Deontologia şi etica limbajului
Pentru tiparCînd mi s-a făcut onoarea de a mi se cere o conferinţă inaugurală pentru Ziua Universităţii din Iaşi, universitatea la care mi-am început cariera de studii şi care mi-a făcut şi onoarea de a mă numi Doctor Honoris Causa, îmi propusesem mai întîi ca subiect genurile literare. Voiam să dezvolt o teorie estetică şi poetică, în parte originală, despre acest fenomen şi despre această problemă a genurilor literare. Mi s-a părut apoi totuşi că, în calitatea mea de lingvist, se cuvine să vorbesc despre o problemă de lingvistică, dar care să fie pentru interesul tuturor, nu numai al lingviştilor sau al filologilor, şi m-am gîndit anume la problema sensului adevărat al normativităţii lingvistice. De aceea, îmi propun – cel puţin să încerc – să redau sensul adevărat şi nobleţea originară normativităţii lingvistice şi, prin aceasta, şi gramaticii normative, şi planificării lingvistice, şi politicii lingvistice într-o ţară de cultură, care tinde să fie şi de cultură majoră.
În general, această problemă a normativităţii, care se prezintă de obicei ca o problemă a corectitudinii limbii, a corectitudinii vorbirii, se consideră ca o chestiune de lingvistică minoră, cel mult de lingvistică aplicată; se consideră că teoria limbajului nu trebuie să se ocupe de aceste aspecte considerate minore. Totuşi, în lingvistica aplicată se pot găsi, în lingvistica modernă, din cînd în cînd, observaţii sau eseuri despre corectitudine, despre conceptul (noţiunea) de limbă corectă. Însă, în lingvistica modernă, în lingvistica modernă tradiţională, numai cîţiva lingvişti au acordat o anumită atenţie acestei probleme. De exemplu, în Germania s-a emis părerea că nu trebuie să existe nici o restricţie, nici o normă în folosirea limbii. În realitate, faptul că fiecare ar avea în acelaşi timp posibilitatea de a vorbi oricum nu este just, şi această atitudine este, în realitate, după cum vom încerca să arătăm, o atitudine antidemocratică şi reacţionară. E drept că purismul, dogmatismul corectitudinii greşeşte, e o greşeală tot teoretică; greşeala este aceea de a reduce corectitudinea la exemplaritatea lingvistică, la a vorbi o anume formă a limbii. Această formă corespunde sau nu corespunde tradiţiei în care se înscrie vorbitorul şi care are norma ei de corectitudine, în vreme ce limba exemplară este limba care se formează pe deasupra diferenţelor dialectale ca normă lingvistică pentru toată comunitatea lingvistică, cel puţin pentru toate acele treburi care sînt treburi ale comunităţii întregi (politica ia, în general, expresia culturii majore). Prin faptul că fiecare mod de a vorbi îşi are propria sa corectitudine, înseamnă că aceste noţiuni de „corectitudine” şi de „exemplaritate” au totuşi ceva în comun, altfel confuzia dintre ele n-ar fi posibilă; ceea ce au în comun este tocmai acest fapt al deontologiei limbajului şi al eticii limbajului, adică al acestui „ar trebui să fie” al deontologiei şi realizarea în vorbire a acestui „ar trebui să fie” în anumite circumstanţe.
