Unitate lingvistică – unitate naţională
Aş vrea să dedic aceste cuvinte mai întîi memoriei aceluia care a fost un mare promotor şi apărător al limbii române în Republica Moldova, fratelui nostru Dumeniuk şi, în acelaşi timp, intelectualilor, poeţilor, scriitorilor din Basarabia, care au redeşteptat poporul, cel puţin cît priveşte substanţa limbii, dacă nu şi numele limbii, pe care acum îl vedem din nou în pericol.
* * *
Într-o conferinţă despre poeţi, ca fiind conştiinţa morală a unei naţiuni, spuneam tocmai că Platon îi exclude pe poeţi din statul său ideal bazat pe unitatea reciprocă. Nu i-ar fi exclus dacă ar fi trăit în Republica Moldova, ci, dimpotrivă, i-ar fi considerat ca fondatori ai statului şi ca fondatori ai republicii, ai republicii ideale, fiindcă republica e fundată prin limbă, statul e fundat prin limbă, şi poeţii sînt cei care fac limba şi care ştiu cel mai bine limba, cum de altfel, spune şi Platon, în dialogul Ion.
Vă voi vorbi ca teoretician al limbajului şi ca lingvist, însă şi ca român din Basarabia, din Basarabia răpită de o putere străină şi care acum, ca republică independentă, îşi caută drumul spre viitor.
Ca teoretician al limbajului, trebuie să încerc să explic ce este şi cum este unitatea lingvistică şi care e raportul ei cu unitatea naţională. Ca lingvist, urmăresc cum se prezintă acest raport în cazul limbii române din toate regiunile locuite de români. Ca român din Basarabia, mă interesează ce înseamnă, pentru politica culturală, pentru politica naţională, unitatea lingvistică între toate aceste regiuni locuite de români.
Fără îndoială, putem deosebi trei tipuri de unităţi:
1. o unitate pur lingvistică, o unitate de limbă;
2. o unitate naţională care nu este numai unitate de limbă, ci implică şi o unitate de tradiţii culturale, de obiceiuri, de datini, de istorie comună;
3. o unitate politică, adică unitatea unui stat.
Dacă ne gîndim bine, vedem şi putem arăta că aceste unităţi sînt chiar ordonate în această succesiune, adică mai întîi unitatea lingvistică care e baza unităţii naţionale şi expresia unităţii naţionale şi apoi unitatea naţională care e baza şi expresia unităţii politice. Deci, în fond, se începe oricum cu limba, cu limbajul. Limba este factorul constitutiv al naţiunii şi, deci, şi al statului. Nu sînt cuvintele mele aceste cuvinte, ci sînt – fără îndoială că dumneavoastră le-aţi recunoscut – cuvintele pe care le întrebuinţează Aristotel la începutul Politicii, acolo unde omul este definit prin limbaj, ca acea fiinţă care posedă limbaj, care posedă logos şi nu numai voce şi care, posedînd logos, - prin logos se înţelege, evident, limbaj, fiindcă acest logos se opune tocmai vocii pe care o au şi animalele –, posedînd limbaj, are posibilitatea de a-şi manifesta conştiinţa morală, de a deosebi între bine şi rău, între drept şi nedrept şi, deci, de a se manifesta ca zoón politikón, în sensul propriu al cuvîntului. Dat fiind că această capacitate de a distinge între bine şi rău, între drept şi nedrept este trăsătura caracteristică, comună tuturor fiinţelor umane – zice Aristotel –, ea este şi fundamentul asociaţiei în familie şi în polis (în stat).
