Filosofia limbajului
Pentru tipar(Fragment)
I. Limbajul e o activitate liberă a omului şi baza este această ştiinţă originară; vorbitorul ştie ce este limba în mod intuitiv. Benedetto Croce afirma: la întrebarea ce este arta s-ar putea răspunde glumind că arta este aceea ce toţi ştiu că este (pentru că omul este subiect de artă, subiect de filosofie, subiect de ştiinţă etc.).
Există trei tipuri de ştiinţe – ştiinţa fiind o cunoaştere fondată şi justificată a lucrurilor în măsura posibilului, până la primele sau ultimele principii – şi anume:
1) ştiinţa i s t o r i c ă, adică ştiinţa despre fapte individuale, despre indivizi, fiind individ nu numai o persoană, ci orice alt fapt individualizat; chiar universul considerat ca individ poate fi obiect de ştiinţă istorică;
2) ştiinţele faptelor generale – ştiinţe g e n e r i c e, care nu privesc un individ sau un fapt individual, ci clase sau categorii din care face parte un obiect individual (Nu se întreabă „Ce copac este acesta?”, ci „Ce este un copac?”);
3) ştiinţe f i l o s o f i c e sau filosofia, care se întreabă cu privire la sensul, modul de a fi al lucrurilor. Dacă am face filosofia copacului, ne-am întreba: „Ce este în univers acest mod de a fi?”.
Limbajul ne oferă şi noţiuni care ţin direct de unul sau altul din aceste planuri şi posibilităţi de a întreba.
Limbajul ne oferă nume proprii care sunt nume de obiecte istorice: Mihai, Petru, Mihai Eminescu, Chişinău, Basarabia.
Limbajul ne oferă nume de categorii sau clase care ne permit să ne întrebăm ce este această clasă – plantă, râu, limbă – ne putem întreba ce este o plantă, ce este un râu, ce este o limbă.
Limbajul ne oferă noţiuni care privesc direct modalităţi ale fiinţei, ale modului de a fi; de exemplu, VIRTUTE – nu e o clasă, ci un mod de a fi. Ne întrebăm care este sensul şi locul acestui mod de a fi în viaţa omului şi în univers, în general.
Se înţelege că în viaţa de toate zilele acestea sunt întrebări practice, motivate provizoriu. Ştiinţa se deosebeşte de aceste întrebări practice prin faptul că nu se mulţumeşte cu un prim răspuns utilizabil în viaţa practică, ci prin faptul că vrea să ştie tot despre individ, viaţă, modul de a fi, deci continuă să întrebe, nu se mulţumeşte cu a identifica doar ceea ce e necesar în scopuri practice. Aceste întrebări se pot pune şi cu privire la acelaşi obiect, însă la niveluri diferite.
John Dewey, filosof american, întrebuinţa acelaşi cuvânt cu privire la acelaşi obiect la diferite niveluri sau planuri. De exemplu:
NAVĂ – 1) ce navă este aceasta? – facem istoria acestei nave, acestui vapor;
2) ce este o navă? – facem ştiinţa navelor, „navologie”;
3) ce este „navitatea”? E un instrument? Care e sensul instrumentului? etc.
Se ajunge până la sensul muncii, sensul transformării universului etc.
După Hegel, cealaltă dimensiune esenţială a omului e limbajul (altă dimensiune e munca). Numai omul munceşte mereu, transformând lumea fizică, adaptând-o fiinţei sale biologice (celelalte fiinţe muncesc numai pentru necesităţile lor imediate).
Numai omul vorbeşte, adaptând lumea la necesităţile sale spirituale.
Ştiinţele generice – pot fi ştiinţe matematice sau pot studia obiectele naturale, care sunt de trei tipuri. Prin natura lor obiectele sunt diferite, deci şi întrebarea se pune de fiecare dată altfel. Aceste trei tipuri de ştiinţe le putem deosebi astăzi, mai ales, pe baza distincţiei între formă şi substanţă, pe care o găsim deja la Aristotel, şi distincţii între CERTO şi VERO (siguranţă şi adevăr), în sensul filosofului italian din sec. XVII G.B.Vico.