În ultimii ani, această atitudine cu privire la corectitudine şi la normativitate s-a schimbat, fără îndoială; cel puţin, o formă a gramaticii a luat drept criteriu pentru stabilirea frazelor acceptabile într-o limbă tocmai corectitudinea lor, fără să fi discutat însă acest concept de corectitudine. Pe de altă parte, s-a văzut că există şi alte norme ale limbajului şi, un savant american, Grice, a stabilit anumite norme ale vorbirii, atît pentru vorbitor, cît şi pentru ascultător, ceea ce m-a bucurat foarte mult, fiindcă eu însumi – plecînd de la cu totul alte premise şi neconsiderînd teoria normativităţii şi teoria corectitudinii ca pe o problemă de lingvistică minoră şi secundară, ci considerînd această problemă ca demnă de teoria cea mai serioasă, dintr-un motiv pe care vi-l voi spune imediat – am dezvoltat o teorie mult mai complexă despre normativitate, deja în 1957, deci înainte de ultimele dezvoltări, care de altfel au fost numai parţiale. În toată lingvistica pe care o reprezint, motivul meu a fost vorbitorul, adică convingerea după care lingvistul trebuie să se preocupe de tot ceea ce îl interesează pe vorbitor. Vorbitorul este măsura tuturor lucrurilor în lingvistică, fiindcă limbajul e făcut de către şi pentru vorbitori, nu de către şi pentru lingvişti, şi, deci, lingvistul trebuie să explice care este fundamentul acestei nelinişti a vorbitorului care vrea să vorbească corect şi care se întreabă dacă e bine sau nu e bine spus ceea ce spune, dacă modul lui de a vorbi este un mod corect, dacă există alte moduri, superioare, de a vorbi în aceeaşi limbă. Fără îndoială, vorbitorul nu este lingvist şi, deci, cînd interpretează el însuşi această atitudine şi această nelinişte, poate greşi. Datoria lingvistului este să justifice, să explice fundamentul şi sensul propriu al acestei nelinişti şi al dorinţei vorbitorului de a vorbi mai bine, de a vorbi corect, de a vorbi o limbă, într-un fel, superioară. E drept că limbajul ca formă fundamentală a culturii, adică a spiritului obiectivat în istorie, este o activitate liberă şi e o manifestare a libertăţii creatoare a omului liber, în sensul filozofic al acestui cuvînt, adică o activitate al cărei obiect este infinit, care creează, îşi creează acest obiect. Deci, limbajul este, prin natura sa, dinamic, deschis, liber şi creator. Însă libertatea omului istoric nu este nici arbitrariu, nici capriciu, libertatea omului istoric este o libertate ordonată prin propriile sale norme. Activităţile libere nu sînt activităţi fără normă, haotice, ci, dimpotrivă, orice activitate liberă conţine propria sa deontologie, adică propriul său mod de a trebui să fie, conţine propriile sale norme, norme care sînt imperative şi obligatorii, nu printr-o impunere externă, nu fiindcă cineva ni le impune, ci norme care sînt obligatorii printr-un angajament pe care îl consimţim, îl acceptăm în mod liber, ceea ce este conţinut, de altfel, şi în sensul etimologic al cuvîntului latinesc obligatio; obligatio este un angajament liber, însă un angajament care ne obligă, este – cum spune cuvîntul – un legămînt şi, deci, şi în cazul limbajului ca activitate liberă, cine vorbeşte se leagă în mod implicit, se obligă în mod implicit, să urmeze normele limbajului şi, în acelaşi timp, înţelege acest angajament ca o etică a acestei activităţi. Deci, a vorbi altfel decît o cer normele, aceste norme implicite în limbaj, în această activitate liberă, este o abatere tocmai de la etica limbajului. Există deci o etică a fiecărei activităţi libere, care trebuie să fie realizată în sensul ei propriu, există o etică a ştiinţei, care poate duce pînă la sacrificiul persoanei empirice, există o etică a artei, care printre altele înseamnă a nu face concesii din motive externe intuiţiei artistice şi de a realiza arta aşa cum trebuie să fie realizată, ceea ce, de altfel, fiecare artist care se respectă o înţelege, fiindcă se consideră pe sine însuşi ca subiect universal, care pictează aşa cum trebuie să picteze şi care spune: „Aşa se pictează!” şi nu spune: „Eu pictez aşa fiindcă aşa îmi cer cei care mă plătesc” – de exemplu – sau „Aşa îmi cer cei pe care trebuie să-i măgulesc ca să obţin o poziţie în societate” ş.a.m.d. Adică, noi înţelegem toţi – şi înţeleg şi artiştii – că o asemenea abatere este o abatere a acestei activităţi de la etica artei şi că artistul care se abate de la această etică este, într-un sens, imoral.