Ce vrea să spună Aristotel prin aceasta, zicînd că limbajul este fundamentul asociaţiei în familie şi în stat? Vrea să spună că limbajul este manifestarea modului de a fi al omului, adică manifestarea alterităţii omului, a faptului că omul este un subiect între subiecte, care recunoaşte posibilitatea altor subiecte de a convieţui cu el, manifestîndu-şi prin limbaj – ca să zicem aşa – conţinutul propriei sale conştiinţe în afara sa, deschizînd conştiinţa spre alţii, ca alţii să accepte, să adopte conţinuturile de conştiinţă şi să le înţeleagă. Aceste conţinuturi de conştiinţă însă, tocmai prin această dimensiune a alterităţii, a faptului că a fi om înseamnă a fi unul cu alţii, tocmai prin aceasta, aceste conţinuturi de conştiinţă sînt, la origine deja, comune şi se înţeleg drept comune, nu ca fapte subiective, ca fapte particulare, numai ca ale unei persoane. Cînd vorbesc cu cineva înţeleg că vorbim de acelaşi lucru şi că numim aceleaşi lucruri cu aceleaşi cuvinte şi, deci, că aceste semnificaţii sînt comune, nu sînt numai ale mele, sînt şi ale lui. Ba, chiar mai mult, cînd creăm cuvinte noi, le creăm într-o limbă şi intuim că vor fi înţelese de ceilalţi ca existînd deja sau ca şi cum ar exista deja în limbă. Filozoful american J. Dewey zice că referinţa limbajului (limbajul se referă la lucruri, fără îndoială), că prima referinţă a limbajului este referinţa la alţii, la alţi vorbitori, prin care se stabileşte comunicarea, prin care comunicarea şi referinţa obiectivă devin într-adevăr obiective, altfel spus, referinţa n-ar fi obiectivă dacă nu s-ar manifesta pentru alţii. Tot aşa zice Heidegger: se comunică ceva, ceea ce înseamnă că cei care comunică între ei au deja ceva comun care se arată, se vădeşte în a vorbi unul cu altul; adică această dimensiune a alterităţii ar fi un întreg, ar fi o fiinţă umană, dar nu închisă în ea însăşi, ci o fiinţă deschisă, o conştiinţă deschisă spre alte conştiinţe. De altfel, această identitate a omului ca fiinţă care vorbeşte există şi acolo unde găsim intuiţiile primare cu privire la realitate, la univers şi la umanitate, adică în limbi. În multe limbi, sînt socotiţi şi numiţi „vorbitori” numai cei care vorbesc limba respectivă, adică numai cei care ştiu să vorbească, iar cei care nu vorbesc limba sînt „nevorbitorii”, sînt „muţii”, cei care bolborosesc, sînt „barbarii”. În greceşte, de exemplu, animalele sînt numite şi ca áloga, adică „fiinţele care nu vorbesc”; cei care vorbesc sînt oamenii şi, se înţelege, cei care vorbesc mai întîi greceşte; ceilalţi, cei care nu vorbesc ca lumea sînt cei care bolborosesc, sînt „barbarii”.
Este indiferent dacă nemţî, forma întrebuinţată pentru germani de către slavi, este o etimologie populară (o raportăm la cuvîntul pentru „mut”), fiindcă nemţî înseamnă astăzi şi „mut” şi deci chiar dacă – cum e foarte probabil – nu vine de la cuvîntul slav, ci de la numele unui trib celtic nemetoi, totuşi faptul însuşi că acest cuvînt a fost apropiat de cuvîntul care înseamnă „mut” şi s-a confundat cu acest cuvînt ne arată din nou acelaşi lucru; deci oamenii care vorbesc şi care vorbesc o anumită limbă sînt de fapt vorbitorii, ceilalţi sînt muţii, sînt cei care nu ştiu această limbă. Însă vedem că în toate aceste cazuri, şi lucrul este remarcabil şi are înţelesul lui profund, nu e vorba de limbaj în general, ci e vorba totdeauna de o limbă. În realitate, pentru conştiinţa de limbă care are toate drepturile ei, limbajul este identificat cu o limbă anumită, cu limba naţională sau, să-i zicem, cu limba istorică a vorbitorilor. Şi, cînd se spune despre aceşti vorbitori că sînt oameni, cum se spune, de exemplu, în limbile bantu, se spune, în realitate, tocmai că bantu înseamnă „oamenii” pur şi simplu, ceilalţi sînt „neoamenii”. Se face deci această identificare între limbaj în general şi o limbă, ceea ce înseamnă nu numai că limbajul – ceea ce ştim cu toţii – se prezintă în mod necesar sub formă de limbă, ci că fiecare din aceste limbi este pentru vorbitorii ei şi pentru vorbitori, în general, limbajul pur şi simplu, modul în care această comunitate a interpretat lumea şi o oferă ca lume universală tuturor celorlalte comunităţi.
