Simple amintiri despre Eugen Coşeriu
Pentru tiparDespre Eugen Coşeriu, savantul şi distinsul lingvist, ştiam, de mult, o seamă de lucruri, unele discrete, chiar “foarte discrete” (era suficient pentru aceasta faptul că era un “fugit”, cum i-ar spune astăzi un critic literar “apolitic”), de la profesorii mei de la Facultatea de Litere din Bucureşti, în anii 1953-1958: Al. Rosetti, Iorgu Iordan, Boris Cazacu...
Chiar şi la lucrările sale ştiinţifice, accesul nostru, al tinerilor cercetători, nu era deloc uşor. Trebuia să trecem multe “vămi”.
În vara lui 1965, am fost invitat la Seminarul Internaţional de Lingvistică Teoretică şi Aplicată de la Besançon (Franţa), organizat de profesorii Quemada şi Culioli.
Aveam masa şi casa asigurată la Cité Universitaire... şi atât. Reuşisem să obţin, prin schimb, de la Banca Română, o sută de franci... pe care îi făcusem “uitaţi”, ca să pot rămâne, la întoarcerea de la Besançon, două-trei zile la Paris.
Cu avionul, până la Paris, apoi cu trenul până la Besançon. Ajung la gară la ora 23.30. Nimeni nu mă aştepta (deşi îmi anunţasem sosirea prin telegramă). Şeful gării îmi dă voie să telefonez organizatorilor seminarului: nimeni. Cu un taxi, ajung la Cité Universitaire (suta de franci a fost, în parte, sacrificată!). Mă instalez. A doua zi încep cursurile. Totul, în plan ştiinţific şi cultural, era excepţional.
Cu două remarce: după masă, toată lumea cobora la bar să ia cafeaua (care nu era inclusă în bursă). Pretextam, de două ori pe zi: nu beau cafea, îmi face rău! Apoi, sâmbăta, duminica, toţi plecau cu maşinile la Besançon, în Elveţia... Eu, pe jos – pretextând că-mi place plimbarea! – până la Besançon – ca să vizitez oraşul – şi înapoi. Profesorul Bertil Malmberg, care trecea în maşina-i luxoasă, zâmbind, îmi scosese şi vorba: că sunt îndrăgostit, romantic...
După o săptămână de la începerea cursurilor, se face mare “zarvă” printre participanţii la seminar: era anunţată sosirea, în fine, a profesorului Eugen Coşeriu, ca invitat (care tocmai se instalase în Europa, la Tübingen, Germania, după şederea în America Latină). Era chiar în ziua sa de naştere. La prânz, organizatorii seminarului au făcut masă festivă pentru a-l sărbători. S-a mâncat, s-a băut şampanie, s-au ţinut discursuri. Şi, deodată, îl văd pe profesorul Coşeriu ridicându-se şi, luând două pahare de şampanie, se îndreaptă spre masa la care mă aflam. M-a întrebat: “Dumneata eşti domnul Rusu?” (întrebase pe organizatori dacă sunt şi români la seminar). Mi-a dat un pahar de şampanie şi, în picioare, am ciocnit şi i-am spus, româneşte: “La mulţi ani şi să fiţi sănătos!”. M-a întrebat de unde sunt. Când i-am spus că sunt din Niorcanii Sorocii, mi-a răspuns: “Da’ ştii că suntem ca şi vecini. Vreau să ne vedem, să vorbim”.
În paranteză: toţi participanţii au remarcat, fără îndoială, scena. Veneau toţi să vorbească cu mine, mă invitau şi la cafea, şi chiar să călătoresc cu maşinile lor. Nu mai eram tânărul cercetător (30 de ani!), venit de dincolo de “perdeaua de fier”!
Seară de seară, când spiritele se mai linişteau, spre ora 22.30, profesorul Coşeriu venea, mă lua şi ne plimbam până după miezul nopţii. M-a întrebat de toate şi de toţi. Dânsul îmi recita pagini întregi din Eminescu, Blaga, Arghezi, Sadoveanu... Şi, pe un ton şugubăţ-şăgalnic, îmi adresa întrebarea care, evident, nu aştepta răspuns: “Nu-i aşa că nu am uitat româneşte?!”.
A doua zi după “aniversare”, vine să mă invite şi la cafea. Scot “explicaţia” mea: “Nu beau cafea, îmi face rău”. Răspunsul a fost prompt: “Lasă, Valeriu, ştiu că n-ai bani, asta este soarta românilor, vino!”. Ajunşi la bar, i-a spus chelnerului: “De azi îl serveşti cu cafea pe domnul Rusu, este invitatul meu permanent. Îl treci în contul meu!”.
