Cum am scris despre Grigore Vieru
Pentru tipar
În toamna anului 2004, când eram student la Istorie, săptămânalul „Timpul” anunţase un concurs literar: Mamă, tu eşti Patria mea, consacrat lui Grigore Vieru, cu prilejul împlinirii a 70 de ani. Liceenii şi studenţii urmau să prezinte comentarii, eseuri, versuri inspirate din poezia şi publicistica jubiliarului. Până la 14 februarie, aniversarea poetului, aveam câteva luni pentru a ne încerca spiritul.
Am stat cu creionul şi cu fişele de lectură asupra mai multor plachete de versuri ale lui Grigore Vieru. Adâncurile poetului le poţi măsura, uneori, într-o singură poezie. Citeam, iar în imaginaţie mi se perindau cântece de dragoste, versuri pentru copii, elegii, litanii îndoliate, poezii dedicate prietenilor, răspunsuri vociferate duşmanilor... Atunci când revii insistent la aceleaşi idei, ele au capacitatea de a lua înfăţişarea făpturilor vii. E una din tainele ce se descoperă după îndelungate ceasuri petrecute în faţa cărţii. Dintre rândurile scrise de Grigore Vieru părea că răsăreau chipurile idealizate ale măicuţei şi iubitei, la picioarele cărora se zbenguia băieţaşul pitic, iar între ele palpita o ascunsă armonie. Aveam senzaţia că în faţa mea se afla un singur organism, cu articulaţii de versuri şi că poezia însăşi reaminteşte o veche baladă – Mioriţa. Acel vestit cântec ciobănesc începea cu o incantaţie venită parcă din vremea când Dumnezeu plămădea pământul: „Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai...”. Din alt capăt de istorie, poetul Vieru îi răspundea: „Pe vale, pe culme / Stau satele mele / Aproape de codru, / Aproape de stele”. Şi parcă nu i-a fost îndeajuns scriitorului basarabean o imagine de basm, el voia să vadă lumea asemeni unui potir euharistic: „Piatra asta e o pâine caldă. / Vântul ăsta e un vin domnesc”. Pâinea şi vinul, trupul şi sângele Mântuitorului se reflectau în elementele naturii, ceea ce înseamnă că, deja din primele versuri ale baladei, era prefigurată ideea jertfei. Iar acest adevăr teologic din Mioriţa mi l-a revelat lectura textelor vierene.
Figurile dramei înaintau într-un dans implacabil: „Iar cel ungurean / Şi cu cel vrâncean, / Mări, se vorbiră, / Ei se sfătuiră / Pe l-apus de soare / Ca să mi-l omoare...”. Şi cititorul lui Grigore Vieru era atenţionat că valorile naţionale riscă a fi compromise de substituirile cu falsuri totalitare. În timp ce lozincile oficiale trâmbiţau despre prietenia popoarelor din imperiul proletar, autorul dezavua primejdia glontelui internaţionalist (titlul unei poezii). Să observăm şi aici o paralelă edificatoare: la temelia complotului mioritic stă invidia pentru averea materială („Că-i mai ortoman, / Ş-are oi mai multe...”), iar Grigore Vieru vorbeşte de atentatul împotriva spiritului, exprimat prin „ura pentru-al nostru grai, / [...] ura pentru-al nostru plai, / [...] ura pentru tot ce-i sfânt”.
La ceas de cumpănă, omul caută să-şi transfere fiinţa în alte spaţii vitale. Majoritatea nu-şi dau seama că a supravieţui înseamnă a refuza jocul morţii, jocul de-a v-aţi ascunselea (alegoria lui Arghezi), înlocuindu-l cu o realitate creatoare. Păstorul mioritic îşi dorea la căpătâi trei fluiere (de fag, de os, de soc), metaforă a cântecului ciobănesc. La capul eroului vierean trebuia să se afle opera lui Mihai Eminescu, „cu toţi codrii ei în zbucium” (poezia Legământ). Autorii Mioriţei vor fi crezut în riturile de trecere, ale înmormântării, capabile să-i deschidă sufletului porţile nemuririi. Grigore Vieru credea că neamul său va dăinui prin limba română şi prin sublimul ei patron – Eminescu.