Acelaşi lucru, mutatis mutandis, trebuie să-l spunem despre limbaj. În cazul limbajului, fiindcă e vorba de o activitate foarte complexă, care se desfăşoară simultan pe trei niveluri, pe trei planuri diferite: 1) nivelul universal, al vorbirii în general, 2) nivelul istoric, al limbilor, 3) nivelul particular, al discursurilor, al actelor lingvistice şi al seriilor de acte lingvistice, există şi normele conţinute în limbaj, norme urmate în mod intuitiv de către vorbitori şi aplicate tot aşa, în mod intuitiv, drept criterii de judecată despre vorbire de către ascultători. Aceste norme sînt foarte complexe, însă corespund, în esenţa lor, celor două universalii determinante ale limbajului, anume creativităţii limbajului, faptului că limbajul este activitate creatoare, cum se spune, activitate a spiritului, şi alterităţii limbajului, faptului că limbajul este o manifestare a situaţiei de a fi „cu cineva”, fapt care s-a interpretat ca natura politică sau politică-socială a limbajului. Aşadar, limbajul se prezintă simultan pe aceste planuri, pe aceste trei niveluri: limbajul este întîi: 1) vorbire în general, independent de o limbă determinată, 2) el este însă totdeauna vorbire individuală într-o situaţie determinată, şi 3) vorbirea unui individ anume, pe răspunderea acestui individ. Chiar şi în dialog adoptăm de fiecare dată răspunderea vorbirii, fiind vorbitori; însă activitatea care se realizează de către indivizi are loc totdeauna după anumite norme istorice, de acord cu anumite tradiţii, care sînt tradiţii ale comunităţilor stabilite în istorie şi prin istorie (comunităţile lingvistice), deci de acord cu o anumită tehnică, care este tehnica istorică de fiecare dată, de exemplu, de acord cu tehnica comunităţii de limbă română, de acord cu tehnica comunităţii de limbă franceză ş.a.m.d. De aceea, şi normele vorbirii corespund acestor trei nivele care sînt simultane, fiindcă fiecare din aceste nivele îşi are tehnica lui, corespunde unui bagaj (intuitiv, fără îndoială) de cunoştinţe, unei tehnici, unui „a şti să produci”, „a şti să faci”, „a şti să realizezi” o activitate; acesta este şi sensul vechi al cuvîntului tekhné „a şti”, „a avea acea cunoştinţă care se prezintă în activitate”. Fiecăruia dintre aceste nivele îi corespunde, deci, o tehnică, şi această tehnică este judecată în realizarea ei în vorbire; această tehnică vrea vorbitorul s-o realizeze la modul ei de conformitate, adică să realizeze vorbirea de acord cu acest bagaj de cunoştinţe şi, în acelaşi timp, această tehnică este judecată ca tehnică realizată perfect sau imperfect de către ascultător. Vreau să spun cu aceasta că există nu o singură judecată, judecata de corectitudine, cum se crede de obicei, ci că există trei judecăţi, cel puţin, cu privire la aceste trei niveluri, judecăţi care pot fi de acelaşi semn, adică pozitive sau negative toate, sau pot fi în parte pozitive şi în parte negative. Anume: ce judecăm pe acest plan al vorbirii în general şi care este norma fundamentală a acestei vorbiri în general?
În lingvistica recentă s-a vorbit despre anumite reguli ale unei limbi care ar trebui să ne elimine fraze prost construite, ca de exemplu: Acest copac cîntă colinde foarte frumoase, sau Am pus la fiert vioara şi clavirul, sau Astăzi dimineaţă, la micul dejun, am mîncat cinci foneme, sau Cornul drept al unicornului este negru, sau Dat fiind că apostolii erau doisprezece şi Petru era un apostol, Petru era doisprezece, sau Cele cinci continente sînt patru: Europa, Asia şi Africa, sau, cum se spunea în România pe vremea mea, Cei patru evanghelişti sînt trei: Luca şi Matei. Pe de o parte. Pe de altă parte, s-a observat că, tot aşa, în sintaxa unei limbi în particular, numele părţilor corpului au o sintaxă particulară, că nu se întrebuinţează în majoritatea contextelor fără un epitet, adică, spunem despre un copil că are ochi albaştri, nu că are ochi, spunem că o femeie are picioare frumoase sau strîmbe sau altfel, nu că are picioare ş.a.m.d. E adevărat, însă nu e vorba de numele părţilor corpului şi nu e vorba de sintaxa unei limbi în particular, fiindcă acelaşi lucru se aplică la toate numele de noţiuni sau de clase de obiecte care implică o anume proprietate; deci, tot aşa, nu spunem că o bicicletă are roţi, o casă cu ferestre, un rîu cu apă, ci spunem un rîu cu apă limpede, spunem o casă cu ferestre enorme, sau prea mici; este nevoie deci, de fiecare dată, de un epitet. Şi, mai mult, este vorba de caracterul eliptic general al vorbirii, în măsura în care informaţia este dată de context şi de situaţie. Cineva spunea: ’dacă A spune Plouă, această expresie este incompletă, fiindcă ar trebui să spună Plouă la ora două şi jumătate, la Iaşi, pe Bulevardul Copou ş.a.m.d. şi în ziua de 26 octombrie 1993’. Dar, i s-ar putea replica: ’Nu, domnule, eu spun numai „Plouă” şi dumneata înţelegi bine că plouă tocmai aici pe Bulevardul Copou, ora 14, data cutare’. Dacă aceste fapte n-ar fi date de situaţia în care ne găsim, se înţelege că aş specifica fiecare din faptele necunoscute, ca să vă dau o informaţie completă.
