„Să-i păstrăm în sufletele noastre pe cei plecaţi...”
Pentru tiparEmilia GHEŢU: „...Eu reprezint, într-un fel, problema care ne preocupă, fiind român moldovean şi tocmai din actuala Republica Moldova. Eu am crescut ca român şi pe vremea copilăriei şi adolescenţei mele petrecute în Basarabia – în Ţara de Sus –, nu se punea această problemă a unei limbi moldoveneşti şi nu ne închipuiam că ea s-ar putea pune cîndva şi cumva, fiind neştiutori de ceea ce se întîmplă dincolo de Nistru, unde se pregătea despărţirea limbii române din Basarabia de limba română ca atare în totalitatea ei”. Aceste cuvinte aparţin distinsului lingvist Eugeniu Coşeriu, care ieri, sîmbătă, 7 septembrie, în orele după amiezii, s-a stins din viaţă la Tübingen, Germania, în vîrstă de 81 de ani. Trista veste mi-a dat-o, în dimineaţa acestei zile de duminică, prietenul meu, ziaristul şi lingvistul practician Vlad Pohilă. De aceea ne-am gîndit să realizăm această emisiune în memoria lui Eugen Coşeriu, cel care, în ultimii zece-doisprezece ani, putînd deja reveni în Basarabia, a fost atît de aproape de ceea ce trăiam, visam şi vroiam noi. Vlad Pohilă, bine ai venit la emisiunea „Viaţa cărţilor”.
Vlad POHILĂ: Bine v-am găsit şi mulţumesc pentru invitaţie, Emilia.
Ţin să fac, din capul locului, o precizare pentru cei care concep – în mod firesc – ziua de azi ca una de odihnă, de agrement, o zi a destinderii, a bunei dispoziţii chiar şi aşteaptă o emisiune ca atare. Schimbarea tonalităţii emisiunii de azi derivă, fireşte, dintr-o obligaţie sufletească, morală, dacă vreţi – şi civică a noastră, de a comemora această personalitate marcantă, cum sunt probabil prea puţine în mulţimea de basarabeni înstrăinaţi, din exil, şi pe care-i cunoaştem, bunăoară, datorită unei generoase contabilizări” făcute în cărţile lui Iurie Colesnic. Mă refer la acei basarabeni care au dus gloria Neamului nostru departe de Chişinău, de Prut şi Nistru, de România chiar. Iar Eugeniu Coşeriu este gigantul, personalitatea numărul unu a lingvisticii din lume – nu se mai spune nimic în lingvistică fără trimiteri la opera sa. Şi el e pămînteanul nostru, românul basarabean despre care ştie o lume, cel puţin lumea savantă, filologică; e cel cu care ne putem mîndri oriunde.
Dacă e nevoie, totuşi, şi de alte motivări pentru această emisune, iată-le, din Cugetările marelui Nicolae Iorga. „Pe morţi nu-i căutaţi la morminte, ci în inima voastră”, considera celebrul nostru istoric şi gînditor, parcă făcînd, pentru reflecţia citată deja, următoarea precizare: „Gîndul morţii să-ţi slujească în orice clipă pentru a înţelege preţul vieţii”. Tocmai pentru ca să poată înţelege – şi alţii care şi-o doresc – preţul vieţii şi faptei unui om de excepţie, pentru a scoate în evidenţă, a reaminti ce a făcut în viaţa sa acest extraordinar pămîntean al nostru am acceptat să vin la emisiune, profund emoţionat, după ce am aflat ştirea despre decesul lui Eugeniu Coşeriu. Această dureroasă pentru noi ştire mi-a comunicat-o de la Bucureşti, extrem de tulburată, răvăşită, doamna Matilda Caragiu-Marioţeanu, renumita lingvistă de origine aromână. Îi dădusem un telefon ca să aflu dacă a primit un colet poştal cu ultimele numere ale revistei „Limba Română” şi chiar eram pe punctul de a-i ridica dispoziţia cum într-un număr este un eseu aniversar despre ea, ceea ce s-a dovedit a fi imposibil, dar şi absurd. Această stare de tristeţe s-a transmis şi se va transmite, neîndoios, şi altor oameni, poate chiar tuturor celor care l-au cunoscut într-un fel sau altul pe Eugeniu Coşeriu, comunicînd cu el sau măcar cu opera sa, avînd o idee despre ce a făcut Eugeniu Coşeriu în lingvistică, în filozofie, în literatură, în cultură şi în genere pentru spiritualitatea românească, dar poate cu deosebire pentru cea din Basarabia.
