Eugenio Coseriu, teoretician al limbajului şi istoric al lingvisticii
Pentru tipar;)
Din punct de vedere didactic, Eugenio Coseriu este romanist, unul dintre cei mai iluştri ai zilelor noastre. Şi-a început activitatea profesională în urmă cu 30 de ani, la Universitatea din Montevideo, de unde, după mulţi ani, revine în Europa. De destul de mult timp predă la Tübingen, ca şef al Catedrei de Filologie romanică. “Romanismul” său – îmi cer scuze pentru această... creaţie – a fost recunoscut, ca să zic aşa, oficial, la ultimul Congres al romaniştilor (Rio de Janeiro, 1977), unde a fost ales vicepreşedinte al Biroului Societăţii de Lingvistică Romanică. În 1980, devine preşedintele acestei societăţi.
În ceea ce priveşte lucrările sale ştiinţifice, este lesne de constatat că cea mai mare parte a faptelor folosite în studiile sale aparţine limbilor romanice. Pe acestea le cunoaşte în majoritate, chiar practic, pentru că le vorbeşte curent şi cu o uşurinţă surprinzătoare.
Totuşi, cercetările sale arată foarte clar, chiar şi unui lector mai puţin avizat, că ceea ce îl interesează nu sînt faptele pe care le invocă, nici relaţiile dintre ele considerate din punctul de vedere al lingvisticii romanice, istorice sau descriptive, ci semnificaţia lor teoretică, posibilitatea de a le integra într-o viziune de ansamblu, care să-i permită să-şi dea seama de caracteristicile generale ale limbajului uman şi de esenţa acestuia, făcînd abstracţie de forma concretă, reală, pe care o are în timp şi în spaţiu. Sau, pentru a simplifica lucrurile, Eugenio Coseriu, face lingvistică generală cu fapte din limbile romanice. În multe cazuri, faptele de limbă sînt puţin numeroase sau aproape absente.
Este vorba, în cazul său, cred, de o predispoziţie nativă. Această ipoteză este confirmată teoretic de constatarea faptului că oamenii care s-au remarcat de-a lungul vieţii lor prin realizări de mare valoare au avut ceea ce psihologii numesc «vocaţia meseriei», adeseori verificată în plan concret. În cazul lui Eugenio Coseriu – mă refer la el pentru că este cel care constituie obiectul discuţiei – trebuie invocat încă un lucru, de asemenea foarte important. El posedă o excelentă formaţie filosofică propriu-zisă. La Roma, a urmat cursuri, cu toate “anexele” lor, nu numai de filologie ci şi de filosofie. Deşi sînt foarte departe de această disciplină, recunosc, de mult timp, că o anumită pregătire filosofică este absolut necesară unui lingvist, mai ales cînd abordează probleme de lingvistică generală. Respectul şi admiraţia mea pentru marii lingvişti de astăzi şi de altădată sînt nelimitate, trebuie să mărturisesc cu toată obiectivitatea şi toată sinceritatea că, dacă n-au atins întotdeauna punctul culminant în plan teoretic în lucrările lor consacrate lingvisticii generale, este din cauza formaţiei lor exclusiv profesionale, mai mult sau mai puţin “tehnice” în sensul bun al termenului. Eugenio Coseriu ocupă un loc distinct printre ei datorită chiar acestei formaţii filosofice. Trebuie adăugat încă un lucru pentru completarea acestei schiţe a personalităţii sale ştiinţifice. Luciditatea sa, raţionamentul său îl împiedică să se piardă în speculaţii străine lingvisticii considerată ca disciplină autonomă, în maniera, de exemplu, cîtorva continuatori tardivi ai lui W. von Humboldt, “neoromantici” după calificarea proprie.
Caracteristica principală a concepţiei lui Eugenio Coseriu este, după mine, eclectismul, în înţelesul elevat al acestui termen. Formaţia sa iniţială, care este foarte temeinică aparţine aproape în întregime lingvisticii tradiţionale şi constă în acumularea şi asimilarea a tot ceea ce constituie valoarea capodoperelor disciplinei noastre. Această formaţie iniţială a lingvistului s-a dezvoltat prin forţa împrejurărilor cu timpul, graţie activităţii sale bogate şi variate în sensul că volumul de cunoştinţe a crescut neîncetat. Sub acest aspect lucrările sale produc o impresie covîrşitoare, chiar asupra unui lector avizat, anume prin bogăţia şi varietatea lor rar întîlnite în lingvistica actuală. Dar, spre deosebire de marea parte a “tradiţionaliştilor”, el a urmărit, cu interes şi de foarte aproape, activitatea “modernilor”, trăgînd din lucrările lor profitul pe care spiritul lui critic foarte ascuţit şi capacitatea de a face distincţia necesară între “adevărat” şi “fals” i-au permis-o. Trebuie adăugat că Eugenio Coseriu este cu siguranţă cel mai erudit dintre toţi lingviştii contemporani, erudiţia lui fiind de ordin teoretic şi practic. Vreau să spun că el cunoaşte atît diversele concepţii, doctrine etc., cît şi un volum substanţial de fapte aparţinînd multor limbi. Tocmai în acest sens trebuie interpretat “eclectismul” său.