Prin CERTO înţelege Vico siguranţa pe care subiectul uman o are cu privire la ceea ce ştie. Iar adevărul este modul de a fi, obiectiv, al obiectului, care poate fi stabilit prin experienţă şi studiu. Prin aceste două distincţii putem deosebi trei tipuri de obiecte:
1) Obiecte matematice, care sunt obiecte pur formale (linia n-are nici o substanţă, e o formă pură, punctul n-are nici o dimensiune). Cu privire la aceste obiecte matematice avem certitudine (sau siguranţă), fiindcă le facem noi. Ştiinţele matematice sunt, ca atare, făcute de om.
2) Obiecte naturale, pe care le întâlnim în natură, în viaţă. Aceste obiecte se prezintă mai întâi cu o anumită substanţă, care capătă o formă anumită, de exemplu, o anumită substanţă cristalizată într-un mod anumit (apa sub formă de fulgi de zăpadă). La aceste obiecte naturale există o formă pe care o capătă substanţa lor. Cu privire la aceste obiecte, care au realitatea lor, adevărul lor, există legi naturale. Însă cu privire la aceste obiecte nu avem certitudine, fiindcă nu le facem noi. Noi doar constatăm legile.
3) Obiecte culturale – sunt acele obiecte pe care le face omul, obiecte unde forma şi funcţiunea sunt determinate, se alege forma care convine. O bucată de muzică e intuită de compozitor pentru un instrument anume. În sculptură – grecii făceau statuile de bărbaţi din bronz, fiindcă bronzul e opac şi contururile se reliefează. Statuile de zeiţe le făceau din marmură, ce permite să pătrundă lumina, deci contururile sunt mai vagi. Cu privire la aceste obiecte omul are CERTITUDINE, siguranţă, fiindcă el le face şi ştie cu ce scop le face – obiectul coincide cu certitudinea pe care omul o are. Aceste obiecte nu sunt guvernate prin cauze, ci prin finalitate, scop, ceea ce înseamnă că ele ţin de lumea libertăţii, nu de lumea necesităţii. Aici întrebarea este nu „Din care cauză?”, ci „De ce?”, „Cu ce scop?”. Aceasta înseamnă că omul ştie de ce are această certitudine.
Modul de a avea ştiinţă sigură cu privire la un lucru este să faci acest lucru, consideră G.B.Vico.
Toate obiectele culturale au partea exterioară, dar şi partea „mentală”, care se află în conştiinţă – în cazul limbajului aceasta este semnificaţia. Forma materială a limbajului este numai un stimulent exterior.
Şi limbajul – este forma fundamentală, primară a culturii, a expresiei de manifestare a libertăţii omului – şi pentru artă (funcţia poetică), şi pentru ştiinţă, şi pentru filosofie.
Lingvistica – e ca ştiinţa culturală. Putem face filosofia limbajului întrebându-ne cu privire la tot limbajul sau cu privire la aceste forme care se numesc limbi sau chiar întrebându-ne ce este cuvântul. Prin cuvânt facem tot filosofia limbajului.
Ceea ce caracterizează întrebuinţarea limbajului (şi modul de a întreba în filosofie) este întrebarea: care e modul acestui fapt şi care sunt relaţiile lui cu alte fapte. Structura internă o considerăm ca determinată de sensul faptului.
În filosofia limbajului de multe ori problema filosofică se pune cu privire la funcţiunea cuvintelor (ce fac cuvintele). Dacă limbajul are semnificaţie, ce înseamnă „a însemna ceva”? Cunoaşterea intuitivă – ce e cuvântul – este întrebare filosofică.
Se ştie că limbajul se prezintă ca vorbire şi vorbind spunem cuiva ceva despre ceva. Ştim că este o activitate de vorbire prin care un subiect ia contact cu alt subiect interlocutor pentru a-i spune ceva despre ceva.
