Un homo scientificus ajuns pe Olimp
Recunosc din capul locului că nu dispun nici pe departe de calităţile necesare unui biograf al lui EUGEN COŞERIU. Despre viaţa şi mai ales despre opera acestui savant legendar s-au scris până acum sute de lucrări, dar, din păcate, prea puţine îmi stau la dispoziţie. Sunt înarmat doar cu calda memorie a copilăriei, cu nişte interviuri apărute în revistele „Tribuna” (Cluj) şi „Cronica” (Iaşi), cu un număr din „Dacoromania” lui Paul Miron şi în special cu stima pe care o port acestui basarabean care, izolat prin forţa unor împrejurări ostile de viaţa culturală a poporului său, a urcat zi de zi Olimpul ştiinţei mondiale.
Nu-i este dat oricui să se nască în acelaşi sat, în aceeaşi perioadă cu un om care avea să-şi poarte paşii pe cărările întortocheate a două continente, avea să adune bob cu bob mărgăritarele cunoaşterii umane şi avea să aureoleze cu prinosul său de suflet cele mai înalte piscuri ale ştiinţei universale.
Diferenţa de ani dintre noi (Eugen e cu nouă leaturi mai în vârstă) reduce aria amintirilor mele despre viitorul savant la două-trei veri de până la război şi la prima vară a cumplitei conflagraţii mondiale, când Eugen venea de pe la cele învăţături la Mihăileni, să-şi mai vadă şi să-şi mai ajute părinţii la treburi şi, fiind aproape învecinaţi cu casele, îl vizita numaidecât şi pe tata, fostul său învăţător la clasele primare, punându-l în curent cu evenimentele tot mai precipitate din lume şi în special cu frumoasele-i succese pe tărâmul literaturii şi al ştiinţei. Tata, şi el fiu de ţăran, urmărind, ca mai toţi învăţătorii de pe atunci, doar luminarea sătenilor şi culturalizarea satelor, ţinea foarte mult la Eugen şi se mândrea cu faptul că din mâinile lui ieşise un băiat atât de capabil. Numai ce-l auzeai spunându-i mamei: „Irină dragă, creşte un munte pe moşia satului nostru”. Bineînţeles că nu contenea să mi-l dea pe Eugen ca exemplu de cuminţenie şi sârguinţă la învăţătură: „Ia pildă de la Eugen” sau: „Dacă vrei să ajungi ca Eugen...”. Tot de la tata am aflat că Eugen avea o „extraordinară ţinere de minte” şi era un adevărat copil-minune, fiindcă ceea ce alţii învăţau într-un an, el învăţa – curat ca-n poveste – într-o săptămână. Preţuirea era reciprocă. Eugen Coşeriu, la rândul său, nutrea un respect profund pentru tata, considerându-l părinte sufletesc şi adevărat îndrumător al celor tineri. Peste ani şi ani savantul de renume mondial avea să mărturisească într-un interviu: „Chiar în şcoala primară am avut un învăţător dotat excepţional, Roman Mândâcanu”...
Eu credeam cu neclintire în sârguinţa lui Eugen şi nu puneam la îndoială minunile săvârşite de el pe altarul învăţăturii. Cât despre cuminţenia lui, aveam, ştiţi dumneavoastră, unele rezerve, impuse de nişte întâmplări banale, pe care vi le voi istorisi chiar cu riscul de a-l coborî niţeluş pe dumnealui în ochii... opiniei publice internaţionale...