Se povestesc anecdote în cursurile de lingvistică, mai ales pentru începători, ca să li se arate această varietate a limbilor şi aşa-zisul caracter arbitrar al diferenţelor dintre limbi; de exemplu, se povesteşte o anecdotă pe care o foloseşte marele lingvist german Hugo Schuchardt (mare romanist), anume următoarea: Schuchardt e într-o cîrciumă. Vorbeşte cu un ţăran italian. Ţăranul italian ştie că Schuchardt cunoaşte foarte multe limbi şi îl întreabă: „Cum se numeşte aceasta (un pahar) în cutare limbă?”. Schuchardt îi spune: „Se numeşte aşa în limba germană, se numeşte aşa în limba franceză, se numeşte aşa în limba ungară” (pe care Schuchardt o cunoştea), poate şi în limba română. Ţăranul zîmbeşte şi zice: „S-o fi numind aşa în toate limbile astea pe care le cunoaşteţi Dv., „Ma quello che è, è un bicchiere” („Însă ceea ce este, este un pahar”) adică, cum am spune noi în limba română: „Este ceea ce îl numim noi în limba română”. Deci se înţelege de către noi, lingviştii, mai ales cînd nu sîntem în acelaşi timp filozofi ai limbajului şi nu trecem dincolo de anecdotă, se înţelege că celelalte limbi, limbile străine, pentru vorbitorul naiv, sînt numai nomenclaturi, mai mult sau mai puţin arbitrare, şi că limba adevărată, limba care corespunde esenţei lucrurilor este limba proprie, naţională.
Aceste anecdote au totuşi un sens mai profund, adică dovedesc faptul că fiecare vorbitor înţelege limba ca limbaj în general, ca limbă universală, înţelege că este lumea aşa cum poate fi concepută şi înţeleasă de om şi că este ordonarea lumii, transformarea lumii într-un cosmos ordonat, aşa cum această transformare a lumii e oferită umanităţii în general de către o comunitate. Adică, mai întîi, lumea mea este lumea pe care mi-o dă limba mea, limba română, şi apoi putem vorbi despre lucruri şi analiza lucrurile şi, eventual, le putem şi numi altfel. Însă lumea noastră primară este această lume pe care ne-o dă limba română. Iar faptul că vorbitorii altor limbi înţeleg acelaşi lucru nu înseamnă deloc că ei nu au dreptate. Fiecare dintre limbi este o perspectivă asupra universului întreg şi este modul în care acest univers este ordonat, înţeles nu numai pentru această comunitate, ci pentru toată lumea. Aş spune că lumea pe care a ordonat-o limba română este lumea pe care comunitatea română o oferă ca model universal de lume tuturor celorlalte comunităţi actuale şi viitoare.
Aceasta înseamnă că dimensiunea politică a limbajului, această asociaţie, acest fundament al asociaţiei în polis se prezintă mai întîi într-o limbă, să zicem într-o limbă pe care o putem numi limbă istorică, fiindcă acea limbă a devenit, s-a format în istorie şi este recunoscută în istorie de către propriii ei vorbitori şi de către vorbitorii altor limbi, prin faptul că e numită printr-un nume propriu, printr-un adjectiv propriu (şi adjectivele pot fi proprii), de exemplu limba română, limba franceză, limba engleză ş.a.m.d.