E. Gh.: Se face apel la opera lui Eugeniu Coşeriu care este, totuşi, încă puţin cunoscută în spaţiul nostru cultural, dar opera lui urmează a fi valorificată, tradusă din multe limbi ale lumii în care a scris reputatul nostru lingvist, inclusiv lucrările sale literare şi despre artă, pe care le-a scris în limba italiană sau multiplele sale studii de lingvistică, scrise în spaniolă. S-au făcut deja primele încercări – de către Editura Ştiinţa şi Editura ARC – de a pune la dispoziţia celor interesaţi culegeri de texte din opera coşeriană, dar la acest subiect vom reveni. Să evocăm aşadar figura lui Eugen Coşeriu, în primul rînd, lingvist de notorietate mondială, profesor ce a predat la diverse universităţi din lume începînd cu Milano şi terminînd cu Tübingen, acolo unde a creat o şcoală de lingvistică modernă.
Vl. P.: La Tübingen s-a şi stins din viaţă sîmbătă, pe la ora trei, ora noastră, a României. Este oraşul de care şi-a legat patru decenii de viaţă, ultimele. S-a născut însă Eugeniu Coşeriu la 27 iulie 1921, în Nordul Basarabiei, şi a fost de o vitalitate admirabilă pînă mai anul trecut. Puţini ştiau că suferea de cancer şi, aşa cum mi s-a spus, de la oameni apropiaţi lui Coşeriu, a murit în chinuri groaznice, avînd cancer generalizat, galopant în ultima fază... S-a născut, aşadar, la Mihăileni, judeţul Bălţi, acolo a făcut şcoala primară avîndu-l ca profesor pe Roman Mândâcanu, tatăl distinsului nostru cărturar Valentin Mândâcanu. De altminteri, această afinitate a constituit întotdeauna obiectul unei justificate mîndrii a dlui V. Mândâcanu. În continuare, Eugeniu Coşeriu a făcut cu brio Liceul „Ion Creangă” la Bălţi, acolo a debutat, cu scrieri literare şi filologice, la revista „Crenguţa”, a liceenilor. A făcut apoi studii la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi. Se susţine că în această perioadă a simpatizat cu mişcările de dreapta... Oricum, nu avea vreun motiv pentru a simpatiza cu cele de stînga, despre care credea – aşa cum a declarat mai tîrziu într-un interviu –, că adepţii lor sapă la zidirea României Mari, ceea ce s-a şi adeverit mai apoi, nu-i aşa?...
Obţinînd o bursă, în timpul celui de al doilea război mondial a făcut studii solide în Italia, la universităţile din Roma, Padova şi Milano. A studiat limbile clasice, germanice, slave şi totodată filozofia, luîndu-şi doctoratul în litere, la Roma, apoi şi în filozofie, la Milano. Avea la primul doctorat 23 de ani, iar la cel de-al doilea – 28 de ani! În cercetarea ştiinţifică s-a afirmat încă în timpul aflării la Iaşi, apoi, şi mai impresionant – la Milano.
A scris, în mod firesc, iniţial despre limba română, şi mai exact – despre limba şi folclorul din Basarabia, în 1940, în articolele sale de debut. A recurs la materialul lingvistic basarabean şi ceva mai tîrziu, deşi curînd după debuturi fusese captivat de limbajul poetic al lui Ion Barbu. Predilecţia pentru acest poet, această curioasă apropiere a tînărului Coşeriu de un scriitor neconsacrat încă, bizar în unele privinţe... o înţeleg astfel: Ion Barbu a fost un matematician-poet, aşadar, un creator cu o structurare mai deosebită a minţii, a viziunii.
Eugeniu Coşeriu a devenit un lingvist prin excelenţă, capabil să facă o revoluţie în lingvistică tocmai, cred eu, şi datorită faptului că avea structurată matematiceşte gîndirea, viziunea. De mai de mult se fac nişte paralele clare şi justificate între matematică şi lingvistică, şi ultima fiind considerată ca o ştiinţă modelatoare a creierului uman.