I-am spus că la întoarcerea de la Besançon vreau să vizitez Parisul. A cerut unei tinere asistente să-mi găsească un hotel convenabil. A venit chiar el la Gare de Lyon să mă caute cu maşina. Când ne-am despărţit, profesorul Coşeriu m-a întrebat câţi bani vreau: “Mă plătesc bine aici”, şi mi-a arătat un teanc de sute de franci. Mi-a dat câteva sute şi mi-a spus să dau contravaloarea în lei părinţilor săi şi surorii sale, care locuiau, din întâmplare, pe şoseaua Afumaţi, nu departe de locuinţa părinţilor mei (Voluntari, şoseaua Colentina).
Când i-a trimis pe cei doi băieţi să-şi vadă bunicii, la Bucureşti, m-a rugat să-i iau de la Aeroport, să-i duc în şoseaua Afumaţi... le-am fost chiar şi interpret, căci atunci ei nu ştiau româneşte.
La Besançon, la despărţire, m-a mai întrebat profesorul Coşeriu: “Ce zici, dacă vin în România, mă arestează?”. I-am spus că dacă e invitat de Iorgu Iordan şi de Al. Rosetti nu poate să i se întâmple nimic neplăcut în România. Aşa a şi fost, dar ceva mai târziu, în 1968, la un Congres Internaţional, organizat la Bucureşti.
Apoi, o vreme îndelungată, valurile vieţii ne-au ţinut de o parte... O regăsire, totuşi, la Congresul Internaţional de Lingvistică şi Filologie Romanică, organizat, în 1984, la Aix-en-Provence, de colegul şi prietenul Jean-Claude Bouvier. Profesorul Coşeriu era, fără să ştiu de ce, şi nu numai pentru mine, schimbat mult de tot...
În 1996 primesc o scrisoare de la profesorul Anatol Ciobanu de la Chişinău, care, aflând că sunt basarabean, mă roagă să-i fac o invitaţie, căci obţinuse o “bursă”, dar pentru eliberarea vizei franceze avea nevoie de această hârtie. I-am trimis invitaţia solicitată, chiar a doua zi... Când, peste vreo lună, am primit o scrisoare de la profesorul Coşeriu, în care îmi recomanda pe profesorul Anatol Ciobanu pentru ca să-l invit la Aix, explicându-mi de ce nu putea să-l invite la Tübingen... I-am răspuns că invitaţia se afla deja la Chişinău... Îi propuneam, în schimb, să organizeze, la Tübingen, un colocviu consacrat Latinităţii Orientale şi îi promiteam să vin cu profesorul Anatol Ciobanu la Tübingen. N-a fost să fie aşa! De ce?
Profesorul Anatol Ciobanu a sosit la Aix-en-Provence, peste câteva luni, aducându-mi, aşa cum îl rugasem, afară de prietenia sa, un pumn de pământ şi o ramură de măr din Niorcanii din Soroca, satul bunicilor mei dinspre mamă, satul copilăriei mele, sfâşiate în acea zi de 19 martie 1944.
Am aflat că atunci când Preşedintele Petru Lucinschi i-a prins la piept un ordin, cu ocazia primei sale vizite în locurile natale, Eugen Coşeriu a spus... aşa, ca să se ştie: “Să nu credeţi, însă, domnule Preşedinte, că acest ordin mă va face să-mi schimb părerea că în Republica Moldova se vorbeşte româneşte!”.
Prin dispariţia lui Eugen Coşeriu, lingvistica mondială pierde pe unul dintre cei mai reprezentativi savanţi ai secolului al XX-lea, iar noi, românii de pretutindeni... şi o mare inimă de Român!
Pierderea pentru lingvistica românească este însă cu atât mai mare, cu cât Academia Română, pe de o parte, a suprimat, pur şi simplu, funcţia de “şcoală de cercetare şi de creaţie” a institutelor academice de specialitate, şi, pe de altă parte, refuză reintegrarea reală şi demnă a atâtor cercetători de prestigiu care lucrează, de ani de zile, cu cele mai bune rezultate, în universităţi şi centre de cercetare din străinătate... aplicând consecvent criteriul “apolitismului” (cu rare, foarte rare excepţii... dar şi atunci cu rezultate catastrofale... cum s-a procedat, de altfel, şi cu Eugen Coşeriu).
Opera lui Eugen Coşeriu aşteaptă, de acum încolo, şi chiar mai mult decât până la dispariţia Maestrului, editori oneşti (nu mânaţi de mirajul câştigului!), cercetători avizaţi şi un tineret avid de ştiinţă, pentru a lumina, prin efortul tuturor, calea noastră spre împlinire culturală şi morală, spre unirea, “în cuget şi simţire”, a românilor, în noua etapă a revenirii noastre, demne, eficace şi semnificative în comunitatea europeană.
Restul e destin, cum spunea Lucian Blaga.