Destine basarabene
Pentru tipar;)
Trista veste, parvenită din Germania, despre moartea Profesorului Eugen Coşeriu ne-a cutremurat pe toţi până în adâncul sufletului. Este cu totul de neimaginat ca Omul – simbol al demnităţii noastre, care – acum zece ani – părea recuperat definitiv, să ne părăsească de data aceasta pentru totdeauna.
Pe noi, cei de acasă, “teroarea istoriei” ne-a marcat cu un destin vitreg: imperiile ne-au făcut mai mici, mai neajutoraţi, părăsiţi, înstrăinaţi, prizonieri ai conştiinţei în propria noastră casă, pe propriul nostru pământ.
Tocmai de aceea, revenirea, după o absenţă de peste 50 de ani, a Profesorului Eugen Coşeriu acasă, în patria chica, (adică mică, în spaniolă) a fost pentru noi ca o rază de lumină în bezna unei nopţi nespus de lungi.
Cât de mult ne bucuram de soarta compatriotului nostru aflat şi realizat plenar pe alte meleaguri! Cu câtă mândrie şi recunoştinţă admirăm aprecierile şi recunoaşterea internaţională a operei sale lingvistice!
Şi cât de paradoxală pare situaţia în care limba română de la noi se află într-o stare lamentabilă – cauzele sunt foarte bine cunoscute – de vreme ce acest popor a dat lumii pe cel mai mare lingvist al epocii!
Mă consider un om fericit, chiar în condiţiile noastre, pentru că Providenţa a dispus ca, în tinereţea mea, să aleg, ca specialitate, limba, literatura şi cultura spaniolă, pe care le-am studiat şi apoi profesat mai bine de 20 de ani în mai multe universităţi. Spun fericit, pentru că în această fascinantă limbă, preţ de jumătate de secol, a gândit şi şi-a scris operele fundamentale Profesorul Coşeriu, al cărui nume l-am purtat în subconştientul meu, binecuvântându-i creaţia. Aceasta îmi servea mereu în modesta mea activitate, mă făcea să fiu perseverent în acţiunile mele şi intransigent faţă de oribila situaţie în care ne aflam.
Deja în anii de studenţie (1962-’67), m-au preocupat problemele de istoria limbii spaniole şi dialectologie spaniolă, precum şi de istorie a celorlalte limbi romanice şi, în mod special, a limbii române. Ca temă a tezei mele de licenţă am avut “Spaniola şi româna, arii laterale ale Romaniei”, scrisă sub îndrumarea regretatului profesor Vitalie Sorbală, un bun filolog şi mare român. În această teză am aplicat cunoscuta teorie şi metodă a geografiei lingvistice, elaborată şi promovată de reputatul lingvist italian Matteo Bartoli şi care, ulterior, a fost magistral amplificată de Eugen Coşeriu. Teza am susţinut-o cu succes, deşi nu a fost “agreată” de conducerea universităţii. Este limpede de ce! După absolvirea universităţii, am predat la aceeaşi catedră “Istoria limbii spaniole” şi “Dialectologia spaniolă” sau “Geografia lingvistică în Spania şi în America Latină”, iar în 1972 am scris şi am publicat un Manual elemental de gramática istórica española.
Un mare noroc al meu a fost să am (în afară de Vitalie Sorbală) ca profesor şi apoi coleg de catedră pe excepţionalul prof. dr. Nicanor Rusu, fost coleg cu Eugen Coşeriu în Italia. Prof. N. Rusu ne-a povestit multe lucruri, fireşte “în şoaptă”, despre anii de studii în Italia şi despre colegul său Eugen Coşeriu, care, spunea N. Rusu, “a avut minte şi noroc să nu se întoarcă în Basarabia”, stabilindu-se ulterior la Montevideo pentru a atinge piscurile ştiinţei filologice. Ştiam cât l-a costat pe profesorul N. Rusu revenirea în Basarabia în toiul războiului – opt ani de deportare în Siberia – un preţ prea scump pentru studiile la Roma! Aşadar, deja în anii ’60, noi, cei de la spaniolă, ştiam despre basarabeanul Eugen Coşeriu. Mi se umplea sufletul de admiraţie şi bucurie pentru acest om, mai ales că la Montevideo am avut şi o mătuşă, emigrată în 1929, în unul din primele valuri de emigraţie a românilor – din Ţara întregită.
În 1963 am avut posibilitatea de a lua cunoştinţă de primul studiu coşerian de mare rezonanţă în cercurile ştiinţifice: Sistema, norma y habla, publicat în limba rusă în culegerea “Novoe v lingvistike” care se tipărea anual la Moscova.
