La o aniversară
Pentru tiparLa 27 iulie 1981 Eugenio Coşeriu a împlinit 60 de ani. Sărbătorit în Germania, la Tübingen, de străvechea universitate de pe malul Neckarului, unde predă, sărbătorit în Japonia şi în Iviria, ca şi în diferite capitale ale Americii Latine, domnia sa dovedeşte că ocupă un loc de frunte în lingvistica de astăzi, mai mult chiar, după cum spune elevul său Trabant, „este unul dintre iniţiatorii cei mai importanţi al deosebitului interes actual pentru istoria disciplinii pe care o reprezintă”. O mărturisesc şi cele cinci volume omagiale – Logos Semanticos – oferite de numeroşii săi învăţăcei şi prieteni. La Universitatea din Iaşi, unde Coşeriu şi-a început anii de ucenicie, trebuia să se ţină un colocviu la care se anunţaseră peste 100 de savanţi străini, dar nu s-a mai ţinut. Câteva din contribuţiile de acolo, câte au mai rămas, le publicăm în acest volum*, cinstind întârziat dar cu neschimbată fervoare personalitatea fiului meleagurilor româneşti.
Despre opera lui Coşeriu s-au scris sute de lucrări, despre viaţa lui nu o să se scrie niciodată tot. Dar privit din acest capăt de lume, unde a văzut lumina zilei, drumul învăţatului îndeamnă la tot felul de întrebări şi urneşte pârghiile feluritelor înţelepciuni şi eresuri în care ne-am zidit.
Os de plugar şi cimotie de vlădică, Eugeniu din anii copilăriei s-a deosebit, după mărturiile consătenilor şi după trebuinţele legendei, de frăţânii săi de joacă numai prin aceea că se impunea întotdeauna drept căpetenie şi imbold. Strămoşii descinseseră, cum dovedeşte istoricul ieşean I. Caproşu, din îndepărtata Transilvanie, precum cândva, luminătorul acelor plaiuri, Gabriel Bănulescu-Bodoni, dar se solidarizaseră cu lumea de codru şi câmp, cu ritmul iernilor grele şi al verilor mănoase, pe traiectoria terestră păzită din cer de Calea Lactee, numită aici în fel şi chip, deschisă între mişcătoarele sălaşuri tătăreşti şi burgurile neclintiţilor Carpaţi.
Învăţătorul satului îl descoperă din primele ore ale abecedarului şi se pricepe să-i capteze îndârjirea din sânge spre carte. Multă vreme, în anii adolescenţei, lupta aceasta în adâncirea de sine i-a primejduit ascensiunea. Înzestrat cu o hipersensibilitate istorică, caracteristică locuitorilor din ţinuturi mărginaşe, învăţat de înţelepciunea satului să presimtă în fiecare dimineaţă ce ascunde binefăcătorul soare în orice răsărit, Coşeriu a optat pentru drumul ce i-l arătase dascălul, a optat pentru propria-i stea care i se desluşea şi cu care se împrietenise. Ispita celuilalt pol, care l-ar fi dus spre mormântul unui Hâncu, cine ştie în ce stepă fără nume, s-a sublimat într-o bună rânduială gospodărească a posibilului. Neadulând viciul sofisticării, un „Nu” ca acela al junelui „Saint-Savien” Ionesco, ar fi devenit pentru Coşeriu o tragedie fără izbăvire.
Câteva imagini dintre Mihăilenii copilăriei şi Bălţii liceului ni-l înfăţişează conducând treieratul grânelor, împărţind tainul lucrătorilor pe arie sau strălucind în cenacle literare, redacţii de reviste şi adunări şcolăreşti, totdeauna printre premiaţi.
Una din cele mai solide componente ale carierei savantului a fost liceul românesc. Liceul l-a format. O spune chiar el într-un interviu acordat lui N. Saramandu şi publicat în revista „Cronica” din Iaşi. „Şcoala românească mi-a dat foarte mult. Învăţământul liceal a fost pentru mine de importanţă excepţională. Mi-am dat seama mai târziu, umblând prin multe ţări, chiar dintre cele mai înaintate, şi luând contact cu mulţi oameni, cât de mult ştiam eu din liceu... ”. Câţi ar mai putea spune acelaşi lucru?