Ştim că limbajul are două dimensiuni fundamentale, că se prezintă în acest raport între două subiecte, că are această dimensiune intersubiectivă, chiar când vorbim cu noi înşine (ne tutuim, ca şi când am vorbi cu altcineva); ştim că are şi o dimensiune obiectivă, căci se vorbeşte despre ceva, despre lucruri, înţelegând prin lucruri şi fapte abstracte, imaginare, obiecte despre care se spune ceva.
Fundamentale pentru limbaj sunt două dimensiuni – dimensiunea intersubiectivă şi dimensiunea obiectivă. Care este unitatea acestor două dimensiuni? De ce aceste două dimensiuni se dau împreună? În ce sens aceste două dimensiuni sunt una singură, sau are loc reducerea acestor două dimensiuni la una singură?
Limbajul este una dintre aceste activităţi culturale.
Limbajul se deosebeşte de celelalte activităţi prin faptul că are facultatea de a prezenta lumea extralingvistică – atât cea pe care o consideră reală, cât şi cea pe care o consideră imaginară.
Limbajul se prezintă sub formă de limbă, limbajul se realizează prin aceste forme istorice, pe care le numim limbi. Tot ceea ce se creează se creează într-o limbă. (În filosofia antică – semnificativă este hotărârea unei divinităţi ca printr-un anumit cuvânt să se înţeleagă un anumit lucru). Grecii au pus şi această întrebare: ce înseamnă a însemna?
La F. de Saussure semnul lingvistic, de exemplu, un cuvânt, are o parte materială şi un înţeles – signifiant/signifié.
Este vorba de două feţe ale semnului şi, în afara lui, e vorba de lucrul pe care-l desemnăm printr-un semn.
Problema a fost pusă astfel: care e raportul dintre cuvântul material şi lucru: signifiant – chose. La început s-a pus cu privire la corectitudinea numelor: justeţea numelor (ortodes ted onomatos).
În filosofia preplatonică s-au dat două soluţii:
Phýsei – prin natură sau de la natură.
Thései – thesis din greacă înseamnă impunere (de la verbul thitere: a pune), deci punerea, impunerea printr-un acord, prin tradiţie, obicei etc.
Cuvântul înseamnă un anumit lucru, fiindcă prin natura sa se leagă de acest lucru, de imaginea acestui lucru.
Altă soluţie – nu există nici un raport necesar între formă şi lucru şi valoarea cuvântului se datorează numai faptului că s-a pus acest nume – ori printr-o convenţie, ori printr-o lege.
Soluţia numită thései este o soluţie târzie în filosofia postaristotelică, în filosofia alexandrină. Înainte de Platon şi la Platon apare nómoî, adică „prin obicei, prin datină” sau hatā syntētēi – în acord cu ceea ce s-a stabilit, prin motivare istorică.
Aceste două soluţii sunt discutate de Platon în Dialogul despre limbaj (Despre justeţea numelor), în capitolul Kratylos.
Ceea ce Platon vrea să arate, e că problema e rău pusă. Soluţia „dialogului” este că problema trebuie altfel pusă.
Aristotel pleacă de la această soluţie a lui Platon şi schimbă modul de a pune problema. După Aristotel, ADEVĂRUL este a spune lucrurile aşa cum sunt:
I. Onomázen – a numi.
II. Lezen – a spune ceva despre ceea ce s-a numit.
În primul caz (I) nu se prezintă adevărul sau neadevărul, acesta se prezintă numai în (II) „a spune” (lezen). „A numi” se poate întrebuinţa şi pentru adevăr, şi pentru neadevăr. În Organon sunt incluse opere logice. De interpretatione are un capitol despre limbaj.
Ethimon din greacă înseamnă adevărat, iar etimologie – adevărul despre cuvânt.