La începutul anilor ’50 abandonează Europa şi pleacă în America Latină, unde a activat în calitate de profesor de lingvistică generală şi indo-europeană la Universitatea din Montevideo, Uruguay. Tocmai în această ţară îndepărtată a scris o mulţime de lucrări cu care s-a impus definitiv în lingvistică, acestea începînd să fie traduse în limbi de circulaţie universală, pe lîngă cele în care a scris el. Pentru că E. Coşeriu a scris în spaniolă, germană, franceză, mai puţin în engleză, portugheză, iar lucrările sale au fost traduse în vreo 20-30 de limbi, inclusiv în limbi exotice: să zicem, în japoneză au apărut nu mai puţin de 10 volume; apoi în finlandeză, slovenă, maghiară, coreeană, ebraică... Oricît ar părea de paradoxal, la noi, în Basarabia, pînă pe la 1990 opera lui Coşeriu era mai accesibilă în traducere rusească: deşi episodic, se tipărise cîte ceva din scrierile sale, bunăoară, într-un anuar, numit „Ce e nou în lingvistica din străinătate”. Eu, cel puţin, acolo am citit prima dată un studiu de Coşeriu, dar şi mai multe referinţe la scrierile sale, şi m-am bucurat enorm că e apreciat la Moscova, atît de îndoctrinată, un savant de origine basarabeană, stabilit în Vest.
În „perioada latino-americană” (1951-1963), Eugeniu Coşeriu a scris cîteva lucrări deosebit de importante, fără de care nu se mai poate concepe lingvistica modernă: Sistem, normă şi vorbire, Sincronie, diacronie şi istorie, apoi Teoria limbii şi lingvistica generală, iată doar cîteva volume de referinţă în domeniu. Încă pe cînd se afla peste Ocean, fusese invitat ca profesor la universităţi din Europa, mai întîi în Portugalia, la Coimbra, apoi în Germania, la Frankfurt pe Main. Din 1963 se stabileşte definitiv în Germania, la Tübingen – oraş de care îi va fi legată o jumătate de viaţă şi, iată, acest dramatic sfîrşit. La Universitatea din Tübingen a fost profesor de filologie romanică, apoi de lingvistică generală; a mai fost profesor asociat la Universitatea din Strasbourg, Franţa, şi profesor invitat la o groază de universităţi – de la Madrid la Rio de Janeiro, de la Varşovia la Tokio, de la Paris la Moscova, în alte centre universitare de pe toate continentele. Ca o recunoaştere a meritelor sale greu de asemuit în dezvoltarea lingvisticii şi filologiei Eugeniu Coşeriu a fost ales membru, membru de prestigiu, membru onorific la cîteva zeci de universităţi; vicepreşedinte sau preşedinte la numeroase asociaţii: de fonetică, de romanistică, de lingvistică generală; a fost preşedinte şi vicepreşedinte al Societăţii Lingvistice Europene, preşedinte al Asociaţiei de Cercetări Umanistice Moderne. I s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa la vreo 30 de universităţi şi titlu de academician – fie membru plin, fie onorific – la vreo 40 de academii sau instituţii pur academice. Precizez aici că a fost ales şi membru al Academiei de la Chişinău, în 1991, ceva mai înainte de a fi devenit membru al Academiei Române, deşi Universitatea din Bucureşti îi acordase calitatea de Doctor Honoris Causa încă la începutul anilor ’70. A mai fost Doctor Honoris Causa al universităţilor din Iaşi, Cluj, Constanţa, Craiova, Timişoara, precum şi al Universităţii de Stat din Moldova, al Universităţii Pedagogice “Ion Creangă” din Chişinău şi al Universităţii Pedagogice din Bălţi, oraş de care era legată adolescenţa sa.
Eugeniu Coşeriu a fost sărbătorit cu onoruri deosebite la 60, 70, 75, 80 de ani, cînd i s-au dedicat culegeri speciale de articole şi studii ”In honorem Eugenio Coseriu” – vreo opt ediţii –, s-au organizat diverse sesiuni ştiinţifice omagiale cu participarea a sute de lingvişti şi filologi din peste 50 de ţări.
După această sumară prezentare, aş recurge la un citat, la o apreciere extraordinară a domnului academician Silviu Berejan, lingvistul nostru pe care de altminteri l-a apreciat foarte mult Eugeniu Coşeriu - ca fiind cel mai mare savant din Republica Moldova, în domeniul umanistic. Aşadar, zice Silviu Berejan că: „rezultatele muncii sale titanice (a lui E. Coşeriu, - n.n.) depăşesc cu mult ceea ce ne putem imagina că e posibil a realiza într-o viaţă de om”. Şi
dl acad. S. Berejan a spus-o în cunoştinţă de cauză, fiind un cercetător de seamă, un om care cunoaşte bine lingvistica contemporană, în plus – nu spune ceva fără a fi convins de justeţea celor afirmate.
dl acad. S. Berejan a spus-o în cunoştinţă de cauză, fiind un cercetător de seamă, un om care cunoaşte bine lingvistica contemporană, în plus – nu spune ceva fără a fi convins de justeţea celor afirmate.