Arhivele universităţii din Iaşi mai păstrează câteva lucrări strălucite ale tânărului student, cu care mai apoi, foştii lui profesori au început să se mândrească. Îl aflăm printre colaboratorii „Arhivei” şi ai „Jurnalului literar”. Un stipendiu italian îl salvează la timpul cuvenit de participarea la groaznicele prăbuşiri ce-şi întindeau umbra spre acele părţi de lume. În Italia, nu se mulţumeşte să supravieţuiască doar, ci îşi clădeşte, piatră cu piatră, edificiul ascensiunii. Nu anecdotica diferitelor profesiuni exersate aici fascinează, cât tenacitatea fidelităţii faţă de propria-i stea. Norocul devine, ca în antichitate, o virtute. Emigrantul de mai târziu spre lumea nouă n-are nimic din umanitatea tragică a unui Charles Chaplin; ni-l închipuim, din contră, cum purta în conştiinţa sa peceţile imperiale ale lui Cezar, admonestând luntraşul ce-l ducea către glorie. La Montevideo, în veşmânt de colonist european, descarcă generos coşurile cu înţelepciune agonisite în Italia. Cele patru catedre universitare pe care le-a onorat acolo au slujit desigur patriei care i-a dat o identitate civică formală dar i-au încheiat şi postamentul de pe care a păşit în elita lingviştilor lumii. Apoi s-a întors în Europa. Stabilirea în Germania n-a fost o întâmplare ci o tot atât de chibzuită concluzie a dialogului cu steaua sa. În limbajul strămoşilor descălecând cândva, la Mihăileni, s-ar putea spune, aici era de arat, de semănat, aici era de trudit astfel ca secerişul să fie o dreaptă şi cinstită recompensă. Bătrânii cetăţii se stinseseră sau nu depăşiseră neliniştea eliberării din izolare, pe cei mai mulţi dintre moştenitori îi împrăştiase războiul dincoace sau dincolo de moarte. Lipseau marii învăţători care ar fi putut înnoda firele răvăşite ale trecutului. Coşeriu a venit şi a rămas. Or fi existat şi tentaţiile academice ale intrării dintr-o dată într-un areopag nesmintit de cutremure, altundeva. Dar acolo, între măştile celebrităţii, cetăţeanul uruguaian imigrat, nu ar fi gustat deliciile pulsului din palmele bătătorite şi nici lumina asfinţitului peste ţarina sa, în rod.
Într-o ţară cultural descentralizată, fiecare universitate mai păstrează farmecul medieval al unei lumi mici, de provincie, în care evadările se produc ca la Fălticeni, fie în spirit, fie în nimic. Deşi, ca nimeni altul, îmbiat să preia alte catedre, în alte centre universitare, Coşeriu a rămas printre robotnicii suabi de la Tübingen, de unde călătoreşte enorm şi unde se întoarce neclintit.
Episodul americo-latin rămâne totuşi nedesluşit. A fost o strategie a traiectoriei individuale sau izbucnirea unei spaime, când continentul nostru părea sfârşit?
Şi fiindcă volumul acesta omagial ia fiinţă pe pământul care l-a născut, se cuvine întrebarea despre partea românească în destinul savantului sărbătorit. Singurul răspuns clar e că a plecat de aici. Contribuţiile sale la filologia românească pot fi găsite în bogata-i bibliografie. Cine îl cunoaşte mai bine, va putea relata într-adevăr, că toată fizionomia maestrului se luminează de o rară căldură interioară, când descoperă frumuseţi literare de la Ion Barbu la Ştefan Bănulescu, că, discutând probleme de limbă românească, e posedat de o pasiune tinerească în care pierde ceasuri şi chiar zile de studiu, altcum economicos organizate. Cândva, când trecerea timpului va măsura lumina necesară asupra vieţii şi operei lui Coşeriu, se vor putea face analize mai izbutite asupra locului său între români. Se va descoperi că a refuzat să creadă în cuvântul cronicăresc: „nu sunt vremurile sub cârma omului”, după cum nu a acceptat profesiunea de contemplator al istoriei, în care toate se rezolvă de la sine, ca într-o dumbravă a veşnicei reîntoarceri. Mai apropiat de Cantemir care zicea: „Înţelepţii întâi nevoia şi apoi treaba caută”, va fi cercetat în primul rând ca filozof. Dar verigile de rudenie cele mai strânse se vor afla într-o exegeză a operei sale în legătură cu opera unui alt genial om de cultură român, în legătură cu marele joc secund barbian, în care miezul luminos al gândirii este dublat de o ţesătură extraordinar de armonios închegată a enunţului, în care „focul” şi „umbra” sa, întregindu-se în continua mişcare, par că îşi revendică reciproc prioritatea. Astfel şi în lingvistică, unde, între funcţionalismul elveţian şi formalismul rus, Coşeriu a deschis noi drumuri, locul savantului va putea primi cu sau fără voia domniei sale partea de cer românească.
* Dacoromania, vol 5, 1979-1980, Hommage au Professeur Eugenio Coseriu. Herausgegeben von Paul Miron (nota red.)