Coşeriu, aşa cum l-am cunoscut
Pentru tiparÎnainte de a-l fi cunoscut personal, în urmă cu mai bine de zece ani, Eugenio Coseriu îşi înscrisese deja numele în rîndul marilor personalităţi din istoria lingvisticii. Ca student, la sfîrşitul anilor ’70, îi văzusem numele citat în cîteva studii de semantică, dar adevărata întîlnire s-a petrecut cînd am citit o culegere în limba italiană a celor mai importante dintre textele sale teoretice, pe care mi-a împrumutat-o profesorul D. Irimia, abia întors din Italia. Lectura acestei cărţi a fost decisivă pentru orientarea mea definitivă către cercetarea lingvistică. Îmi însuşisem ceea ce găsisem mai bun de la profesorii mei din facultate şi de la colegii de la Institutul “Philippide”, citisem cu atenţie pe cîţiva din autorii clasici ai disciplinei, dar nicăieri (cu excepţia, poate, a textelor lui Saussure şi Hjelmslev) nu mai trăisem sentimentul că mă aflu în faţa unei gîndiri inovatoare, autentice şi originale, care a produs o teorie lingvistică adecvată, credibilă, completă, limpede, fundamentată pe concepte proprii, perfect articulată, frumoasă chiar în arhitectura internă a diferitelor ei componente şi, mai ales, aplicabilă în practica lingvistică. Întrucît la ora aceea o parte dintre cele mai importante şi mai recente studii ale sale, în special cele de filosofie a limbajului şi de lingvistica textului, erau publicate doar în limba germană, m-am apucat cu fervoare să învăţ această limbă, pentru a le putea citi. În cîţiva ani mi-am procurat şi am citit aproape toate lucrările importante ale profesorului de la Tübingen, al cărui profil uman începusem deja să mi-l conturez, din relatările colorate ale lui Gh. Ivănescu, de a cărui atenţie şi, cred, simpatie, începusem să mă bucur; acesta îl cunoştea din anii tinereţii ieşene comune şi îl vizitase recent în Germania. Aşa încît, pe la jumătatea anilor ’80, formarea mea ca lingvist se încheiase în linii mari şi mă consideram un membru al “şcolii lingvistice ieşene” ca domeniu de preocupări şi etică a cercetării, dar şi un discipol al lui Coseriu în ceea ce priveşte baza teoretică şi instrumentarul conceptual. Mi-am format atunci convingerea că, fără înţelegerea funcţională de tip coserian a conceptelor lingvistice cheie (sistem, normă, vorbire, sincronie, diacronie, sens, semnificaţie, desemnare etc.), orice încercare de investigare a fenomenelor lingvistice este sortită eşecului.
Cînd, cu prilejul primelor două veniri ale sale la Iaşi (în 1991, la colocviul omagial organizat în cinstea sa, şi în 1993, cînd a ţinut o serie întreagă de prelegeri şi conferinţe, publicate ulterior), l-am cunoscut personal, mi-am întregit imaginea pe care deja mi-o formasem despre dimensiunile universale ale staturii sale simbolice, cu trăsăturile omului: forţă vitală aproape neverosimilă (suporta, fără să dea semne de oboseală, discuţii de peste zece ore, condimentate din plin cu “fructele pămîntului”), luciditate, simţul umorului, un amestec de generozitate şi intransigenţă, de protecţie “maternă”, ironie şi sarcasm faţă de cei pe care îi considera discipoli. Doi dintre aceştia, romanişti cunoscuţi la două importante universităţi din Germania, aveau să-mi relateze ulterior că magistrul Coseriu îşi “chinuia” în intimitate elevii dîndu-le adesea sarcini covîrşitoare, dar îi susţinea şi apăra în public necondiţionat, uneori pînă la limita subiectivismului inacceptabil. Că îşi definise şi perfecţionase o adevărată strategie de susţinere a celor pe care îi considera demni de sprijinul său, aveam să constat la un congres de romanistică la Palermo, în 1994: în momente potrivite, m-a luat de mînă şi m-a prezentat, în termeni elogioşi, persoanelor care contează în domeniul nostru. Aveam să constat ulterior, mai întîi cu perplexitate, apoi cu firească satisfacţie, ponderea uriaşă a cuvintelor sale de recomandare!
Ce mi-a mai reţinut atenţia au fost unele trăsături ale personalităţii sale pe care le remarcasem şi la Gh. Ivănescu: atitudinea critică permanentă şi dispreţul manifest (uneori zgomotos!) pentru impostură, pe de o parte, şi conştiinţa clară a propriei valori, pe de altă parte. Cînd i-am pus întrebarea, aparent banală, despre punctele forte ale “Şcolii Coseriu”, a formulat mai întîi întrebarea retorică “Ce este aceea o şcoală?”, după care s-a lansat într-o amplă digresiune, din care am înţeles că, în fapt, socotea că la umbra marilor arbori nu creşte decît iarbă sau buruieni neînsemnate! Cu altă ocazie, am constatat că făcea o deosebire clară între asimilarea, afirmarea sau aplicarea creatoare a ideilor sale şi gesturile encomiastice interesate sau lichelismul. Avea un instinct sigur în această privinţă! Deşi părea că o acceptă, hagiografia care s-a dezvoltat în jurul persoanei sale în ultimii ani îl irita şi îl indispunea. O accepta ca pe un rău necesar sau un efect nedorit al procesului de asimilare a ideilor sale în România.
În timpul uneia din lungile întrevederi pe care mi le-a acordat, i-am prezentat un exemplar, îngălbenit de vreme, al versiunii primare a importantului său studiu Determinación y entorno, pe care i-l trimisese cu peste 40 de ani în urmă prietenului său Gh. Ivănescu, cu dedicaţia: “Lui Gh. Ivănescu, ca unui frate mai mare!” Fără nici un cuvînt, a luat stiloul şi a adăugat, cu cerneală proaspătă: “Lui E.M., ca unui frate mai mic!”. M-am întrebat atunci şi mă întreb încă o dată: prin ce putem răsplăti privilegiul şi darul făcut de soartă de a ne fi aflat, fie şi doar cîteva zeci de ore, în preajma Geniului?