Luam apă de la aceeaşi fântână, care se afla în dreptul casei lor (casa a fost demolată, iar fântâna, nu se ştie de ce, astupată). Fântâna era cu val din lemn de stejar, valul avea fixat pe el un „hlanţug” lung de vreo zece metri şi, desigur, era înzestrat cu o coarbă. Într-o zi de vară, cum trebăluiam pe lângă fântână, îl văd pe Eugen că vine şi el cu căldarea. După moldovenescul schimb de cuvinte: „La apă?” – „La apă!” – ce-i trece prin minte ditai scriitorului şi savantului în devenire? Îşi pune căldarea în cârlig, dă drumul valului, frânându-i rostogolirea cu palmele, se încredinţează dintr-o smucitură de lanţ că s-a umplut găleata, apoi se întoarce către mine, bătu-l-ar norocul, şi-mi zice cu un aer de taină: „Amuşi ai să vezi ce n-ai mai văzut”. Şi unde-şi propteşte podul palmei în vârful rotunjit al părţii orizontale a coarbei şi prinde a învârti valul sub ochii mei căscaţi de mirare-admiraţie, şi l-a tot învârtit aşa, în puterea palmei, până s-a arătat căldarea plină cu apă în gura ghizdelelor. Ma-a-re minune! Dar Eugen al meu n-are de lucru şi-mi zice: „Amu fă şi tu ca mine!”. Nu eram omul care să se lase mai prejos. Mi-am sprijinit şi eu podul palmei în vârful coarbei, am învârtit-o de vreo câteva ori, până a ieşit căldarea din apă, am mai învârtit-o de două ori cu căldarea grea „în aer” şi, nemaiputând îndura durerea din palmă, am scăpat-o „di tăt”. În dezvârtirea ei, foarte violentă, coarba era cât pe ce să mă lase fără dinţi. Eugen s-a cam speriat şi nu mai ştia cum să-mi potolească întărâtarea de cocoş scos din fire. M-am ogoit numai după ce l-am „obligat” să-mi scoată căldarea din fântână şi după ce a avut obraz să mă poftească în casă la dânsul pentru a-mi arăta „nişte cărţi”, căci la tipărituri mă trăgea şi pe mine aţa. „Conflictul” s-a aplanat pe cale paşnică, dar peste vreo săptămână am păţit cu Eugen, tot la fântână, o dandana atât de mare (după părerea mea), încât a fost nevoie de intervenţia împăciuitoare a tatei. S-a întâmplat că scăpasem căldarea în fântână. Nu m-am pierdut cu firea, am dat o fugă până acasă şi m-am întors cu o cange special făcută pentru asemenea rânduieli. După mai multe bâjbâituri cu cangea prin apă am simţit la un moment dat că am prins „ceva”. Am tras încetişor de frânghiuţă şi – ce să-mi vadă ochii? Nu, nu era căldarea mea, era o găleată cât toate zilele, nou-nouţă, vopsită pe dinafară într-un verde închis. M-am priceput îndată că am în faţă o căldare cazonă, pe care o va fi scăpat în fântână vreun rus, căci cu puţin în urmă se retrăseseră prin satul nostru nişte unităţi sovietice... Şi cum stam şi-mi admiram „prada de război”, hop că iese pe portiţă acelaşi Eugen şi îşi îndreaptă paşii spre mine. Se proţăpeşte în faţa mea şi-mi declară sus şi tare: „Căldarea asta e a mea”. Cum „a ta”, păcatele mele, dacă am prins-o eu, cu cănguţa mea, şi-i „rusascî”. Nu, că-i a lui. Eu – că-i a mea, el – că-i a lui. Eu – că-i laie, el – că-i bălaie. În sfârşit, mai cu zbârlita, mai cu frumuşelul, mi-a luat bunătate de găleată şi dus a fost. Ce era de făcut? Să mă las pungăşit, eu, care aveam sfânta dreptate în mână? Ba bine că nu. Am alergat acasă şi l-am adus la faţa locului pe tata, să ne fie judecător. „Măi Eugen, face tata, care înţelesese dintr-o privire că scumpul său învăţăcel umblă cu fofârlica, ce-ţi pui mintea cu un copil prost? Dă-i căldarea!” Şi mi-a dat-o, fiindcă toate drepturile constituţionale, ca să zic aşa, erau de partea mea. Bucuria, ce-i drept, îmi era adumbrită de cu totul nechibzuita vorbă a tatei – „copil prost”. Copil – o fi, însă de ce şi prost? Dar aşa eram noi pe vremea aceea, nu le puteam întoarce oamenilor mai în vârstă cuvântul: Eugen, bietul, n-a îndrăznit să se încontreze cu dascălul său, iar eu n-am cutezat să-i cer socoteală tatei pentru depreciativul epitet. M-am răcorit, în schimb, pe Eugen zicându-i înciudat: ”Îhî, pentru behehe ai prăpădit şi pe mihoho!”.
Ei, dar câte sfădălii nu se puteau isca între doi vecini ambiţioşi – un copil care se străduia să adune mintea cea de toate zilele, dar nu prea prospera în această nobilă lucrare, şi un flăcăuan care făcea versuri – e-he, de când, vorbea latineşte ca un patrician sadea şi stârnea suspinele domnişoarelor italiene (pe atunci Eugen era deja student în Italia), dar nu se lăsase cu totul nici de zburdălniciile adolescenţei...