E. Gh.: În Calendarul Naţional pe 2001, atunci cînd Coşeriu împlinea 80 de ani, ai redactat un amplu articol, urmat de o bogată bibliografie selectivă, inclusiv ce s-a tradus din opera lui E. Coşeriu atît în România, cît şi în Republica Moldova şi ce s-a scris despre el, în special o serie de interviuri pe care le-am găsit în presa de la Chişinău, de la Bucureşti, de la Iaşi, de la Cluj-Napoca. Foarte multă lume era curioasă să ştie mai multe despre Coşeriu, măcar în anii 90, căci aşa cum ai spus, era mai bine cunoscut în străinătate decît la el acasă. Iar Eugeniu Coşeriu a venit întotdeauna – cînd a fost posibil deja – cu plăcere la Chişinău: Congresul Filologilor Români din 1994 de la Chişinău l-a avut oaspete de onoare, în 1997 i se decerna “Ordinul Republicii”. Şi la aniversarea sa, a 80-a, în anul trecut, era aici, la Chişinău, în mijlocul filologilor, în mijlocul celor care îl preţuiau într-adevăr. Mi-aduc aminte că atunci criticul de artă Tudor Braga a avut o idee inspirată de a-l invita pe Coşeriu la Centrul Expoziţional “Constantin Brâncuşi”, invitînd în acelaşi timp şi artişti plastici, pictori şi sculptori care în cîteva ore au reuşit să ia schiţe ca să realizeze portrete ale lui E. Coşeriu pe care le vom vedea în expoziţii viitoare. A fost fericită această idee, pentru că Eugeniu Coşeriu rămîne aici peste ani şi ani prin scrierile sale, dar s-a ţinut mult să rămînă şi chipul lui aici, în mijlocul nostru, lucru pe care îl vom preţui acum şi mai mult. Cu ocazia diverselor aniversări Coşeriu era mereu omagiat în străinătate, era mereu invitat acolo, dar în ultimii ani prefera să fie „printre ai săi”, cum îi plăcea să spună. Nu s-a despărţit niciodată de Mihăileni, iată că această comună, baştina sa, a rămas înscrisă în toate enciclopediile lumii.
Vl. P.: Pînă a aborda mai amanunţit subiectul Mihăileni, vreau să spun că ai dat un amănunt extraordinar, acesta cu pictorii care i-au eternizat chipul. Este nemaipomenită iniţiativa, care ar mai fi valabilă, probabil, şi pentru alte celebrităţi de la noi. Cît priveşte omagierea personalităţii lui Coşeriu printr-o expoziţie de artă, iată că a şi apărut acest trist prilej – deşi o expoziţie comemorativă ar fi primită cu mult interes oricînd.
E. Gh.: Mai mult decît atît – Tudor Braga avea de gînd să traducă scrierile lui Eugeniu Coşeriu despre artă, care au apărut la Milano: sunt scrierile sale din tinereţe, pentru că era şi un mare pasionat de artă.
Vl. P.: E o altă idee admirabilă... Eugeniu Coşeriu poate nici n-a ştiut că a fost apreciat atît de mult de oameni din diverse sfere, nu numai de lingvişti şi de literaţi; că a frapat prin personalitatea-i atîţia oameni.