Între cuvânt, ca formă materială, şi lucru se deosebesc trei relaţii:
1) Semnul nu se raportează la lucru, ci la conţinuturile conştiinţei. Ceea ce e în voce (faptele vocii) sunt simboluri ale patimilor din suflet; páthima – este orice modificare sub acţiunea unui factor extern.
2) Voce
(2)
O n o m a (1) –—— lucru
Páthima
Numele se află în raport cu lucrurile şi se întrebuinţează în vorbire pentru lucruri. Alt tratat al lui Aristotel, Analitica priora, examinează propoziţiile (S este P).
3) Orice expresie este potrivită pentru un conţinut. Antrophos – nu este nici adevărat, nici fals, pentru că nu conţine nici analiză, nici sinteză. Numele – faptul că pentru un anume nume se înţelege un oarecare lucru este un acord cu ceea ce este deja stabilit.
Singura funcţie a limbajului este semnificaţia – apprehensio indivisibilem – înseamnă intuiţie globală. Tot limbajul este semantic.
R e t o r i c a este limbajul pragmatic care nu afirmă, nici nu neagă ceva, ci cere, roagă etc.
P o e t i k o s înseamnă a face, a produce ceva, logosul care produce realitatea, poezia; grecescul p o e i are sensul de a face.
Limbajul în sine este numai semantic; numai această captare a lucrurilor, fără analiză şi fără sinteză, aşa cum este văzută de om.
II. Nu se mai fac progrese esenţiale în filosofia limbajului până la Humboldt şi Hegel. Amintim contribuţia lui Humboldt: Humboldt este cel care a explicat ce înseamnă creativitate, în ce sens limbajul e activitate liberă sau culturală, activitate de creaţie. Humboldt întrebuinţează noţiunea de e n e r g e i a. Limbajul considerat îndeaproape nu este un produs (e r g o n), ci este o activitate (e n e r g e i a). Acest cuvânt desemnează o noţiune a lui Aristotel, explicată în Metafizica sa, şi anume, activitate pură sau activitate de creaţie.
Există activităţi productive şi neproductive.
A face – prattein – este activitate neproductivă.
Poiein – înseamnă a face productiv.
Agere – a fi activ, fără a fi productiv – facere.
Quid agis? înseamnă “Ce mai faci?” (nu Ce mai produci?).
Aristotel deosebeşte în acest poiein (a face productiv) activitatea care produce, însă fără invenţie, creaţie, ci care produce pe baza unei tehnici învăţate prin experienţă şi studiu, care realizează o dýnamis, o capacitate, o potenţă. Pe de altă parte, există şi poiein ca realizare, invenţie pură, ce nu se bazează pe dýnamis. Aristotel considera această creaţie ca atribut al divinităţii, ce e identificată cu Dumnezeu. La om nu există această creaţie pură, la om creaţia e în a trece dincolo de dýnamis, o activitate anterioară oricărei tehnici. Pentru om activitatea de creaţie e în a trece dincolo de dýnamis, a depăşi. Şi în măsura în care omul depăşeşte dýnamis, el este demiurg, creator divin.
Creaţia poate fi anterioară unei cunoştinţe învăţate, deprinse.
După Humboldt, aceasta e o activitate umană, care depăşeşte limbajul deja produs, trece dincolo de dýnamis; este ceea ce numim schimbare lingvistică – o depăşire a sistemului tehnic şi a normelor deja date şi, în acelaşi timp, o transformare în limbă a faptului creat – adică un fapt sistematic, comun, în tradiţie. Schimbarea devine un fapt istoric, tradiţie a unui grup sau a unei comunităţi.
Schimbarea lingvistică e obiectivarea istorică a creaţiei, este această reînnoire permanentă a tradiţiilor fără a ieşi din ele, continuându-le.
O limbă e o tehnică istorică cu un sistem de cunoştinţe tradiţional, care se transmite.
E n é r g e i a stă la baza concepţiei noastre (a lui E.Coşeriu – I.C.) despre limbaj (pornind de la Aristotel).