De fapt, am cam anticipat lucrurile. Întâmplările de mai sus au avut loc în vara lui 1941, deci sunt dator să revin la anii de liceu ai lui Eugen, fiindcă de acolo i-a început ascensiunea.
...Pe lângă Liceul „Ion Creangă” din Bălţi apărea o revistă nici că se poate mai bine denumită – Crenguţa, organ al Societăţii de lectură „B. P. Hasdeu”, al cărei preşedinte era elevul Coşeriu. În această revistă Eugen debutează (1937) cu povestirea Suflet de vultur – mărturisire în stil romantic, legată de viaţa lui intimă, din care se desprinde „portretul” autorului: „Sunt moldovean din oastea lui Ştefan Vodă, mă cheamă Oprea Răzeşul şi-s pus de strajă aice pe scală, să-i apăr pământul”. Impresionează talentul peisagistic al condeierului în vârstă de şaisprezece ani: „E verde pădurea, e verde Ocea care curge-n vale, sărind din piatră în piatră, e verde stânca de muşchiu, şi-i verde şi plin de viaţă şi sufletul meu... Măreţia priveliştii nu-ţi îngăduie să te gândeşti la ceva melancolic, ci te sileşte să rămâi mut de admiraţie şi să priveşti pierdut”.
În acelaşi an şi în acelaşi număr de revistă îi apare studiul Cronicarii, în care se vădesc preocupările lui de filolog bine informat. El analizează, în scopuri pur didactice, viaţa socială, religioasă şi culturală, descrisă în cronicile moldovenilor Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir şi, dată fiind unitatea de cultură a tuturor românilor, face incursiuni, indispensabile într-o lucrare de sinteză, şi prin cronografia munteană. Crescut din curăţenia sufletească a ţăranilor de la Mihăileni, Eugen Coşeriu consideră că revenirea la „filele îngălbenite ale letopiseţelor” ne va aduce salvarea morală, căci „...tineretul nostru se zbate în ghearele maculaturii pornografice şi ordinare a romanului de aventuri şi a tuturor fascicolelor ieftine, dar veninoase, cu care streinii vor să ne demoralizeze Neamul”.
Observaţiile elevului de liceu despre limba cronicarilor sunt valabile şi azi, deoarece cronicile îşi păstrează prospeţimea şi izul de busuioc din grindă, mirosul de tămâie şi de lumânare din locaşurile sfinte de odinioară. Dintre toţi autorii de cronici şi letopiseţe Coşeriu îl scoate în evidenţă pe Ion Neculce, şi nu-i de mirare, căci Neculce, prin talentul său de scriitor, îi depăşeşte pe toţi cei ce au scris până la el în limba română. Cronicarul moldovean, ne spune Coşeriu, „...are cea mai frumoasă şi mai armonioasă limbă”.
Învăţământul liceal îi oferă lui Eugen şi posibilitatea de a încerca populara îndeletnicire de actor. Fiind elev în clasa a VI-a de liceu, el interpretează rolul titular în dramatizarea „Poveştii lui Harap Alb” de Ion Creangă sub îndrumarea profesorului său Gheorghe Cârţu, cunoscut şi ca autor al unui manual de limbă română. Măştile pentru spectacol au fost confecţionate de Lazăr Dubinovschi, care preda desenul la Liceul „Ion Creangă”.
În această perioadă, pe fâşia de pământ din partea stângă a Nistrului, la care avea să ne alipească „pe cale paşnică” tătucul Stalin, erau în toi teroarea şi vărsarea de sânge. Mii de oameni mai mult sau mai puţin luminaţi deveneau pe nepusă masă „duşmani ai poporului”, zeci de intelectuali modeşti, printre care mulţi basarabeni de-ai noştri, au fost exterminaţi numai pentru faptul că avuseseră îndrăzneala de a fi promovat limba română literară şi alfabetul latin. Au triumfat forţele întunericului de peşteră, care n-au ezitat să dea drept limbă literară „moldoveneasca” lor înfiorătoare, un greţos talmeş-balmeş de cuvinte luate din trei limbi (rusa, ucraineana şi... româna!). Atunci a fost „asasinată” însăşi ideea de creaţie, căci cu o asemenea „limbă” şi într-o astfel de atmosferă, când erai silit să proslăveşti „binefacerile” aduse poporului de un paranoic, nu se putea crea nimic binecuvântat de pronia cerească.