Despre Mihăileni... Tîrziu, foarte tîrziu, cînd a fost posibil, Eugeniu Coşeriu a revenit acasă, fiind extrem de mult, sincer ataşat de baştină. În genere a fost sincer în tot ce a făcut şi a spus, prea puţini s-au îndoit de sinceritatea lui, încît a fost acceptat chiar şi de autorităţile de la Chişinău care aveau alergie la unele idei de ale lui Coşeriu. Prea sincer şi onest fiind, cum am zis, tocmai lor le-a dezvăluit un subiect extrem de delicat, încercînd să-i dumerească cu aberaţia aceasta privind „limba moldovenească”. La drept vorbind, Coşeriu era cel mai în drept s-o facă, măcar şi din motivul că era basarabean... era din Mihăileni... iar numele acesta geografic, Mihăileni, a intrat, figurează în practic toate enciclopediile din lume, e un toponim ce ne-a dus în lume gloria, împreună cu numele lui Eugeniu Coşeriu... Mi s-a părut memorabilă o declaraţie a lui Coşeriu, făcută într-un interviu: „N-am părăsit niciodată Mihăilenii, ci m-am ridicat deasupra lor să spun lumii că vin din Mihăileni”, Mihăilenii în cazul acesta identificîndu-se cu Basarabia. Cine o fi avut asemenea ataşament faţă de toate valorile baştinii sale basarabene? – mă gîndeam venind la această emisiune comemorativă. Căci originari din Basarabia sunt multe somităţi risipite de soartă prin lume. Unii vor invoca acum, imediat, bunăoară, numele lui Alexei Şciusev, arhitectul care a făcut nu numai mausoleul lui Lenin, dar şi impozante edificii cu destinaţie socială şi culturală, ba chiar şi biserici, şi nu numai în Rusia, dar şi la Chişinău. Însă zidirile sale tac... Originari de la noi mai sunt şi „revoluţionarul” Trotzki, şi omul de stat Golda Meir, mulţi actori şi regizori de la Hollywood, dar ei nu au nici o treabă cu noi, cu spiritualitatea noastră. Cumva comparabilă cu Eugeniu Coşeriu ar fi, consider eu, Maria Cebotari care, cu talentul ei, cu farmecul ei a înnebunit Europa şi acum gloria ei s-a extins în toată lumea. Maria Cebotari, fiind o interpretă de talie mondială, într-o lume cosmopolită nu numai că nu şi-a ascuns originile, dar a declarat deschis, franc: „Sunt româncă, originară din Basarabia”, atunci cînd, pe culmile gloriei fiind, o revendicau şi italienii, şi nemţii, şi austriecii... Sper să-mi fie înţeleasă corect această paralelă făcută între doi basarabeni mari, aparent atît de diferiţi.
E. Gh.: În primăvara anului curent Editura Ştiinţa a tipărit într-un volum studii, consideraţii, amintiri despre Eugeniu Coşeriu, cartea se intitulează „Un savant pentru secolul XXI”. Tocmai despre acest aspect aş vrea să vorbim acum: în ce măsură opera lui E. Coşeriu răspunde necesităţilor vremii, necesităţilor lingvistice actuale.
Vl. P.: La Chişinău s-a manifestat o anumită atenţie pentru opera lui Coşeriu, editîndu-se cîte ceva în aceste condiţii grele. A edita o carte, chiar a lui E. Coşeriu, cu un destinatar foarte redus numeric la noi, e un mare risc financiar. Bravo Editurii Ştiinţa, bravo şi celor care au tradus, îngrijit, tipărit şi mai înainte din vasta şi înţeleapta operă a lui Coşeriu – la Chişinău, editurile Ştiinţa şi ARC, alte case de editură de la Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara... Cum ai zis de la bun început, opera lui E. Coşeriu urmează a fi valorificată încă şi – adaug eu ca un om cu o brumă de cunoştinţe lingvistice – urmează a fi înţeleasă, pentru că nu este dintre cele mai accesibile, lingvistica modernă fiind în genere o ştiinţă destul de sofisticată, complexă şi complicată. Cînd am zis că lingvistica e comparabilă întrucîtva cu matematica, am avut în vedere şi acest aspect – că nu e accesibilă oricui. Dar, din fericire, pentru a se înţelege măreţia unui lingvist ca Eugeniu Coşeriu, nu trebuie să citeşti musai scrierile sale strict savante, căci are şi lucrări întru totul accesibile.