Mai întîi, această limbă este baza convieţuirii, prin această limbă atribuim alteritatea noastră, faptul că noi sîntem subiecte deschise şi altor subiecte şi avem – ca să spunem aşa – o sferă de alteritate cu anumite limbi. Sf. Augustin observa că omul ar prefera să convieţuiască cu cîinele lui mai curînd decît cu cineva cu care nu se înţelege fiindcă vorbeşte altă limbă; fiind el om foarte pătimaş şi deşi cunoscător de multe limbi, însă ăsta e felul lui de a se exprima: „Mai bine cu cîinele decît cu cineva care vorbeşte altă limbă pe care eu nu o înţeleg”.
În acelaşi sens, Sf. Toma, traducînd termenul politikón al lui Aristotel prin politicum et sociale, zice, între altele, că tocmai prin limbă şi printr-o anumită limbă se stabileşte convieţuirea şi că cei care vorbesc limbi diferite non possunt bene convivere ad dicens („nu pot convieţui bine”).
Deci, constatăm, mai întîi, această alteritate în această sferă a limbii istorice.
Însă, pe de altă parte, limbajul este şi o activitate permanent creatoare, şi individul creează; această creaţie trece la alţi vorbitori şi se formează limba istorică. Şi, este un fapt originar în limbă, că se formează sfere de alterităţi, sfere noi de alterităţi, şi, deci, fiecare individ trăieşte într-o serie de sfere de alteritate, mai întîi în familia lui (chiar şi cu privire la limbă), apoi în sfere din ce în ce mai largi, pînă la această sferă a limbii istorice.
Fără îndoială, limba istorică se prezintă obiectiv cu această varietate. Însă faptul mai important aicea, şi faptul remarcabil, este că atunci cînd există această idee de identitate sau această intenţie a identităţii cu ceilalţi care vorbesc, în parte altfel, toţi se constituie într-o comunitate; chiar dacă aceasta ţine de state diferite, se formează o limbă comună, pe deasupra faptelor de varietate, de diferenţiere.
Să vedem ce înseamnă limbă comună şi de ce există limbă comună? Deşi ne-am putea înţelege pînă la un anumit punct şi fără o limbă comună, dacă limba istorică nu prezintă o varietate prea mare, cum nu prezintă, de exemplu, dialectul nostru dacoromân, care se înţelege, chiar la nivelul varietăţii, aproape fără nici o greutate, de la Soroca pînă la Timişoara şi Maramureş! Deci, de ce o limbă comună? Fiindcă tocmai această alteritate superioară este alteritatea care – să zicem aşa – învinge mereu alterităţile minore, alterităţile locale, pentru că fiecare vorbitor nu este mărginit la un singur „cerc de alteritate”, ci fiecare vorbitor înţelege să vorbească într-o sferă de alteritate majoră şi depre toate treburile care interesează această alteritate, în această sferă de alteritate majoră; fiecare înţelege că trebuie să vorbească şi o limbă care să corespundă acestei comunităţi majore, comunităţii limbii istorice. Interesant aicea, din punct de vedere teoretic, este tocmai faptul că o limbă comună, chiar dacă nu ajunge a fi comună de la început pentru toată comunitatea limbii istorice, e propusă pentru toată comunitatea limbii istorice şi se înţelege că tinde să coincidă cu această comunitate a limbii istorice. Deci, cînd printr-un proces istoric se formează o limbă comună grecească, această limbă grecească este la origine un dialect, însă se îndepărtează de acest dialect atic, devine o koiné diálektos, adică modul de a vorbi comun. Pentru cine? Pentru toţi grecii, şi, în acest caz, chiar elimină elementele dialectale anterioare, care rămîn numai fapte izolate, în dialecte. Deci, limba comună e din nou o limbă care este coextensivă cu limba istorică, cel puţin ca tendinţă; vrea să fie coextensivă, să fie pentru toţi cei care vorbesc această limbă istorică. Dar însăşi limba comună se diferenţiază fiindcă şi în limba comună există creativitate. Şi ce se întîmplă atunci? Se întîmplă acelaşi lucru ca în limba istorică, adică se formează în cadrul limbii comune diferenţiate o „limbă comună a limbii comune”, din nou, o limbă unitară sau care tinde spre unitate, limbă pe care eu o numesc exemplară, o normă