Nu pot să nu fac aici o paralelă cu atmosfera de efervescenţă culturală ce domnea, în această durată de timp, la noi în Basarabia. Era o ambianţă de ridicare spre lumină, de încurajare a talentelor, de cultivare a frumosului. Limba română a moldovenilor basarabeni era grădinărită cu grijă în aşezămintele de învăţământ de toate tipurile, pe care le puteau frecventa toţi copiii acestui ţinut, indiferent de naţionalitatea lor (am avut şi mai avem o mulţime de ucraineni, ruşi, evrei, găgăuzi, bulgari, polonezi – oameni culţi, care au învăţat româna în condiţii fireşti, fiind puşi obiectiv în faţa necesităţii de a o învăţa). Deosebit de populare şi democratice erau şcolile normale, la care umblau să se facă învăţători mai cu seamă fiii de ţărani, cum a fost şi tatăl meu, care străbătea pe jos, în opincuţe şi sumăieş, drumul ce-l ducea la „şcoala de învăţători” din Botoşani şi-l aducea de acolo la Mihăileni, unde lăsase singurei o soră şi un frate mai mic. La licee se făcea, de asemenea, carte bună şi se puneau baze solide pentru dezvoltarea ulterioară a personalităţii. Ne-o spune însuşi E. Coşeriu în mărturisirile lui de peste ani: „Şcoala românească mi-a dat foarte mult. Învăţământul liceal a fost pentru mine de importanţă excepţională. Mi-am dat seama mai târziu, umblând prin multe ţări, chiar dintre cele mai înaintate, şi luând contact cu mulţi oameni, cât de mult ştiam eu din liceu în domeniul istoriei, al literaturii franceze, al limbii şi literaturii latine”.
Comparaţia cu malul stâng al Nistrului se impune de la sine, deoarece falsificatorii autohtoni ai istoriei noastre prezintă lucrurile taman cu susul în jos, arătând că acolo, la moldovenii „malurostânjiinişi” (dau capul că mult încercatul E. Coşeriu va rămâne perplex la vederea unei podoabe lexicale ca aceasta), înfloreau cum nu s-a mai văzut limba, literatura şi arta, în timp ce aici, în Basarabia ocupată de „boiero-români” (altă „creaţie” lingvistică), analfabetismul era de aproape sută la sută, nu existau biblioteci publice, cultura naţională (moştenită de la... ţar!) degrada în ritm rapid, iar românii mai că nu-i mâncau de vii pe basarabenii care se încăpăţânau să nu înveţe româna, adică... propria lor limbă.
În anul 1938, când Eugen Coşeriu debuta în Crenguţa cu versuri, proză, critică şi traduceri din Horaţiu, el nu avea de unde să ştie că, de fapt, potrivit „concepţiei” savanţilor închipuiţi de dincolo de Nistru, „trădase” limba strămoşilor săi şi îmbrăţişase o limbă „străină”. Voi reproduce doar trei secvenţe poetice din poemul în metru antic Vers de noapte al elevului Coşeriu, ca să se vadă cât de „periculoasă” este limba română cu care sperie lumea mancurţii de toate speciile:
Plouă încet diamante pe razele
lunii de aur,
Cântă păsări în crâng;
flori stau s-adoarmă tăcut...
Ape s-azvârl în prăpăstii,
sărind peste stânci furtunoase,
Iar jos în vale aleargă pe prund,
se-nconvoaie sub maluri...
Vântul şopteşte poveşti cu haiduci
feţi frumoşi, zmei şi zâne...
În frământatele noastre vremuri, când apare cerinţa imperioasă a revenirii cu râvnă către veşnicele valori general-umane, au o semnificaţie deosebită ideile moralizatoare ale lui Eugen Coşeriu. În eseul său Necesitatea credinţei pentru viaţa sufletească, apărut în aceeaşi Crenguţă, moralistul însetat de cunoaşterea adevărului porneşte pe drumul aflării unui Dumnezeu dizolvat nu atât în sufletul nostru, cât în totul unitar şi coerent al naturii, considerând că spiritul omului „...are nevoie de Divinitate ca de o hrană sufletească de care nu se poate lipsi cum nu se poate lipsi de hrana cea materială”.