Izvorând dintr-o spiritualitate arhaică, Mioriţa invocă soarele, luna, stelele, brazii şi păsările – primele zeităţi cărora le-au vorbit strămoşii, chemându-le să binecuvânteze ceasurile naşterii, căsătoriei şi plecării din lume. În clipele supreme, cum e cea a iubirii, eul liric al lui Grigore Vieru aspiră la o comuniune cu spicele şi cu ramurile (învăluind trupul iubitei), cu asfinţitul marin (în care se scufundă mama), pentru că astfel poate să se „apropie cerul de pământ”.
Am însumat simbolurile, motivele comune baladei şi creaţiei vierene, după care drama mi-a apărut completă: ne-am născut la o margine de rai, cu trupul înrudiţi pământului, iar „tot ce-i sus de ram / tot ce-i depărtat”, adică cerul cu stele, „ne e nouă neam”. Dar tot la noi acasă „străine pofte” ne ameninţă fiinţa, căci numai ruptă de trecut, fără strămoşi, baştina se poate pune la vânzare. Chiar şi atunci când moartea îl încolţeşte, aparent fără cale de scăpare, individul mai poate supravieţui. Baciul Mioriţei a plecat în cântec. Vieru şi-a ales întâiul mare poem al unui popor – limba (după Blaga). Alături de cuvintele româneşti, a rămas cu ai săi şi a cântat iubirea (pentru păstor – nunta şi fata de crai). Lumea era salvată, nimic în afara ordinii poetice, dar mai rămânea măicuţa.
Într-adevăr, în Mioriţa, măicuţa bătrână îşi caută fiul pierdut. La origine, balada ar fi fost un bocet, bocetul măicuţei. Iar pentru Grigore Vieru, cum „Nu poţi din apă smulge / Un soare oglindit”, tot astfel „De mine chipul mamei / Să îl desparţi nu poţi”. În baladă, mioara năzdrăvană e cea care urmează să-i comunice măicuţei, cu slovă de poveste, de ce fiul ei nu mai e aproape. Deci, în Mioriţa, măicuţa va deveni martora celor întâmplate, din sensibilitatea ei a şi fost făurit mitul moarte-nuntă. Dacă mâinile măicuţei lui Grigore Vieru îmbătrânesc în creştetul poetului, înseamnă că şi ea a fost spectator al vârstelor lui. Ocupaţia mamei, citim în poezia Formular, este aşteptarea – un mod mai atenuat de a exprima dureroasa nelinişte din „Pe câmpi alergând / De toţi întrebând”. Oricât de amplă drama poetului, identică celei a păstorului, încape întreagă în ochii mamei. Anume prezenţa mamei converteşte bogăţia de sensuri, amintite mai sus, în substanţa tragediei. Iar tragicul, se ştie din vechime, purifică spiritul (katharsis) – menire la care este chemată arta când aspiră spre divin.
* * *
Am scris pentru concurs un eseu de lecturi paralele – „Mioriţa” lui Grigore Vieru. Intuisem ceea ce poetul însuşi a mărturisit expres – scânteia versului său porneşte din folclor. Făcusem şi câteva referinţe mitologice la imnuri şi zeităţi antice, demult uitate. Azi, cred, nu e rostul să recurgi la analogii exotice – au prea puţin în comun stejarul şi palmierul. Esenţială rămâne ideea că universul poetului ia naştere din mit, reluând, astfel, calea parcursă de marile literaturi ale lumii.
Aici se încheie întâlnirea mea cu poetul, în ziua de 14 februarie 2005, la a 70-a aniversare. Organizatorii concursului se angajaseră, atunci, să-i prezinte cele mai reuşite texte. E numai o umbră această amintire, comparată cu cele ale însoţitorilor lui Grigore Vieru pe multele sale cărări. Dar generaţia mea, ca şi cele viitoare, vor dialoga cu poetul doar astfel – prin fereastra literelor.