Despre ce e vorba în aceste cazuri? E limpede, nu este vorba de norme ale unei limbi sau ale unui mod de a vorbi, ci de norme ale vorbirii în general. Vorbirea în general se bazează pe anumite principii ale gîndirii. Cinci nu poate fi patru şi patru nu poate fi trei, ca în cazul continentelor noastre, unu nu poate fi doisprezece, ca în cazul apostolilor, şi acest fapt se bazează pe cunoştinţa generală pe care o avem despre lucruri, despre lume şi despre noi înşine, prin care ştim că, de obicei, copacii nu cîntă colinde, ştim că nu e bine şi nu e raţional să punem la fiert vioara, ştim că nu mîncăm foneme ş.a.m.d. şi ştim că nu trebuie să spunem ceea ce se înţelege de la sine şi că deci acest caracter eliptic al limbajului nu este în realitate caracter eliptic, fiindcă restul informaţiei este dat ori de cunoştinţa lucrurilor, ori de situaţie. Aşadar, nu spunem o femeie cu picioare, ci o femeie cu picioare strîmbe sau frumoase, fiindcă toate femeile în universul nostru au picioare, nu spunem un copil cu ochi, ci un copil cu ochi albaştri ş.a.m.d., fiindcă, în universul pe care-l cunoaştem noi, copiii au ochi. Tot aşa, nu spunem o bicicletă cu roţi ş.a.m.d. şi spunem, de exemplu, numai plouă şi nu plouă la ora cutare ş.a.m.d.
Fără îndoială, aceste fapte pe care le-am semnalat, adică de a spune ceea ce nu se spune, sînt devieri de la o normă a limbajului. Putem numi această normă generală, de coerenţă cu cunoaşterea lucrurilor şi cu principiile generale ale gîndirii, congruenţă, dar nu putem spune, atunci, că limbajul care se abate de la această normă generală este incongruent cînd, de exemplu, este neclar ori într-adevăr eliptic, incomplet ori, dimpotrivă, este prea detaliat, prea prolix, nu e vorba de norme ale unei limbi. Putem traduce aceleaşi exemple în orice limbă şi vom vedea că în oricare limbă aceste exemple au exact acelaşi sens.