În primul rînd, cele beletristice, care ar merita puţină atenţie chiar şi în cadrul acestei discuţii. Coşeriu a debutat ca poet, dar şi cu eseuri, la Iaşi fiind remarcat de George Călinescu – nici nu se putea altfel, doar colabora tînărul Coşeriu şi la Jurnalul literar diriguit de Călinescu. În Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, marele George Călinescu îl remarcă pe „preatînărul basarabean Eugen Coşeriu, turbulent, dar lesne orientabil în toate ramurile culturii”, aşezîndu-l la un loc de cinste, în „noua generaţie”, alături de viitori critici literari de seamă ca Al. Piru sau G. Ivaşcu. Peste aproape o jumătate de secol, acad. M. Cimpoi l-a inclus pe E. Coşeriu în Istoria deschisă a literaturii române din Basarabia, într-un capitol aparte, intitulat E. Coşeriu, un precursor al absurdului. Versurile lui Coşeriu se situau pe linia lui Lucian Blaga. Dar a scris şi proză, nişte nuvele foarte curioase, cum ar fi, de exemplu, Cai negri pe drumul Petersburgului sau Lupii, în ultima tratînd motivul reîncarnării – care pe atunci părea nu numai absurd, era chiar o erezie pentru acele timpuri. În prozele sale, adunate în volumul Anotimpul ploilor, apărut la Cluj, este frecvent şi motivul anxietăţii şi al morţii, autorul scoate în evidenţă nişte paradoxuri, nişte frămîntări din cauza unor neîmpliniri. Dar moartea şi înstrăinarea au rămas motivele de bază în creaţia literară a lui Coşeriu. Cum la această emisiune omagială nu putem despărţi pe învăţatul şi creatorul Coşeriu de omul Coşeriu, ţin să mai invoc acum un amănunt: cînd starea sănătăţii i se agravase mult şi cînd se afla deja în agonia morţii, la căpătîi i-a stat sora sa de la Bucureşti, Iulia Coşeriu, din cîte ştiu – refugiată din Basarabia ocupată de sovietici, acum şi ea cu probleme de sănătate, dar a mers în Germania şi a stat lîngă frate pînă la ultima lui suflare. Motivul morţii nu cred că a fost o obsesie pentru un om atît de vivace cum era Eugeniu Coşeriu, dar iată cum îmbină el, într-o singură strofă de poezie, mai multe motive: şi al morţii, şi al înstrăinării, dar şi al afecţiunii de care a fost lipsit – dragostea de Patrie, de plaiul natal basarabean inclusiv. Aşadar, scria Eugeniu Coşeriu într-o poezie: „La nord de cercul polar / rătăcesc moldovenii prin noapte / În căutare de sălaşuri de iarnă / Se poticnesc şi cad în troiene / Lupii miloşi din Karelia / Le sfîşie pieptul cu colţii / Nu-i lasă să moară de frig”. Este unul dintre cele mai zguduitoare poeme despre drama basarabenilor ocupaţi de către sovietici şi duşi ca să se prăpădească la mii de kilometri de patrie. Această scriere a intrat pe merit în istoria literaturii noastre, inclusiv graţie acad. M. Cimpoi, dar ea trebuie înmagazinată pentru vecie şi în memoria noastră, adeseori prea mioapă şi prea de toate iertătoare.
Om de o cultură apreciabilă, vastă, E. Coşeriu s-a manifestat, precum vedem în mai multe domenii, chiar dacă cel mai tare şi-a spus cuvîntul în lingvistică. Ziceam că opera sa lingvistică nu este chiar atît de accesibilă, dar, din fericire, are Eugeniu Coşeriu şi studii, articole întru totul accesibile, clare cam pentru toată lumea. Mă gîndesc la acele articole în care autorul se referă la limba română – bunăoară, la unitatea limbii noastre, demonstrîndu-ne cu lux de amănunte, surprinzător de precis şi plastic, pentru unii, că dintre limbile romanice – româna este cea mai unitară şi în timp şi în spaţiu, şi de-a lungul secolelor, şi ca geografie. De la actuala Iugoslavie şi pînă la Bug, de la Marea Neagră şi pînă la Carpaţi româna este aceeaşi, înţeleasă de toţi vorbitorii ei şi de străinii care o învaţă. Tot astfel, româna din sec. XVI-XVII, bunăoară, este înţeleasă fără mari dificultăţi de noi, trăitori în sec. XX-XXI.
Nu mai puţin inteligibil, adică la fel de clar a scris Eugeniu Coşeriu şi despre aşa-zisa limbă „moldovenească” – el nu a spus/scris altfel decît „aşa-zisa”, cu referire la limba „moldovenească” şi la poporul „moldovenesc”, în scris punînd obligatoriu ghilimelele pe care le simţiţi în voce, cînd nu le vedeţi aievea. Fac această precizare, pentru că se vor găsi neapărat unii să spună: cine e Vlad Pohilă, cine e Emilia Gheţu să susţină aşa ceva, să-şi permită atîta „lipsă de respect faţă de limba noastră, faţă de poporul nostru” – „moldoveneşti”, evident. Tocmai de aceea voi cita exact ce spune, cu toată claritatea, despre problema în cauză – de fapt, inventată chiar de cei care-şi fac atîtea probleme cu ea, iertată să-mi fie repetarea –, o autoritate recunoscută în toată lumea, inclusiv la Chişinău, pentru că nu i s-a dat lui Eugeniu Coşeriu “Ordinul Republicii” de flori de cuc, nu pentru a-l măguli. Mai mult, din cîte ştiu, Eugeniu Coşeriu, care evident nu avea nevoie de nici un fel de medalii de niciunde, nici de la Chişinău, a acceptat “Ordinul Republicii”, în speranţa că prin această apropiere a sa de baştină se va înlătura nebunia cu cele “două limbi şi două etnii” distincte; că astfel poate se va pune punct stuporii şi durerii ce se întrevăd în mai multe scrieri şi luări de atitudine ale lui Coşeriu şi cu care ai început atît de reuşit această emisiune comemorativă: că el nu credea niciodată că se va pune şi se va discuta în prostie, şi la începutul noului secol şi mileniu, despre aşa-zisa “limbă moldovenească”.