În toamna anului 1939 Eugen Coşeriu se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, romantica urbe care mai păstra în parfumul teilor nimbul de lumină al marilor înaintaşi Mihai Eminescu şi Ion Creangă, leagănul unei intense vieţi spirituale, din care s-au înfruptat sute de basarabeni, zburătăciţi mai apoi ca fluturii – care către apus, unde şi-au păstrat zilele şi au găsit un mediu de cultură şi de omenie, plătind, desigur, inevitabilul tribut de pelin al înstrăinaţilor de ţară, – care către răsărit, în infernul stăpânit de „părintele tuturor popoarelor”, unde îi aştepta cea mai crâncenă înjosire a demnităţii umane şi simfonia macabră a pocnetelor de pistol.
În revistele ieşene Cuget moldovenesc, Arhiva, Revista critică, dar mai ales în Jurnalul literar, studentul E. Coşeriu găseşte un mediu foarte prielnic valorificării multiplelor sale aptitudini.
Din „inteligenţa ardentă” a tânărului mihăilenean se revarsă ca din cornul abundenţei versuri, material folcloric, eseuri, studii de lexicologie şi articole de limbă, acestea din urmă anunţându-l pe lingvistul care avea să culeagă laurii celebrităţii.
Versurile lui – Cerc larg, Rondelul corăbiei ce vine dinspre nord, Voia ta, Basm, Plâns etc. sunt de un suav ton elegiac şi poartă amprenta de nostalgie a stihurilor eminesciene. Tristeţile juvenile ale eului liric, nuanţele melancolice ale vârstei vădesc existenţa voit dramatizată a poetului „rănit ca o carte cu filele rupte”. Limbajul său poetic şi prospeţimea figurilor de stil („vorbe de iască”, „m-au zăpezit amintirile”, „mormânt de apă cerbii adapă” etc.) pun în evidenţă frumuseţile limbii române, farmecul graiului din satul natal, această aşezare de oameni harnici şi înţelepţi, care i-au dăruit zestre de minte şi suflet pe toată viaţa.
Un lucru demn de remarcat este că studentul Eugen Coşeriu a publicat în Jurnalul literar şi o poezie în limba... latină. Este vorba de poezia Revelatio, scrisă la îndemnul lui George Călinescu, din care voi reproduce un fragment spre a se vedea că nici latina nu-i de speriat. Cu un pic de efort, cititorul nostru, chiar neiniţiat în tainele limbii lui Vergiliu, va sesiza unele afinităţi de sens şi, cum spunea Călinescu, „melancolia eminesciană în vers latin”:
Super tecta et dolores,
Super templa et amores,
Ingens flamma cecidit,
Mihi verbum redidit...
În studiul Limbă şi folclor din Basarabia, apărut în Revista critică, Eugen Coşeriu dă dovadă de interes pentru valorificarea patrimoniului popular, cercetând în plan lingvistic şi explicând, în comparaţie cu fenomenele similare ale altor popoare, obiceiuri, superstiţii, eresuri şi descântece culese din satul Mihăileni.
Un studiu de certă valoare ştiinţifică este Material lingvistic basarabean, publicat în revista Arhiva. Scris pe baza unor fapte de limbă adunate de la oamenii din acelaşi sat, acest studiu este însoţit de un glosar în care se explică semnificaţia vocabulelor ce definesc bolile, dereglările fiziologice, culorile, felurile de îmbrăcăminte de la ţară.
Dar pasiunea cea mare a tânărului Coşeriu erau limbile, pe care le învăţa „în serie” pentru a putea savura în original frumuseţile literaturii universale şi pentru a cunoaşte mai bine viaţa popoarelor. La Bălţi şi la Iaşi îşi însuşeşte limbile franceză, germană, latină, greacă şi îşi îndreaptă privirile asupra limbilor slave, în special asupra polonezei. La Roma studiază temeinic toate limbile slave şi toate limbile romanice, adăugându-le persana, turca, albaneza, maghiara, suedeza etc. La Montevideo, pentru a se desăvârşi ca specialist în lingvistica generală şi teoretică, studiază limbile amerindiene. Circulă tot felul de legende în legătură cu calităţile de poliglot ale savantului Eugen Coşeriu. Se spune, de pildă, că dumnealui răspunde totdeauna în limba în care este întrebat, chiar dacă este întrebat în suahili.