Având un crez ştiinţific bine şi definitiv conturat în ce priveşte limba română vorbită de populaţia românească din Basarabia şi neacceptând politica antinaţională a conducerii R.S.S.M., fapt pentru care am fost scos din învăţământul superior, fireşte, sub diferite pretexte camuflate, am fost nevoit să-mi părăsesc patria mică.
La Moscova, unde m-am stabilit în 1978, am predat limba română şi spaniola la Academia Diplomatică, la Institutul de Limbi Străine “M. Thorez” şi la Academia de Comerţ Exterior. Acolo am avut posibilitatea să consult în original, în bibliotecile ştiinţifice ale metropolei, opera de bază a marelui nostru compatriot.
Schimbările survenite în anii 1990-1991, după destrămarea Imperiului roşu, nu puteau fi prezise, cred, nici de cel mai frumos vis. Ceea ce a urmat este cunoscut de toată lumea: unele realizări, dar mai multe ratări amare, care ne-au împiedicat enorm să profităm de şansa istorică.
Prima vizită a Profesorului Eugen Coşeriu la Chişinău, imediat după proclamarea independenţei, a fost pentru mine o fericită şi inopinată ocazie de a mă întâlni cu celebrul lingvist, cu Omul-legendă, basarabean get-beget. La înapoierea D-sale în Germania via Moscova, în ziua de 4 septembrie 1991, l-am întâmpinat, în calitatea mea de şef de Protocol al Ambasadei R.M. în metropolă, pe aeroportul Vnukovo, pentru a-l însoţi până la aeroportul Şeremetievo. Întâlnirea a fost deosebit de emoţionantă pentru mine şi interesantă, cred, pentru Profesor, plăcut surprins de cunoştinţele mele în domeniul hispanisticii. Am avut o conversaţie de cel puţin patru ore, pe teme foarte variate: de la lingvistică la politică. Am putut constata că dl Profesor este un interlocutor foarte agreabil şi extraordinar de informat asupra chestiunilor politice.
La sugestia mea ca opera D-sale să fie pusă, în limba română, la îndemâna cercetătorilor şi tineretului studios din Basarabia şi România, Profesorul mi-a răspuns prompt: “Consider că cei mai indicaţi să traducă din lucrările mele sunteţi dvs. şi colegii dvs. hispanişti şi lingvişti-românişti din Chişinău”. Am simţit că ne-am asuma o prea mare răspundere, în acest caz, spunând: “Ar fi păcat să vă alterăm opera, nefiind pe potrivă nivelul nostru de cunoaştere a limbii române”. Răspunsul meu sceptic nu a fost acceptat de dl Profesor.
Când în anul 1993 Institutul de Lingvistică a programat editarea, în limba română, a primului volum de scrieri ale ilustrului nostru compatriot (este vorba de cartea Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică. Trei studii, Chişinău, 1994), dl acad. S. Berejan mi-a solicitat colaborarea. Am acceptat-o cu ezitare, nu înainte de a-i reda dlui Berejan discuţia, avută la Moscova cu E. Coşeriu, referitoare la problema traducerii lucrărilor sale în limba română, şi, în special, reticenţa mea în această privinţă. Am tradus pentru acest volum La geografia lingüística (1956), un important studiu din prima perioadă, cea mai fecundă, a creaţiei coşeriene la Montevideo (cuprinzând anii 1952-1962), când au fost scrise lucrările originale de amploare: Sistema, norma y habla (1952), Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje (1954), Logicismo y antilogicismo en la gramática (1957), Determinación y entorno (1957), Sincronía, diacronía e historia (1958) şi Teoría del lenguaje y lingüística general (1962). Ţin să menţionez că studiul Geografia lingvistică, pe care l-am tradus eu (în sumarul cărţii, în locul numelui meu, din greşeală, figurează numele colegului T. Balaban), mi-a fost familiar şi foarte drag sufletului, întrucât ideile şi metodele de investigaţie le-am utilizat atât în teza mea de licenţă, cât şi în “Cursul de dialectologie spaniolă” pe care l-am predat la Facultate. Mai mult, fiind pasionat de materia disciplinei, am avut răbdarea să copiez, de mână, pe foi format mare, toate hărţile dialectale după Atlas Lingüístico de la Península Ibérica.