Rebecca Posner a găsit – sper că ea l-a găsit – un termen mai adecvat, cel de “neotradiţionalism”. Eugenio Coseriu este într-adevăr un neotradiţionalist, adică un lingvist tradiţionalist, ceea ce vrea să spună, după părerea mea, un specialist foarte documentat sub toate aspectele activităţii sale ştiinţifice, şi, în acelaşi timp, un “modernist”, destul de moderat, care acceptă foarte multe teorii ale lingvisticii actuale, inovaţiile într-adevăr apte să facă să progreseze disciplina noastră.
Neotradiţionalismul semnifică, înainte de toate, excluderea extremelor, sau – cum am mai spus-o în raportul meu prezentat la Congresul romaniştilor de la Madrid, 1965 – o “coexistenţă paşnică” a tradiţiei şi “modernităţii”. (Pledam pentru această atitudine). Un exemplu strălucit, şi totodată convingător în acest sens – numai unul printre atîtea altele la Eugenio Coseriu – este modul în care conciliază diacronia “moderniştilor” şi sincronia, considerate în unanimitate de «modernişti» extreme asemenea „duşmanilor de moarte”. El se exprimă astfel (nu e vorba de un citat propriu-zis care nu mi se pare necesar): «Limba se constituie diacronic şi funcţionează sincronic». Această formulă lapidară implică unitatea dialectică între cele două aspecte ale vieţii unei limbi; fiecare dintre ele este, la rîndul său, cauza şi efectul celuilalt.
Mă voi opri puţin asupra altei idei, de asemenea foarte importantă, care clarifică şi aprofundează raportul existent între “limbă” şi “vorbire” (conform terminologiei saussuriene). În ceea ce priveşte originea acestei idei, ea nu aparţine lui Eugenio Coseriu, dar el este cel care a dezvoltat-o şi a pus în lumină importanţa excepţională a perspectivei sale pentru cunoaşterea exactă şi precisă a esenţei intime a limbajului uman. Este vorba de “normă”, considerată ca o etapă intermediară între “limbă” şi “vorbire”, mai abstractă decît aceasta din urmă – care este în întregime concretă, am putea spune chiar materială – şi mai puţin „abstractă” decît “langue”. Inovaţiile lingvistice apar în “parole”, dar, pentru a fi admise de “langue”, au nevoie de un “laisser-passer” sau de un “sauf-conduit” pe care îl acordă “norma”.
Ca istoric al lingvisticii, Eugenio Coseriu, urmăreşte, înainte de toate, aspectul teoretic al operelor care au contribuit sau au putut contribui la progresul disciplinei noastre. Adică el procedează, în ceea ce priveşte prezentarea şi evaluarea acestor contribuţii, în calitatea sa principală, aceea de teoretician al limbajului. Rezultatele cercetărilor sale în acest domeniu sînt într-adevăr excepţionale prin semnificaţia lor. “Inovaţiile” cele mai importante ale lingvisticii moderne, care începe cu Ferdinand de Saussure, pot fi întîlnite frecvent, dacă nu întotdeauna, la predecesori uneori foarte îndepărtaţi în timp şi care nu erau decît în mod excepţional lingvişti.
Dau cîteva exemple în ceea ce urmează: ideea arbitrariului semnului lingvistic, pe care o atribuim în general lui Saussure, există la Aristotel. Demonstraţia ei este făcută într-un studiu de aproape 50 de pagini publicat în 1967 (v. E. Coseriu, Tradicíon y novedad en la ciencia del lenguaje, Madrid, 1977, p. 13-59, cu o anexă polemică). Situaţia se prezintă similar şi în ceea ce priveşte distincţia “limbă” şi “vorbire”, cu o consecinţă foarte importantă, care este preferinţa pentru cercetările sincronice (cf. Georg von der Gabelunz y la lingüística sincrónica, op. cit., p. 200-250.).
Trebuie să afirm, pentru a evita o neînţelegere, că Eugenio Coseriu nu minimalizează deloc valoarea şi meritele marelui lingvist genovez (v. de exemplu, op. cit., p. 230-231). Tipologia lingvistică, ea însăşi creaţie indiscutabilă a lui W. von Humboldt, are un «predecesor» destul de modest dar real în filosoful englez Adam Smith (v. p. 117-130).
Toate aceste constatări sînt foarte importante pentru cunoaşterea obiectivă, adică ştiinţifică, a istoriei ideologice a disciplinei noastre. Eugenio Coseriu are tot respectul şi toată admiraţia pentru marile personalităţi ale lingvisticii, şi trebuie să judecăm atitudinea sa ţinînd cont nu de tonul, aproape întotdeauna polemic, al cercetărilor sale, ci de fondul lor, care graţie unei documentări exhaustive şi unei logici de fier, este de primă importanţă. Severitatea sa, cu frecvente nuanţe de înverşunare, este dirijată în realitate împotriva multor “modernişti” actuali, care ignoră, fără să vrea sau fără s-o ştie, contribuţia predecesorilor şi “descoperă” fără încetare America.
Din ceea ce am spus pînă aici reiese foarte clar, pentru mine cel puţin, că, între lingviştii contemporani, cel mai indicat să elaboreze un Tratat de lingvistică generală şi o Istorie a disciplinei noastre este Eugenio Coseriu. Le aştept, pe amîndouă, în speranţa că voi putea profita de ele, în pofida vîrstei.
Traducere din franceză de Cristina Varga, din volumul
“Logos semantikós. Studia linguistica in honorem Eugenio Coseriu”,
Berlin–New York–Madrid, 1981.