Studenţii ieşeni aveau o vorbă pe cât de hazlie, pe atât de amară: „Se hrăneşte cu mure şi cu Critica raţiunii pure”. Amarul acestei vorbe l-a răzbit, în cele din urmă, pe Eugen, fiul ţăranilor Ion şi Zinovia Coşeriu, „ortodocşi cu întâia cununie” din Mihăileni. Trebuie să vă spun că părinţii lui, întreţinând la învăţătură şi o fiică, Iulia, şi neavând vreo avere cât de cât îndestulătoare, duceau o viaţă destul de grea, care nu se putea să nu se răsfrângă şi asupra studentului Eugen (cu atât mai mult cu cât acesta da mai toţi banii pe cărţi). Aşa se face că după un an de studii (1939-1940) Eugen Coşeriu solicită decanului facultăţii o bursă pentru Italia. Din cererea respectivă desprind cel mai semnificativ pasaj: „...cu onoare vin a vă ruga să binevoiţi a dispune să mi se acorde o bursă de studii, întrucât, starea materială fiindu-mi cu totul slabă, întreţinerea la Universitate mi-ar fi imposibilă fără acest ajutor”.
Faptul că Eugen cerea o bursă de studii în Italia mă face să presupun că cetatea universitară de la Iaşi era prea strâmtă pentru el, chiar şi cu profesori de talia lui I. Iordan, G. Călinescu, P. Caraman, D. Găzdaru şi alţii asemenea. Adevărul este, cred eu, că Eugen, având o neostoită sete de cunoaştere şi aptitudini excepţionale pentru limbi străine, aspira de pe atunci spre un ideal urmărit cu perseverenţă, spre culmile cele mai înalte ale ştiinţei. Unul dintre cei care l-au ajutat să-şi îndeplinească visul a fost distinsul savant I. Iordan, care ne mărturiseşte acest lucru în Memoriile sale: „Pot aminti, deşi mi-a fost student numai un an şi câteva luni, pe Eugen Coşeriu, unul dintre marii lingvişti ai lumii, care, înscris la Facultatea de Litere în toamna anului 1939, cu gândul de a se forma ca istoric şi critic literar, şi-a schimbat preferinţele, după propria-i afirmaţie, sub influenţa mea”.
Oricum, în următorul an academic (1940-1941) studentul Eugen Coşeriu îşi continuă învăţătura la Universitatea din Roma, unde studiază limba şi literatura bulgară, filologia slavă, limba şi literatura română, filologia romanică, istoria limbii italiene şi alte materii înalte. La Roma susţine prima sa lucrare de doctorat, intitulată „Problema influenţei poeziei epice franceze şi italiene asupra poeziei epice populare a slavilor de sud”, iar la Milano, unde a studiat filozofia, obţine cel de-al doilea titlu de doctor cu lucrarea „Dezvoltarea ideilor estetice în România”. Mediul italian i-a stimulat la maximum voinţa de a înlătura unele lacune care împiedicau formarea lui ca teoretician. Tânărul savant alcătuieşte o Antologie a poeziei suedeze, o Antologie a nuvelei bulgare şi o Antologie a poeziei lirice moderne croate, care, din păcate, au rămas netipărite. Tot în Italia publică lucrările: Glotologia şi marxismul, Limba lui Ion Barbu etc. „Aparţin mediului lingvistic italian”, avea să spună, mai târziu, savantul.
După o şedere de mare folos (pentru el şi pentru societate) la Roma, Padova şi Milano, Eugen Coşeriu pleacă în 1950 la Montevideo (Uruguay). La Universitatea din Montevideo, ca profesor şi ca director al Departamentului de Lingvistică, „colonistul european” (cum figura el în scripte) predă o multitudine de discipline – estetica, filozofia limbajului, lingvistica generală, romanistica, latina, istoria limbii spaniole ş.a.