Fără îndoială că pe planul şi la nivelul limbilor găsim normele de corectitudine, adică faptul de a vorbi după tradiţia pe care vorbitorul vrea, de fiecare dată, să o aplice într-un discurs, într-un act lingvistic, deci, nu numai o singură tradiţie într-o limbă istorică, ci acea tradiţie pe care vorbitorul vrea să o aplice. Adică, pot aplica tradiţia acelei forme a limbii române în care se spune, de exemplu, pîine, cîine, mîine ş.a.m.d. sau pot aplica tradiţia acelei forme a limbii române pe care o vorbesc eu şi o vorbim noi cei din Ţara de Sus şi, mai ales, din Ţara de Sus dintre Prut şi Nistru, după care spunem, chiar în forma literară cîne, pîne, mîne ş.a.m.d. şi fiecare din aceste forme este, se înţelege, corectă şi e şi judecată ca fiind corectă, de acord cu tradiţia pe care vreau s-o realizez. Deci, dacă vreau să realizez tradiţia moldovenească a limbii literare, spun cîne, mîne, pîne ş.a.m.d. Dacă vreau să realizez tradiţia muntenească şi, apoi, generalizată a limbii literare, atunci spun mîine, pîine, cîine ş.a.m.d. Şi fiecare putem vorbi tot aşa, în mod corect sau incorect, un dialect, un anume nivel de limbă; fiecare mod de a vorbi îşi are într-adevăr corectitudinea sa. Mai mult, fiecare mod de a vorbi este modelul după care se judecă realizarea în vorbire. Însă vorbirea este şi vorbire în situaţii individuale, nu numai vorbirea în general şi vorbirea unei anumite limbi. Şi, deci, şi aici poate fi o abatere de la anumite norme şi ni se va spune: „Nu se spune aşa”, „Nu se vorbeşte aşa”, „Nu se vorbeşte aşa cu o doamnă”, „Nu se vorbeşte aşa cu copiii”, „Aşa se vorbeşte cu o doamnă”, „Aşa se vorbeşte cu copiii”, „Aşa se vorbeşte într-o anumită situaţie”. Dacă spui, de exemplu, unui prieten: Am aflat că tîlharul de tat-to are cancer şi că repede o să dea ortul popii, enunţul nu conţine în realitate incorectitudini de limbă, însă poate fi o expresie foarte incorectă într-un sens, în sensul relaţiilor sociale şi al convieţuirii într-o comunitate. Fără îndoială, putem să vorbim despre cineva, despre o femeie, spunînd, nu chiar în prezenţa ei, că e o gîscă şi ştim toţi ce înţelegem prin asta, însă n-ar fi prea corect, din punct de vedere social, să-i spunem chiar doamnei: Stimată doamnă, dumneavoastră sînteţi o gîscă sau Mă conving din ce în ce mai mult că sînteţi o gîscă. De aceea, chiar dacă vrem să-i facem cunoscută părerea noastră, ne exprimăm, ca să zicem aşa, în expresii mai catifelate, mai cu mănuşi. Şi pentru această vorbire în situaţii, deci, pentru realizarea limbajului există norme, există un mod deontic al limbajului, adică cum trebuie să fie limbajul, şi vorbitorii înşişi îşi dau seama de acest lucru, fiindcă spun: „Aşa se vorbeşte”, „Nu se vorbeşte aşa cu un copil, cu o persoană în vîrstă, cu o femeie, cu o doamnă” ş.a.m.d. Şi ni se spune: „Da, ştie bine româneşte şi e foarte bun vorbitor, însă e foarte ordinar, tocmai fiindcă nu respectă anumite norme ale vorbirii în situaţii”. Putem să numim şi aceste norme cu un singur cuvînt, cu cuvîntul adecvare şi adecvat sau, pur şi simplu, cu un cuvînt românesc care să corespundă termenului creat, pentru judecăţi de felul acesta, tocmai pentru a vorbi cu cineva într-o situaţie, de către Aristotel. Termenul era tò prépon, adică ceea ce e potrivit pentru o anumită situaţie: pentru a vorbi cu un bătrîn, cu un copil, într-o situaţie dată ş.a.m.d.; şi am putea spune în limba română, eventual, potrivit pentru această noţiune şi am putea să deosebim potrivirea cu privire la lucrurile despre care se vorbeşte, numind această potrivire adecvare; deci vorbirea adecvată corespunde modului de a vorbi normal despre anumite lucruri. Şi, putem judeca, de exemplu, că a vorbi cu entuziasm liric despre cultivarea raporturilor cu judeţul Iaşi ar putea fi neadecvat; dacă acordul ar avea o importanţă cu totul vitală pentru viaţa din judeţ s-ar putea discuta şi cu un anumit entuziasm liric. Putem deosebi apoi convenabilul cu privire la destinatar, cu privire la ascultătorul unui discurs, şi putem delimita oportunul şi oportunitatea cu privire la circumstanţele vorbirii. Deci, avem nu o singură judecată, ci trei tipuri de judecăţi cu privire la vorbire şi trei tipuri deontice ale vorbirii la acest nivel şi, deci, şi aceste tipuri de norme implicite, norme de congruenţă, norme de corectitudine şi norme de potrivire cu formele acestea în discurs. Toate aceste norme sînt norme numai de conformitate, adică aceste valori ale discursului sînt valori zero, devierile sînt valori negative, pe cînd a vorbi congruent, corect şi potrivit este ceea ce ne aşteptăm de la fiecare vorbitor, ceea ce nici nu observăm, nici nu relatăm dacă se realizează. Sesizăm cînd nu se realizează aceste norme şi atunci îl pedepsim pe acest vorbitor; însă nu-i dăm nici un premiu fiindcă vorbeşte congruent, fiindcă vorbeşte corect, fiindcă vorbeşte în modul potrivit cu situaţia. Deci, este vorba aici de ceea ce trebuie să fie vorbirea prin natura ei însăşi şi ceea ce vor vorbitorii şi aşteaptă vorbitorii de la ei înşişi şi de la cei pe care îi ascultă, cînd sînt ascultători.