* * *
O problemă de maximă importanţă pentru noi este cea a educaţiei şi corectitudinii lingvistice. Dezbaterea şi mai ales soluţionarea ei, la ora actuală, se impune cu necesitate având în vedere situaţia gravă a limbii române vorbite în Basarabia, situaţie creată în ultimele cinci-şase decenii ca urmare a unor factori extralingvistici nefavorabili. Avem cunoştinţă, de la autorul însuşi, despre lucrarea El problema de la corrección idiomática, anunţată la prestigioasa editură madrilenă GREDOS, la care au fost publicate toate operele mai importante ale Profesorului, scrise în limba spaniolă. Este o carte în care sunt abordate diferite aspecte ale problemei enunţate, precum: politica lingvistică, predarea limbii, educaţia lingvistică, justificarea limbii literare ş.a. Până nu de mult, constată autorul, problema normelor literare s-a considerat ca una secundară, ca o problemă a puriştilor, nu ca o problemă ştiinţifică. Profesorul Eugen Coşeriu propune o atitudine nouă în acest sens, subliniind că problema educaţiei lingvistice trebuie să presupună în primul rând învăţarea normelor limbajului în general, nu numai predarea unei limbi.
Amintim în acest context că şi lucrarea noastră Dicţionar de dificultăţi ale limbii române are ca finalitate cultivarea limbii, concepută ca un act de conformare la normele literare.
* * *
În aceste triste zile de despărţire de Eugen Coşeriu mi-am amintit de o altă mare personalitate, cu un destin aparte, român oltean, fost coleg de doctorat cu compatriotul nostru, având două doctorate susţinute la Roma, stabilit în 1994 la Madrid: George USCĂTESCU (1919-1995), filozof, scriitor şi profesor universitar.
L-am cunoscut personal în timpul celor două vizite la Madrid (în 1989 şi 1990), unde mi-a acordat şi un amplu interviu (publicat în “L.A.”, 16 august 1990).
Rugat să evoce figura fostului său coleg, G. Uscătescu a accentuat: Am fost colegi la doctorat în Roma, la începutul decadei 40. Şi am fost colegi nu numai la secţia de filologie romanică, unde i-am avut în calitate de profesori pe G. Bertoni, A. Schiaffini, N. Sapegno etc., ci am şi locuit în aceeaşi “Casa dello studente” la Roma... După ce şi-a trecut doctoratele, a plecat în Uruguay, la Montevideo. Acolo şi-a continuat activităţile, fiind un om extraordinar de dotat pentru lingvistică, filologie în general, pentru cunoaşterea limbilor. Studia limbile cele mai variate..., a fost un om cu o pregătire foarte solidă; şi în filozofia limbii, şi în lingvistica pură are un loc de cinste prietenul şi aproape fratele meu Coşeriu.
George Uscătescu a fost constant preocupat de destinul bătrânului nostru continent, de cultura şi civilizaţia umană, de om.
Destine şi destine...
Iată trei destine umane:
Nicanor Rusu, George Uscătescu, Eugen Coşeriu.
Destinul lui Nicanor Rusu a fost frânt de un regim crunt şi inuman.
Destinele lui George Uscătescu şi lui Eugen Coşeriu au stat sub zodia norocului şi a împlinirii.
Destinul Basarabiei noastre dragi îl ştim mereu însoţit de celebra strofă eminesciană:
Auzi!... departe strigă slabii
Şi asupriţii către noi:
E glasul sfintei Basarabii,
Ajunsă-n ziua de apoi.
Despre pătimitul nostru ţinut Eugen Coşeriu zice: “Destinul Basarabiei îl văd cu speranţă şi cu mare teamă... Trăiesc intens acest destin şi mă doare în mod constant”.
Destinul nostru, al oamenilor acestui pământ, rămâne mereu sub zodia speranţei. Lung e drumul speranţei noastre!
* * *
La despărţirea de marele om de ştiinţă şi marele român care a fost Eugen Coşeriu nu trebuie să ne stăpânească disperarea, căci marile personalităţi nu dispar o dată cu moartea lor biologică. Cu noi, şi după noi, cu generaţiile viitorului rămâne inestimabila lor moştenire gravată în cărţi, aceste veşnice izvoare de cunoştinţe.
Monumentala operă lingvistică a lui Eugen Coşeriu trebuie să devină un bun al poporului din care a făcut parte.
Traducerea integrală în limba română şi punerea ei în circulaţie largă trebuie să constituie o urgenţă şi un deziderat de interes naţional. Acesta va fi cel mai frumos omagiu al nostru adus memoriei luminoase a marelui dispărut.