În 1963 Eugen Coşeriu se reîntoarce în Europa şi se stabileşte în Republica Federală Germania, care ieşise din dezastrul războiului şi trecea printr-o mare criză de cadre. Se angajează la Universitatea din Tübingen, unde a activat până la sfârşitul vieţii în calitate de şef al catedrei de filologie romanică şi lingvistică generală. Ca savant de prestigiu (unii admiratori nu se sfiesc să-i atribuie calificativul de „geniu”), profesorul Coşeriu a adus contribuţii inestimabile pe tărâmul structuralismului şi al filozofiei limbajului, este doldora de lucrări teoretice profunde, pe care le citează oamenii de ştiinţă din întreaga lume.
În 1952, la numai 31 de ani, îi apărea lucrarea Sistem, normă şi vorbire, care i-a adus atât de timpuriu celebritatea, în 1958 vede lumina tiparului tratatul Sincronie, diacronie şi istorie, în 1962 – Teoria limbajului şi lingvistica generală, în 1964 – Pentru o semantică diacronică structurală, în 1970 şi 1972 – Istoria filozofiei limbii (2 vol.).
Toate acestea constituie doar o parte infimă a operelor sale...
Cu prilejul împlinirii vârstei de şaizeci de ani, strălucitul om de ştiinţă Eugen Coşeriu este sărbătorit la Universitatea din Tübingen, unde le împărtăşeşte celor tineri din comoara cunoştinţelor sale (ca profesor, a crescut pentru diferite ţări numeroşi specialişti în lingvistică şi filologie), este omagiat în Japonia, în Peninsula Pirineică şi în multe capitale din Europa şi America Latină. El culege florile de recunoştinţă pe care i le-au închinat discipoli, prieteni şi colegi din toate continentele: la Madrid, Berlin şi New York apare în cinstea lui un monumental Omagiu, în cinci volume, sub genericul Logos Semantikos. Studia Linguistica in honorem Eugenio Coseriu. Această lucrare colectivă este contribuţia de spirit a unei pleiade din 198 de lingvişti care, în linii mari, şi-au axat erudiţia pe conceptele teoretice coşeriene, dezbătând probleme de istorie a filozofiei şi a lingvisticii (vol. I), de teorie şi filozofie a limbii (vol. II), de semantică (vol. III), de gramatică (vol. IV), de istorie şi arhitectură a limbilor (vol. V).
Preţuit şi omagiat pe toate meridianele globului pământesc, Eugen Coşeriu trebuia să fie sărbătorit şi la Universitatea din Iaşi, unde şi-a început studiile superioare, însă colocviul programat acolo, şi la care îşi anunţaseră prezenţa peste o sută de savanţi din toată lumea, n-a mai avut loc. O parte din referatele ce urmau să fie ţinute la Iaşi au fost înmănuncheate de către cunoscutul savant Paul Miron (Freiburg, R.F.G.) într-un volum omagial Dacoromania (N 5, 1979-1980).
Omenia elementară a unui stat civilizat ar fi condus – şi în republica noastră – la unele manifestări jubiliare (poate că mai de amploare decât oriunde) în onoarea basarabeanului care a purtat făclia ştiinţei prin toate colţurile lumii. Guvernul nostru, la iniţiativa lingviştilor, era dator să organizeze festivităţi la Mihăileni, la Bălţi şi la Chişinău, invitându-l, bineînţeles, şi pe marele sărbătorit. N-a făcut-o din simplul considerent că echipa guvernamentală de la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80 avea o alergie pronunţată la tot ce-i românesc şi din motivul că ea îşi mângâia auzul cu cântarea de darabană a unor succese închipuite şi nu ştia (nu voia să ştie!) că există peste hotare basarabeni de înaltă cultură, fugiţi de urgia stalinistă, care, dacă ar fi rămas aici şi dacă ar fi scăpat de glontele enkavedeului (în popor – „încăividé”), ar fi pus umărul la făurirea unor succese adevărate şi de mare priinţă poporului. Politica antinaţională a multor guvernanţi, pentru care istoria Moldovei nu este decât o părticică (şi ea falsificată) a istoriei Rusiei, iar lingvistica moldovenească purcede din capul conceptual incalificabil al unor pseudosavanţi ostili propriei lor limbi, această politică, zic, a făcut ca numele lui Eugen Coşeriu să rămână aproape necunoscut nu numai la Bălţi, dar şi în satul său natal.