Însă în cadrul limbajului şi pe planul limbilor se mai prezintă, cum spuneam, încă o problemă: aceea a confuziei între corectitudine şi exemplaritate, ori într-un sens, ori în celălalt sens, deci, ori reducerea formelor corecte de a vorbi o limbă numai la o singură normă a limbii, ori, dimpotrivă, acest liberalism excesiv care reduce exemplaritatea la corectitudine, spunînd că fiecare mod de a vorbi e corect. Fiecare mod de a vorbi este corect în propria sa sferă şi se realizează în acest sens. Însă, fiecare mod de a vorbi nu e potrivit pentru orice situaţie şi pentru orice scop, ci este un fapt pur şi simplu istoric normal că, în societăţile dezvoltate şi în societăţile care prezintă coeziune politică, şi socială, şi culturală, se coordonează pe deasupra limbilor diferenţele, mai ales diferenţele dialectale, într-o limbă comună, nu pentru toate regulile numite şi nu pentru chestiunile de comunicare locală, pentru tot ceea ce interesează comunitatea în totalitatea ei. Vedem peste tot că într-un proces istoric normal se formează limbi comune; aceste limbi comune sînt pe deasupra dialectelor şi au, deci, şi ele modul lor de realizare în vorbire. Apoi, de multe ori, şi aceste limbi comune se diferenţiază în spaţiu, mai ales cînd o limbă comună e vorbită într-un spaţiu foarte vast sau cînd e vorbită în mai multe state, şi atunci, pe deasupra limbii comune şi a calităţii limbii comune, se formează din nou, de obicei printr-un proces istoric care poate fi ajutat intenţionat, o limbă exemplară, o normă a acestei limbi comune, adică o limbă comună a limbii comune, limbă pe care o putem numi limbă standard sau, am preferat eu s-o numesc, limbă exemplară. Este, de exemplu, limba pe care o poate susţine o academie într-o ţară, sau limba păturii culte, sau limba celor care dirijează comunitatea, care guvernează. Această limbă exemplară nu trebuie înţeleasă ca limbă care ar elimina formele de varietate ale limbii comune, aşa cum limba comună nu trebuie înţeleasă ca limbă care ar trebui să elimine diferenţele locale în favoarea acestei limbi comune.
