiei. Textele nepublicate nu se recenzează şi nu se restituie
© 2008 Limba Română Site de MoldaHost