Proverbiala secretomanie îi poate face pe unii să-mi ceară socoteală pentru aceste „dezvăluiri”. La ce bun, adică, să afle savantul de renume modul în care a fost tratat, în ţara lui de baştină, în perioada „socialismului dezvoltat?” Să fie pe pace vigilenţii, Eugen Coşeriu cunoaşte din surse sigure nenorocirile ce s-au abătut asupra noastră şi nici nu se putea aştepta la un alt soi de tratament. Oare nu este demnă de încredere sursa principală şi directă – comunicările „ştiinţifice” ale unor savanţi moldoveni vânduţi, care se făleau pe la simpozioanele romaniştilor din lume, fără să roşească în faţa compatriotului lor, cu istorica neghiobie a unei limbi noi, nici tu slavă, nici tu romanică? Oare să nu fi aflat Coşeriu de jalnica existenţă a Лежий Советулуй Супрем а Республиший Советише Социалисте Молдовенешть дин 10 февраль 1941 «Деспре трешеря скрисулуй молдовенеск ла алфавиту рус»?
Prin această metamorfoză forţată, prin această fărădelege tipic stalinistă, care „legifera”, în afara oricărei înţelegeri umane, existenţa unei limbi moldoveneşti „sinestătătornice” şi condamna la pieire limba română, fuseseră programate cu mişelească intenţie călcarea în picioare a demnităţii naţionale, păcatul de neiertat al renegării de frate şi distrugerea culturii clădite cu atâta trudă de moşii şi strămoşii noştri.
Astăzi îl putem bucura pe Eugen Coşeriu cu informarea că, în sfârşit, după aproape cinci decenii de încleştare pe viaţă şi pe moarte cu tot felul de vârcolaci, sub presiunea intelectualilor progresişti, susţinuţi cu entuziasm de masele largi populare, această odioasă „lege” e declarată – oficial – drept nulă şi neavenită. S-a confirmat în cele din urmă adevărul că dovezile asupriţilor sunt, în general, mai puternice decât cele ale asupritorilor, întrucât primii îşi oblojesc rănile cu leacuri din spiţeria umanului, pe când cei ce se cred mari şi tari năvălesc cu „argumente” din arsenalul inumanului.
A suferit un eşec lamentabil încercarea mârşavă de a orienta populaţia basarabeană spre o exprimare haotică, spre un limbaj amestecat, spre „cu cât mai rău, cu atât mai bine”. A fost înlăturată, în principiu, o stare de lucruri, aş zice, preistorică, o ruşine naţională, un „moft” deloc inofensiv, care a dus de-a lungul anilor la deznaţionalizarea parţială a poporului, la deformarea conştiinţei de limbă şi de neam a unui mare număr de oameni, la nimicirea multor destine umane. A triumfat limba română – sfântul grai al lui Eminescu şi Caragiale, al lui Creangă şi Sadoveanu. A triumfat deocamdată pentru un cerc de oameni culţi şi oneşti, fiindcă mai avem destui răuvoitori sau ignoranţi care nu pot ori nu vor să înţeleagă un lucru elementar – că Eminescu n-a fost scamator să scrie cu dreapta româneşte şi cu stânga moldoveneşte şi că basarabenii nu mai sunt chiar atât de geniali să înveţe într-o singură noapte (27 spre 28 iunie 1940) o limbă cu totul nouă – „moldoveneasca”.
Îi destăinuiesc toate acestea consăteanului meu nu pentru că nu le-ar cunoaşte, ci pentru a-i da putinţa de a pătrunde întreaga tragedie a limbii, culturii şi istoriei acestui popor. Cum spunea un bătrân filozof din antichitate: „Nu plânge, nu râde, ci caută să înţelegi”.
Prezentul eseu are deosebitul merit de a-l fi readus acasă, în Basarabia, pentru prima dată, în perioada postbelică, pe Eugen Coşeriu.
Plăsmuită într-o vreme de răscruce pentru românii basarabeni, această emoţionantă scriere a dlui V. Mândâcanu a fost publicată în revista Orizontul, nr. 9 din 1989 – practic, concomitent cu istorica Mare Adunare Naţională de la Chişinău şi cu adoptarea în Moldova a legislaţiei lingvistice.
Mai e de reţinut un detaliu semnificativ: deşi pe atunci Orizontul, ca şi alte publicaţii basarabene, se tipărea încă în grafie chirilică, prin grija redactorului-şef al revistei, scriitorul Victor Dumbrăveanu, acest eseu consacrat lui Eugen Coşeriu a apărut cu litere latine...