ideală pentru toată comunitatea, deci o limbă standard, care este aproape numai un ideal de limbă, fără ca această limbă să fie generalizată, realizată în toate aspectele ei; însă, din nou, o limbă omogenă, unitară, o limbă care se vrea unitară pentru toată comunitatea, cel puţin pentru acele treburi care sînt treburi ale comunităţii întregi; educaţia, cultura majoră a comunităţii, politica comunităţii, administraţia comunităţii. Acest fapt formează mereu un tip comun, mereu se vrea această omogeneitate, deşi limbajul rămîne activitate creatoare; această activitate creatoare devine comună, căci faptul că ceea ce numim noi schimbare lingvistică se obiectivează în istorie ca limbă şi devine fapt comun, fapt al unei comunităţi, este un fapt esenţial pentru limbă, deci îţi arată că şi limba exemplară, din nou, vrea să fie limba comunităţii istorice întregi. Şi, acest fapt se arată şi în denumirea acestei limbi. Numim limbă română limba istorică română cu toată varietatea ei şi cu toate dialectele ei, din ţară şi din afara ţării. Numim apoi limbă română limba română comună în forma ei daco-română, limba vorbită de toţi vorbitorii, cu o anumită varietate, din Basarabia pînă în Banat şi din Dobrogea pînă în Maramureş, sau, aş spune, din Transnistria pînă în Banat. Numim limbă română, de exemplu, într-o gramatică de limba română, o formă exemplară a limbii române, o formă standard a limbii române; adică de fiecare dată aceste trei straturi se numesc în acelaşi fel: limbă română, toată limba română, cu toată varietatea ei, limba română comună şi limba română care se propune ca normă pentru toate regiunile româneşti şi pentru toată extensiunea limbii istorice. Aceasta nu pentru a elimina varietatea sau pentru a considera faptul local ca fiind o rupere a limbajului, ci totdeauna unitatea pe deasupra faptului local pentru toată comunitatea. Sau, cum spune cu o formulă frumoasă Menéndez Pidal, „lo local para la local y lo nacional para lo nacional”. Adică, fără îndoială, putem vorbi, cînd ne aflăm la un anumit nivel local şi într-o anumită sferă de alteritate, în forma locală, care poate fi o formă dialectală a limbii istorice.
Şi eu, cînd vorbesc la acest nivel, atunci spun vîrv şi nu vîrf, spun grăiesc şi nu vorbesc, de exemplu, ş.a.m.d. Însă ştiu la ce nivel vorbesc astfel, şi de altfel toţi cei care vor să vorbească mai bine sau mai frumos înţeleg acest a vorbi mai bine sau mai frumos ca a vorbi ca mai mulţi, ca a vorbi ca o comunitate mai vastă. Deci, această unitate lingvistică, cum vedem, tinde mereu să se identifice cu unitatea naţională, fiindcă unei limbi istorice îi corespunde tocmai ceea ce numim o naţiune. Mie mi se poate spune acum, că există, fără îndoială, şi naţiuni care vorbesc diferite limbi, însă acesta nu este acolo faptul originar, acesta este un fapt secundar care are motivările lui istorice şi asta nu se poate aplica, de exemplu, în cazul nostru, al românilor. Nici nu se poate spune că noi am fi o comunitate ca helveţii. Da, dar vedeţi că există şi naţiuni diferite care vorbesc aceeaşi limbă. Nici aceasta nu ni se poate spune, pentru că nu este cazul nostru. Acest caz este din nou un caz secundar, este un caz, de exemplu, care s-a produs prin factorul de colonizare şi noi încă n-am colonizat pe nimeni şi n-am format colonii pe undeva şi noi unităţi statale, politice care să se îndepărteze apoi de comunitatea noastră şi unde să se vorbească în fond aceeaşi limbă istorică, însă de către o altă naţiune, cu o altă tradiţie, care nu mai reprezintă tradiţiile noastre pur şi simplu. Orice s-ar spune şi oricum, faptul că această aspiraţie spre o unitate lingvistică care să fie şi o unitate naţională, şi aspiraţia spre o unitate naţională, care să corespundă şi unei unităţi statale, care să fie şi unitate politică, nu poate fi distrusă prin faptul că uneori nu se realizează. Fiindcă aspiraţia rămîne aspiraţie şi este ceea ce motivează faptul lingvistic şi motivează şi activitatea noastră, a tuturor.