E. Gh.: La 75 de ani ai săi E. Coşeriu se afla la Chişinău într-o sesiune omagială. Era şi atunci apreciată opera sa de mai mulţi lingvişti şi filologi, între care era şi prof. univ. dr. Nicolae Mătcaş, care mai tîrziu şi-a expus consideraţiile în revista „Limba Română” – există, de altfel, două numere ale acestei reviste, consacrate aproape în întregime aniversărilor Eugeniu Coşeriu, la 75 şi la 80 de ani. Aş vrea să citez din Nicolae Mătcaş: „Trebuie să fi avut tenacitatea şi ambiţia unui Brâncuşi acest moldovean îndîrjit ca să pornească din pragul casei părinteşti din Mihăileni, poposind pentru un timp la Bălţi şi Iaşi, pentru a ajunge în cele din urmă în mult rîvnita Cetate Eternă. Dar şi temeritatea unui Magellan pentru a acosta pentru mai multă vreme la ţărmul Uruguayului, ca peste ani să revină ca cetăţean al universului cu inimă şi suflet de român pe continentul european şi să se retragă în universul atît de benefic pentru activitatea sa creatoare pe care i-l oferă acest miraculos de ordonat şi plin de viaţă şi de elan tineresc burg cu nume baladesc: Tübingen. Oraş în care încă nu s-a aşezat praful de pe urmele lui Hölderlin. Magul din Tübingen trăieşte în împărăţia cărţilor, avînd poate cea mai mare bibliotecă din lume, o bună parte din care o constituie chiar studiile sale. Studenţii de la Universitatea din Tübingen sunt cei mai fericiţi din lume, pentru că-l au totdeauna alături, spre deosebire de studenţii din alte universităţi, care trebuie să-i jinduiască sosirea”.
Vl. P.: E spus admirabil, este frumos, emoţionant şi această recitire a unui fragment din eseul dlui prof. dr. Nicolae Mătcaş se înscrie de minune într-un omagiu adus personalităţii marcante a lui E. Coşeriu.
E. Gh.: Evocîndu-l pe Coşeriu, nu putem să nu amintim şi de Şcoala lingvistică de la Tübingen, unde marele învăţat a reuşit să reunească în jurul său cercetători români, veniţi în Germania sau în altă ţară din Vest. I-a atras în cercul său, astfel mulţi dintre ei devenind discipoli ai unuia dintre cei mai originali creatori ai ştiinţei moderne despre limbi, cel care a creat noi direcţii în filozofia limbajului, în semantică, geografie lingvistică, sociolingvistică, etnolingvistică şi încă alte atîtea domenii pe care nu vom izbuti să le evocăm astăzi, dar probabil vor exista diverse iniţiative ale filologilor, lingviştilor care vor vorbi, vor scrie mai amănunţit, mai pe îndelete despre cel care a fost Eugeniu Coşeriu şi despre opera sa.