Prin urmare, nu e incorect, fără îndoială, însă nu e normal ca cineva, într-o conferinţă la universitate de exemplu, să vorbească aşa cum ar putea vorbi la piaţă sau acasă la el cu copiii; ar putea vorbi eventual alt dialect sau ar putea vorbi alt stil de limbă sau alt nivel de limbă. Într-o conferinţă, i se cere să vorbească (sau să încerce cel puţin să vorbească) limba exemplară, adică acea normă ideală pe care, mai mult sau mai puţin, încercăm s-o realizăm toţi cei care vorbim o limbă de cultură. Deci, şi limba exemplară, fără a fi o judecată, o apreciere – cum este corectitudinea, congruenţa şi potrivirea sau adecvarea – este o exigenţă a vorbitorilor, pentru toate acele situaţii care impun întrebuinţarea acestei limbi într-o comunitate şi într-o activitate lingvistică. De aici această posibilă confuzie cu corectitudinea. Toate aceste norme constituie tocmai această obligatio, de care vorbeam la început, adică acel angajament pe care şi-l ia vorbitorul, prin faptul că vorbeşte o limbă şi vorbeşte într-o situaţie anumită. Precizăm totuşi că toate aceste norme pot fi suspendate, fără îndoială, însă pot fi suspendate, cu intenţie şi numai atunci cînd intenţia este recunoscută ca atare şi cînd pretindem să realizăm o valoare superioară acestei valori zero, de fiecare dată. Adică, normele de congruenţă pot fi suspendate de către normele de corectitudine şi de către normele de potrivire. Dacă avem o regulă într-o limbă, atunci nu mai judecăm eventuala incongruenţă, iar dacă o judecăm, greşim. Dacă pretindem că ar trebui să spunem pahar cu apă şi nu pahar de apă, fiind paharul cu apă şi nu făcut din apă, greşim, fiindcă există o normă de corectitudine în limba română după care se spune tocmai pahar de apă. Tot aşa, dacă se spune într-o limbă, ca în limba italiană, mille e una notte, nu putem spune: „Nu, trebuie să punem pluralul, fiindcă sînt o mie şi una de nopţi!”. Asta este o regulă a altor limbi, în limba italiană nu se aplică această regulă, şi deci e bine cum se spune în italiană. Putem replica şi că: „Nimeni nu poate vedea altfel decît cu ochii şi cu propriii săi ochi” şi totuşi, dacă avem această tradiţie lingvistică într-o limbă, spunem L-am văzut cu ochii mei şi nimeni nu întreabă: „Dar cum aţi fi putut să vedeţi altfel, decît cu ochii şi cu ochii dumneavoastră?” fiindcă, incongruenţa este suspendată de corectitudine, de realizarea corectă a unei limbi. Tot aşa, potrivirea poate suspenda toate normele de congruenţă, dacă considerăm că tocmai incongruenţa este potrivită, dacă facem o glumă, de exemplu, şi spunem: Cei patru evanghelişti sînt trei ş.a.m.d. Însă faptul trebuie recunoscut ca atare. Deci, normele de potrivire pot suspenda normele de congruenţă; mai mult, pot suspenda şi normele de corectitudine. Dacă discutăm cu un străin care vorbeşte prost limba noastră, trebuie să vorbim normal, sau dacă credem că trebuie să reducem regulile limbii noastre pentru ca străinul să ne înţeleagă, le reducem, dar vorbim incorect, fiindcă doar credem că aceasta este potrivirea, că acesta constituie acel prépon al vorbirii. Deci, valorile superioare pot suspenda valorile inferioare; în acest caz şi valorile specifice pot suspenda valorile generice. Însă, faptul că pot fi suspendate este tocmai semnul că aceste norme există şi că aceste norme sînt înţelese ca atare de vorbitori şi de ascultători, că aceste norme sînt norme în limbaj, norme conţinute în activitate. De aceea, liberalismul lingvistic excesiv nu este în realitate liberalism, ci este mai curînd libertinaj, fiindcă nu recunoaşte existenţa acestor norme care interesează pe toţi vorbitorii. Acest liberalism nu promovează, în realitate, libertatea limbajului, care este întotdeauna o libertate motivată, ci, dimpotrivă, arbitrariul nu e în realitate o atitudine progresistă, tolerantă şi democratică, ci, dimpotrivă, e o atitudine reacţionară şi antidemocratică, fiindcă spunînd: „Fiecare poate vorbi cum crede şi cum îi pare”, înseamnă a lăsa pe fiecare vorbitor în sfera lui şi la nivelul lui de cultură şi a nega posibilitatea şi aspiraţia sa de a colabora la cultura majoră a comunităţii. Atunci cînd se spune: „Foarte bine, dacă vorbeşte şi cu greşeli, e bine că se înţelege, asta n-are nici o importanţă”, este nepotrivit. Are importanţă socială, culturală şi politică foarte mare, şi a spune că nu are nici o importanţă este arbitrariu şi libertinaj, nu liberalism. Putem termina cu o frază a filozofului spaniol Ortega y Gasset, care se aplică şi normelor lingvistice, cum se aplică altor norme culturale şi sociale, zice Ortega: „Lo peor no son las normas rigidas, lo peor es la ausencia de normas que es barbárie”.