Vorbeam despre limba comună care se stabileşte într-un proces istoric natural. De multe ori, e nevoie să se accelereze acest proces natural, atunci cînd, de exemplu, unitatea politică se constituie înaintea unităţii de limbă comună. Tot aşa, şi încă mai mult, cînd se trece de la o limbă comună la o limbă deja diferenţiată, la o limbă exemplară, la o limbă standard. Şi, aici intervin intelectualii, intervin cunoscătorii de limbă, intervin poeţii şi scriitorii ca să propună tocmai un model ideal de limbă. Faptul că pot propune modele diferite nu are, din nou, nici o importanţă din punct de vedere teoretic, fiindcă faptul fundamental este că, pentru aceeaşi limbă, pentru aceeaşi comunitate, aceleaşi baze, se propune un model sau alt model. Pentru vorbitorul normal, naiv, care nu meditează asupra limbii, limba este prin însuşi faptul că o vorbeşte o obligatio, în sensul latin al cuvîntului, adică un angajament, un legămînt. Vorbitorul se leagă aici membru al acestei comunităţi şi se recunoaşte pe sine însuşi ca membru al acestei comunităţi, cu aceeaşi istorie şi cu aceleaşi tradiţii. Ceea ce nu înseamnă unitate monolitică a acestor tradiţii.
În Sommario di pedagogia, Giovanni Gentile vorbeşte despre acest fapt natural la fiecare vorbitor, de a se considera obligat să vorbească limba care-i corespunde, tocmai după ce observase că limbajul este, în general, şi în plan universal, cu totul liber. În legătură cu „libertatea” fiecăruia de a defini lucrurile după cum vrea, de fiecare dată, şi de a hotărî singur cutare nume pentru cutare sau cutare lucru, G. Gentile scrie: ’Allora invece di tavolino potrei dire penna (în loc de măsuţă, masă, probabil de scris, am putea spune pană de scris), in astratto, si, ma in concreto, no, perche io, che parlo, ho una storia dietro à me (fiindcă eu, cel care vorbesc, am o istorie îndărătul meu), ho meglio dentro di me (în mine însumi), e sono questa storia (şi sînt această istorie), per cui sono tale e dico et devo dire tavolino e nessuno in altro modo (şi deci sînt astfel silit să spun şi trebuie să spun, pentru că sînt obligat, mă simt obligat să spun, tavolino, în acest caz, şi nu altfel)’. Deci, spun astfel, recunoscînd esenţa mea istorică, spun în acest fel, pentru că aceasta este istoria mea, fiindcă eu nu numai că ţin de această tradiţie sau am adoptat această tradiţie, ci fiindcă sînt o parte din această tradiţie. În acest sens, limba pentru vorbitor este obligatio, este legămînt cu comunitatea actuală şi cu comunitatea trecută. Pentru cei care consideră limba în mod reflexiv, şi aceştia sînt intelectualii – lingviştii, poeţii –, şi care înţeleg să propună idealuri de limbă, acest legămînt devine o sarcină, o misiune. Ei înţeleg că trebuie să propună un model de limbă în sensul limbii şi de acord cu această limbă istorică, cu limba comunităţii. Se înţelege, pentru mine, lucrul cel mai important, cel puţin afectiv, este relaţia dintre limba română din restul României şi limba română vorbită dincolo de Prut. Ce putem spune? Că la nivelul istoric este exact aceeaşi limbă, fiindcă nu putem, pentru nici un fapt fundamental, stabili o frontieră undeva, care să coincidă cu Prutul. Dacă există diferenţe, varietăţi ş.a.m.d., marcate prin linii cărora li se spun izoglose, acestea ne duc de multe ori nu