Vl. P.: Am ajuns la concluzia că opera lui Eugeniu Coşeriu urmează a mai fi valorificată, inclusiv scrierile care îl prezintă în această ipostază, de filozof al limbajului, al limbii. Acum, însă, ţin să amintim ori să reamintim ascultătorilor noştri doar o afirmaţie de-a lui Eugeniu Coşeriu, vizînd o problemă cu mult mai simplă, mai puţin filozofică: perseverarea la noi cu îndărătnicie, pînă la prostie în promovarea aşa-zisei “limbi moldoveneşti”. Iată ce spunea marele nostru pămîntean la Chişinău, la Congresul al V-lea al Filologilor Români: „Nu se afirmă identitatea poporului „moldovenesc” din stînga Prutului, separîndu-l de tradiţiile sale autentice – reprezentate în primul rînd de limba pe care o vorbeşte –, desprinzîndu-l de unitatea etnică din care face parte, tăindu-i rădăcinile istorice şi altoindu-l pe alt trunchi ori în vid. Aceasta nu e afirmare, ci, dimpotrivă, anulare a identităţii naţionale, istorice şi culturale a poporului „moldovenesc”: e ceea ce în Republica Moldova se numeşte cu un neologism binevenit, “mancurtizare”. Şi “mancurtizarea” e genocid etnico-cultural. Din punct de vedere politic, promovarea unei limbi „moldoveneşti” deosebite de limba română, cu toate urmările pe care le implică, este, deci, un delict de genocid etnico-cultural, delict nu mai puţin grav decît genocidul rasial, chiar dacă nu implică eliminarea fizică a vorbitorilor, ci numai anularea identităţii şi memoriei lor istorice”. Şi dacă aş şti că mai am la dispoziţie un minut-două, aş cita încă o spusă de-a lui Eugeniu Coşeriu, adresată guvernanţilor noştri, îndemn de care a luat notă, de exemplu, ex-preşedintele Republicii Moldova dl Mircea Snegur, dar se pare că era prea tîrziu cînd a conştientizat adevărul conţinut în acest înţelept, fratern apel al lui Coşeriu. Deci, din păcate, rămîne foarte actuală, încă valabilă, această spusă a lui E. Coşeriu: „Tocmai, dacă respectăm acest Parlament, sîntem datori să-l considerăm de bună-credinţă, doritor de a stabili şi a promova adevărul şi doritor de a respecta identitatea etnică şi culturală a poporului băştinaş majoritar din republică, cel puţin în măsura în care respectă identitatea etnică şi culturală a populaţiilor minoritare conlocuitoare; şi avem datoria să-l ferim de riscul de a se acoperi de ridicol şi ocară în faţa istoriei”. Astfel că delicatul şi generosul nostru basarabean Eugeniu Coşeriu le-a oferit o şansă de a scăpa de ruşine şi ocară tuturor rătăciţilor sau celor de rea-credinţă, inclusiv guvernanţilor care nu pot sau nu doresc să înţeleagă de a nu se face de rîs în faţa lumii, de a nu chema asupra-le durerea şi supărarea celor umiliţi, insultaţi prin minciuni, falsuri şi tertipuri pseudoştiinţifice privind denumirea corectă a limbii noastre române şi adevărata noastră istorie, care nu poate fi ruptă de cea a tuturor românilor. Acestor „basne” – vorba cronicarilor noştri, li s-ar pune capăt, aşa cum a sugerat şi regretatul deja Eugeniu Coşeriu, modificîndu-se art. 13 din Constituţia Republicii Moldova, în care să se indice clar că limba de stat în Republica Moldova este o limbă literară, „exemplară”, în termenii lui Coşeriu, deci, româna; şi nu un dialect, cel moldovenesc. Parcă nu s-ar face mai bine dacă s-ar pune punct discuţiilor istovitoare şi absurde despre limba „moldovenească”, canalizîndu-se energiile debordande ale unor lideri de la noi pentru ameliorarea gravei stări economice în care se zbate acest popor care merită un destin mai fericit, un popor care a dat lumii personalităţi ca Eugeniu Coşeriu?...
E. Gh.: Ai avut ocazia să-l întîlneşti pe Eugeniu Coşeriu la Chişinău, ai stat de vorbă cu el.
Vl.P.: Ca să vezi că nu. L-am văzut doar de la distanţă, din depărtare chiar şi aşa îmi va rămîne în memorie: cumva sus, măreţ, chiar dacă l-am simţit foarte aproape prin cele ce a scris – şi beletristică, şi lingvistică, cu deosebire atunci cînd se referea la limba care ne uneşte, româna. Regret că nu este şi Eugeniu Coşeriu printre personalităţile, destul de multe, pe care am avut norocul să le cunosc, dar aceasta, repet, nu înseamnă că nu l-am avut aproape sufletului. Şi acum, iată, fiind prezent la această emisiune comemorativă, am trăit o uşurare sufletească, o împăcare, o mare satisfacţie morală pentru că am participat la evocarea unei personalităţi atît de măreţe, cu adevărat strălucitoare. Fie-i ţărîna uşoară celui care a fost Eugeniu Coşeriu. Generaţii la rînd îl vor pomeni cu mîndrie şi recunoştinţă.
* * *
* Dialog susţinut de ziariştii Emilia Gheţu şi Vlad Pohilă la postul de radio Antena-C al Primăriei municipiului Chişinău pe 8 septembrie 2002, 13.00–13.45, ora României.