numai pînă la Carpaţi, ne duc dincolo de Carpaţi, ne duc în Ardeal, sau ne duc spre sud, ne duc spre Muntenia, în partea de sud a Basarabiei. Deci, nu putem stabili nici o diferenţă care să facă să se poată spune că este cel puţin un dialect. Nu este nici un dialect, nici un subdialect această limbă la acest nivel încă popular, fără limbă comună. Dacă considerăm acest lucru la nivelul limbii comune, la nivelul acelei limbi care se vorbeşte de către cei care au fost la şcoală sau care au auzit limba vorbită, cum se vorbea româneşte, în biserică ş.a.m.d., ce putem spune este că au aceeaşi limbă comună de peste tot, şi toate faptele care pot fi aici regionale, dacă nu sînt fapte legate de instituţii recente şi cuceritoare, introduse de o putere străină, dacă nu sînt aceste fapte, tot restul este ca peste tot în România. Şi, e cutremurător să constaţi că, atunci cînd vorbeşti – chiar şi eu am făcut-o dîndu-mi numele de moldovean din altă regiune – cu unii tineri derutaţi de propagandă în Basarabia, ţi se răspunde, cînd întrebi dacă ştiu româneşte, că româneşte nu ştiu, dar ştiu moldoveneşte. Şi răspund exact cu acelaşi ton cu care vorbeşti tu, cu aceeaşi pronunţare şi cu aceleaşi cuvinte; deci, ei răspund astfel numai dintr-o pornire provocată, fără îndoială, de răuvoitori sau de cei care erau binevoitori, însă nu pentru noi, ci pentru alţii. Şi, dacă acum considerăm această limbă la nivelul exemplarităţii, cu privire la acel ideal de limbă, ce putem spune? Toţi moldovenii care au înţeles pe ce se bazează această limbă exemplară şi că această limbă exemplară este o limbă pe deasupra varietăţii şi a limbii comune, vorbesc şi scriu aceeaşi limbă exemplară, cu puţine varietăţi, care există şi în restul României, peste tot în România. Deci cînd vedem cum scrie Vieru sau Dabija, sau, în proză, Beşleagă, de dincolo de Nistru, sau în proza lingvistică, ştiinţifică, muzicală, un Anatol Ciobanu, vedem că ei scriu exact aceeaşi limbă, şi, se înţelege, că ei au conceput exemplaritatea ca o exemplaritate pentru toată comunitatea de limbă română, nu numai pentru ei, pentru regiunea aceasta numită Republica Moldova. (De parcă aici, la Iaşi, nu ne-am afla în Moldova!) Deci, dacă cei care susţin existenţa unei limbi moldoveneşti ar înţelege la acest nivel limba, adică să stabilească, să propună o limbă comună sau o limbă exemplară ca normă a limbii române, dacă ar înţelege această noţiune în sensul ei adevărat, ei ar trebui să spună că vor această limbă moldovenească, transnistreană, de exemplu, pentru toată comunitatea istorică, deci pentru toţi românii, o vor ca limbă română, şi nu ca limbă moldovenească. Numai atunci am putea discuta şi arăta de ce nu e bine, de ce nu e deloc bine să fie propusă ca limbă exemplară pentru toată lumea acea limbă de acolo. Însă atîta timp cît se propune ceva care este cu totul lipsit de sens, care este cu totul absurd – în sensul că o limbă comună sau exemplară nu se propune niciodată pentru o regiune, ci se propune pentru toate regiunile locuite de aceeaşi naţiune, se propune pentru toată extensiunea limbii istorice – atunci putem spune numai: Aceste lucruri nici nu le putem discuta! Dar putem arăta noi mereu că 2+2 nu fac 5, nici 3, nici 6, nici 8 ş.a.m.d., dat fiind că ştiu şi aceşti răuvoitori că 2+2 fac 4?!